OUĂ DE PAŞTI

0 muzeul dali figueres

Muzeul Salvador Dali, Figueres, Spania

 

Două ouă supărate

Stau cu mâinile la spate

Şi-ncă mute de mirare

C-au fost scoase din cuibare,

Azvârlite-n utilaje

Şi săltate în cofraje.

 

Ştampilate pe capac

Şi cu cifre negre-n cap

(Cică-n loc de pălării…)

Sunt mutate în cutii,

Stivuite-n bastion

Şi aşteaptă-un camion.

 

Câtă beznă! Ce sinistru!…

S-a semnat şi în registru,

Se mai zguduie niţel

Şi se urc-apoi în el,

Aşezate în duium,

Gat-acuma pentru drum.

 

Frecând palmele uşor,

Trec şi pe la abator

Şi iau cu ele găina,

Care poartă toată vina,

Împreună cu-n tichet

De intrare-n hipermarket.

 

– Păi de ce ne-a mai ouat?

– Zice cel mai bucălat –

– Dacă nu a vrut, să-mi spui,

Să ne facem şi noi pui?

Uite-acum ce a păţit

Fiindcă ieri ne-a părăsit!…

 

Şi privesc decepţionate

Spre găinile tranşate,

Învelite toate-n dungi

Desenate peste pungi.

– Ce au vrut să demonstreze?

Vrând să ne abandoneze?…

 

Deodată se dărâmă,

Întrerupte de o frână…

Zdrang! Se-aude brusc şi-o poartă,

Vestind jalnica lor soartă,

Ce se spune-n întuneric

Că va purta cod numeric…

 

– Ce ai? Ouă? – zise-un domn,

Arătând spre camion.

După ce încuviinţează,

Şoferul se şi semnează

Şi începe-apoi cu domnul

Să descarce camionul.

 

– Bine c-ai venit, de fapt,

Nu mai e nimic pe raft!

Se aude iarăşi domnul,

Lăudând batalionul

De ouă proaspăt ouate,

Ce din camion se scoate.

 

Două babe curioase

Se apropie cu plase:

– Băgaţi ouă? V-aşteptam!

Niciunul nu mai aveam,

Că le-am folosit pe toate

Pentru pască şi bucate!

 

Sprijinite cu-n picior

Şi vârâte-n cărucior,

După alte vreo trei salturi

Ajung în sfârşit pe rafturi,

Unde se emoţionează,

De mulţimea ce vibrează:

 

– Mai e nici o săptămână

Şi le-avem la îndemână!

– Numai bune de-nroşit

Şi pe urmă de ciocnit!

– Şi-om mânca apoi cu rost

După atât-amar de post!

 

– Mie-mi place să le sparg

Să le bag în cozonac!

– Iară eu într-o piftie,

Tremurândă-n farfurie!

Se aud şi alte vorbe:

Pentru şniţel, dres de ciorbe,

 

Drob, aluat şi maioneză

Sau umplute şi cu freză

De mărar şi pătrunjel

Lângă o pulpă de miel!…

O simpatică fetiţă

Vrea două la grădiniţă…

 

– Ce-o fi asta? Ce ne-o face?

– îşi spun toate – Ne vor coace?

– Ne fierb şi ne cercetează?

– Ne vopsesc şi ne pictează?

– Ne sparg capetele moi?

– Ne aruncă la gunoi?

 

Se întreabă temătoare…

Dar ascultă cu mirare,

Cum că lumea-n astă larmă

Le stimează, le aclamă,

Şi vorbeşte cu ardoare

Despre-o mare sărbătoare

 

Unde ele-ar fi vedete,

Îmbrăcate şi cochete,

Roşii, galbene, albastre

Verzi sau cu danteli măiastre,

Stând cu fală-n cap de masă

Aşteptând pe lângă pască…

 

Şi privind prin galantare

Se văzură în splendoare

Desenate peste tot:

Cu panglici, cu flori, cu tort,

Pe felicitări, pe carte,

Pe reţete de bucate,

 

Pe rochiţe şi baloane,

Pe eşarfe, geamantane,

Pe CD-uri cu desene,

Pe pilote şi pe perne

Şi pe feţele de masă,

Pe tot ce-are omu-n casă!

 

Se simţiră importante

Iubite şi amuzante,

Se-aşezară ştrengăreşte

Toată lumea le zăreşte

Cum privesc dintr-un cofrag

Dăruindu-se cu drag…

 

– Vrem acasă să ne luaţi

Să ne fierbeţi, să ne daţi,

Să-i umplem de bucurii,

Pe bunici şi pe copii,

Chiar să ne ciocniţi mai tare,

Nu ne doare!…

 

– Vreau în pască, vreau în drob!

– Eu vreau să mă faceţi scrob!

– Vreau în vasul de piftie!

– Iară eu pe farfurie!

– Şi eu lângă lumânare!

– Luaţi-ne din galantare!

 

Cele două personaje

De la început de versuri

Se treziră în bagaje

Lângă prescuri:

– Ce noroc şi ce mândrie!

Să ne ia-n bucătărie!

 

– Eu ajung la grădiniţă,

Mă pictează o fetiţă,

Pentru marea sărbătoare!

Ce onoare!…

(Parcă n-a aflat vicleanu’

Despre domnul Topârceanu…)

 

 

 

Advertisements

POATE MÂINE

scrabble

Scriu în sfârşit cuvântul

pe care l-am început alaltăieri

cu elan şi majusculă.

Ieri i-am mai adăugat o literă

şi nu mi-a mai venit nicio altă idee.

Azi noapte însă am visat

trei vocale salvatoare,

m-am gândit să le intercalez

într-un fel anume,

dar nu m-am priceput în vis,

aşa că le-am băgat în săculeţul

în care îmi ţin de obicei noaptea

celelalte litere

şi ideile năstruşnice.

Când m-am trezit, le-am amestecat

căutând un sens nou pentru ele,

fără regrete,

fără ruşine,

fără înţelesuri ascunse.

Am scos una câte una

şi am aşezat slovele

în ordine aleatoare

în spaţiul de joc.

Sunt oarecum mulţumită de rezultat

– nu prea am opţiuni

şi oricum nu mai suportă o altă amânare -,

cam puţine puncte,

dar oricum lipseau două caractere

pentru „scrabble”

iar altele prisoseau

pentru acum.

 

Nu trebuie să câştig nicio partidă de cuvinte.

 

În niciun caz azi.

 

 

DOAR UN VERS

doar-un-vers-img

Ilustraţii din „Cele douăsprezece luni ale visului. O antologie a inocenței, întocmită de Iordan Chimet şi publicată la editura “Ion Creangă” în 1972

 

Totul a-nceput din colţul unui zid de cărămidă, proaspăt vopsit,

care, nu se ştie din care motive, m-a îndemnat azi la scrijelit

– e drept că-mi părea că seamănă teribil cu peretele veşniciei

şi-apoi tocmai aflasem că e ziua internaţională a poeziei -.

 

Am scris doar un vers ş-apoi m-am blocat. N-am mai ştiut încotro s-o apuc,

au năvălit deodată puhoaie de rime, imagini şi vorbe de duh,

citite, scrise, -ncercate sau absorbite de-a lungul vremii în mine,

prin pori, din văzduh şi din paseri şi tot ce-mi mai curge prin vine.

 

Puţină atmosferă sordidă, nişte cupru, mercur, plumb sau alte metale grele

şi s-ar fi făcut bacovian, cu siguranţă m-ar fi băgat în prea multe belele

– ar fi trebuit însă să ningă bolnav sau măcar să plouă umil,

dar atunci orice efort de a scrie pe zid ar fi devenit inutil -.

 

Mai bine să-ncerc cu urzici, două gâze, trei coţofene şi cinci păpădii,

o zarvă mică, nişte şuşoteli satirice şi o boare alarmantă în vii,

nişte dispute de primăvară, care să mai conforteze puţin cetăţeanu’

(chiar prin metafore lirice şi tristeţi iremediabile, à la Topârceanu).

 

Poate e bine totuşi doar să surprind simplu clipa

şi atunci categoric m-aş duce tiptil spre Nichita,

păşind în vârful aripilor, de aer prea mult, spre înalt…

Dar apoi aş fi nevoită să despart în cuvinte bazaltul de bazalt

 

şi-apoi nici n-ar putea să încapă cu Marin Sorescu pe acelaşi perete,

dragoste cu carcasă de broască ţestoasă, precauţii cu plete,

hârtie albastră în geam şi alte scuturi care să oprească firescu’…

Decât să rezolv dispute literare, mai bine apelez sigur la Ivănescu,

 

Umblând cu amintirile-n mâini, privind cum se rostogolesc fără şansă la vale,

către pomul răsfrânt într-o întâmplare verzuie, definit în uitare,

ori spre bufetul în care mopete îşi repetă replicile atent, pe tejgheaua din scânduri,

către-un poem care ar trebui să aibă fix 127 de rânduri…

 

Măsor cu privirea iar zidul, e clar că nu are cum să încapă,

(poate să mai semăn nişte litere la rădăcina lui şi să mai torn nişte apă),

deşi dacă aş pune nişte semne specifice pentru vârstă, un Alergător şi un drum,

iedera i-ar rugini cărămizile de lângă cuvintele fără sunet, la care trage cu urechea Naum.

 

Însă c-un mesaj simpatic m-aş putea scoate, unul absurd sau oleacă măcar confuz,

din care-aş putea croi şalvarii ce le lipsesc cronicarilor lui Urmuz

sau lipsa de pisică după prigonirea celor şapte mâţe argheziene,

ori noaptea din găoacele cotobelcilor din rimele barbiliene,

 

întâmplări din grădina blandiană cu motanul Arpagic

şi strâmtorile cassiene pentru învăţat geografie un pic…

Chiar şi-aşa, tot n-aş putea să construiesc decât pe-o fărâmă

şi asta numai din versurile ce mă năpădesc în limba română…

 

Un lucru e cert, oricum aş fi continuat, m-ar fi tras cu siguranţă spre-acasă,

printre ziduri surde, în oraşul încet, pe străzi întortocheate în aţă,

însoţită de-un ochi roz, sub monoclu, şi-altul galben, ce nu-şi ţine fleanca

– l-aş fi cântat categoric cu tâlharii, dac-ar fi fost rege, pe Radu Stanca -.

 

Dar nu ştiu dacă oriîncotro aş fi apucat m-aş şi fi oprit

şi-apoi oricum am uitat versul de la care-am pornit…

(dac-ar fi fost bun, am fi zărit într-un colţ al zidului, mai neacoperit de var,

notiţele încurajatoare ale cine ştie cărui mare critic literar).

 

Mi-au venit alte sute de mii de idei. De fapt mint, sub o mie,

dar chiar nu cred că-i cazul să întocmesc cine ştie ce antologie,

însă mă uit în oglindă şi nu pot să nu-ntreb: cine-ai fi putut să fii,

dacă n-ar fi trecut prin tine atât de multe şi importante poezii?…

Avan(de)gardă

avandegarda

Veni rândul lui Avan

să păzească gândurile pacienţilor.

 

El a purces să taie la nimereală

din vocalele prolicşilor

în căutare de cusururi organoleptice

şi noi lacune de concizie.

 

Aceştia delirau însă în continuare

numai din consoane

şi semne de punctuaţie complicate

rostite cu coada ochiului

şi cu degetul opozabil

într-o nouă prozodie

de kinemorfeme

întru distrugerea fluxului conversaţiei.

 

Cugetul lor are linii de vânt,

de fum şi de ceaţă,

sângele lor curge colorat,

uneori violet,

iar sufletele nu li se pot trezi dis de dimineaţă

– noaptea ele îşi odihnesc grijile de comunicare -.

 

Iartă-i, Doamne,

au ventriculele suflecate,

nu mai vor să şi le dilate

la vremea diastolei

– geaba te-ncăpăţânezi să-mpingi viaţa prin vene,

a rămas încremenită într-o ultimă sistolă -.

 

Avan diagnostic!

 

„Lasă-i dom’ne, zicem că-s lobsteri!”,

îi arunc cu îngăduinţă

şi oarece dispreţ

şi mă îndrept agale

spre camera de izolare.

 

lobster2

#aşarezist: DIMINEŢI CU DILEME DESCHISE

dilemele

Vine câte o dimineaţă, după câte un moment de deznădejde, în care lumina-ţi pătrunde în suflet din cele mai neaşteptate direcţii.

În care te hotărăşti să-i mulţumeşti poştaşului că ţi-a recuperat „Dilema” de la începutul lunii, pe care tocmai ai primit-o, după ce în urmă cu o săptămână ţi-a lăsat în cutia poştală un mesaj scris pe un aviz, cu rugămintea de a-l contacta pentru a-şi prezenta cele mai calde şi sincere scuze, dimpreună cu un alt număr recuperat din rătăcirile dilemelor din februarie şi te-a asigurat că va face toate eforturile pentru a-şi repara uriaşa greşeală…

În timp ce te gândeşti la asta, te pregăteşti să ieşi din casă, urmând în această zi o destinaţie specială, cu stick-ul pregătit pentru a găzdui un film documentar, după ce curatorul unei expoziţii, pe care l-ai văzut o singură dată-n viaţă, ţi-a lăsat numărul de telefon să-l contactezi şi te aşteaptă pentru a-ţi oferi filmul despre care aţi vorbit, numai şi numai pentru că s-a bucurat de interesul pe care l-ai arătat vizitând expoziţia şi schimbând câteva impresii la cald.

Tastezi numărul poştaşului. Tocmai atunci sună cineva la uşă, se prezintă „om bun”, îi recunoşti vocea în timp ce renunţi la convorbirea cu poştaşul… Un vecin simpatic, care se apropie de 80 de ani, se prezintă în cadrul uşii cu un zâmbet larg, un trandafir şi o urare de vremuri bune. Într-un gest pe care-l repetă de câteva ori pe an, în zile fără o semnificaţie anume. Numai pentru că e încântat de soare şi de privirea ta surprinsă şi recunoscătoare. Şi de compania ta în alte zile ale anului (rânduite după o selecţie la fel de simplu-aleatoare ca cele în care se bucură să-ţi ofere o floare), în care zăboveşti la discuţii mai lungi, foarte plăcute. Despre orice.

Închizi fericit uşa mulţumindu-i vecinului şi tastezi iar numărul poştaşului, cu care porţi o convorbire la fel de caldă ca cea anterioară, mult peste complezenţă sau simplă politeţe, ce se încheie cu alte urări de mai bine.

Ascunzi cu un surâs toate gândurile întunecate în sertarele pe care le ai la dispoziţie.

Aşa arată o dimineaţă frumoasă în ajun de primăvară.

Aşa arată o Românie surprinzătoare în ajun de înzdrăvenire.

Cu dileme deschise, aproape rezolvate.

O pauză fără distanţe.

În care te bucuri pur şi simplu, fără să fi găsit ceva, de vreme ce n-ai apucat încă să cauţi nimic.

Am un rânjet necontrolat pe faţă, un trandafir superb pe secretaire, „Dilema” de la începuturile Revoluţiei şi un stick emoţionat în rucsac.

Nu pot să remarc cu necuvinte.

Hai, că mai rezist!…

#cumsărezist: ELOCVENŢE

cumsarezist

M-am grăbit să prind un loc în picioare,

nu mai erau decât câteva sute de mii, în genunchi.

 

Ne-am năimit sufletele la zădărnicie

închipuindu-ne vrednici de cinstire,

poate degrabă, poate mult peste soroc,

aruncând unul spre altul cuvinte cu două tâlcuri,

în chip de făgăduială,

ca să ascundem gândurile cele mai nelegiuite

ori neînţelegerile cele mai profunde.

 

Doamne, ce pot zămisli minţile singure!…

 

Din creştetul colinei se vede precis

cum pădurea s-a urnit din loc

– nici lui Macbeth nu-i vine a crede –

sau poate doar aşa arată oamenii, în zare

(până să-ţi fi străpuns cognitivul),

după ce înmuguresc şi le cresc crengi

pentru avânt şi apărare deopotrivă…

 

De când am deschis ochii

şi am băgat mâna-n foc

am început să scriu numai în Braille.

Mi-am mutat năzuinţele într-o pivniţă

şi o să le sorb cu zgomot direct din damigeană

când vor atinge etatea necesară

(până şi secolul XXI îşi serbează acuşi majoratul,

numai democraţia are un uşor retard).

 

Verbele şi viaţa.

Simple sedimente

scurse şi împietrite de ger

în betonul şi asfaltul din piaţă,

prin care scurmăm să ne regăsim pastoralul

şi să rămânem singuri împreună,

ţinându-ne de suferinţe,

ca să nu mai doară aşa de rău.

 

Până şi în vorbele cele mai pline de nădejde

se aude cum cade, cu treosc!, ultimul reazăm,

în aşteptarea unei întrebări

pentru răspunsul potrivit.

 

 

“CEDANT ARMA TOGAE, CONCEDAT LAUREA LAUDI!” Cicero, „De oficiis”

(„Armele să cedeze locul togii, laurii elocvenței!”)

UŞI

usile-mele

O singură încăpere

– cea în care am deschis ochii –

cu un singur mijloc,

aproximativ,

în care se presupune că mă aflu.

 

Orizontul, desenat pe tavan,

e acum doar un vârf de piramidă,

dar are mii de puncte

(nu mă mai pot orienta

aflând poziţia unora faţă de altele,

decât mult intercardinal).

 

Era simplu când nu erau decât patru:

polii erau precişi

chiar şi în lipsa busolei,

ştiai de unde răsar şi unde apun lucrurile,

la miazăzi le mutai cu uşurinţă în lumină

să le studiezi cu atenţie umbra,

iar miazănoaptea o dibuiai lejer pe întuneric,

doar urmărind steaua polară.

 

Pereţii sunt între timp mai mulţi

(s-au săturat de geometria iniţială monotonă,

plină de patrulatere regulate

– s-au sofisticat foarte

de când au început să privească

la mulţimea eterogenă

de obiecte de mobilier,

care s-au adunat, cu sau fără voie,

umplând până la refuz spaţiul – ),

de unde şi atât de multe uşi,

pe care se luptă să iasă toată lumea.

 

Nu vă grăbiţi,

ştiu că e înghesuială,

dar vă asigur că are timp să iasă toată lumea.

Oricum mă pregăteam să zugrăvesc tavanul,

m-am hotărât să-i pun în vârf o lună nouă,

cu şaptesprezece laturi.