DOAR UN COPIL

doar un copil.jpg

De-aş fi matur ar trebui să judec,
Să descifrez, să cern şi să rezolv
De pueril şi de naiv să-mi vindec
Sufletul meu candid, să mă absolv

De cast, credulitate, inocenţă,
De feciorelnic, pudic şi vergur
Şi să mă prihănesc, cu neglijenţă,
Să uit că aş fi fost vreodată pur.

Să profanez tot ce-am trăit ori vine,
Privind ba înainte, ba-napoi,
Să pângăresc tot ce-i ingenuu-n mine,
Chivernisind prudenţe şi nevoi.

Îngrijorări şi sinchiseli s-orândui,
Diform, hidos, pocit, desfigurat,
În timp ce, vigilent, încă mai huidui
Tot ce a fost în mine mai curat.

Dar am noroc, coşmarul se încheie
Şi mă trezesc de dânsul asudat
Sunt un copil – prin gaură de cheie
Privind către adultu’-ngândurat.

Ce-aş mai iubi, de-aş fi aşa de matur
Şi aş avea în mine-atâta viaţă!
Şi nu aş apuca să mă mai satur
De tot ce mi s-a dat de dimineaţă!

Şi până-n sear’-aş înălţa castele,
Aş birui balaurul în luptă,
De pe corabie-aş sufla în vele
Şi aş lansa plăceri c-o catapultă.

Nu aş avea nici cearcăne, nici grijă,
Şi niciun fel de fină cumpătare
Aş aduna apoi, schijă cu schijă,
Din proiectilul meu de desfătare.

Sunt doar copil, nu-mi cere socoteală,
Nu se cuvine toate astea să le-nfăptui
Nu pot să te slobod de osteneală
Ci doar să-ţi cer, încet, să te apropii…

Nu te uita la mine cu-ndârjire,
Cu patimă, cu râvnă ori necaz,
Cu teamă că există fericire
Ori, şi mai rău, chiar clipe de extaz…

Doar un copil sunt, deci m-ajută
Adultul plin de viaţă să devin
Şi îţi promit să izbândesc în luptă
Şi bine ziua asta s-o termin.

Căci doar atât primim: un răsărit,
O şansă să-l serbăm cum se cuvine
Şi să petrecem până-n asfinţit
Cum ne-om fi priceput şi noi mai bine.

Când voi fi mare doctor mă voi face
Ori inginer, pilot, inventator,
Să vindec lumea şi să-i caut pace,
Să o repar, s-o-nvăţ să zboare, s-o ador

Să-i inventez o mare veşnicie
Cu roţi de prunc, aripi de heruvim,
Motor pe bază de copilărie
Şi un hamac cu păsări şi-un delfin

Să ne-alintăm în el cu nepăsare,
Creduli, neştiutori, neprihăniţi,
Mulţi ani copilului din fiecare,
Să-l căutaţi mereu sunteţi poftiţi!

Advertisements

TRADIȚIONAL

– sau despre neajunsul de a ne fi născut liberi –

traditional

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

Te privesc curioși, de după garduri ‘nalte, înțesate-n tradiții,

au bile în praștii, săgeata în arc și în arme muniții,

te judecă aspru și așteaptă să-ți administreze lovitura fatală,

că ți-ai permis să comiți o asemenea neîngăduită greșeală

 

și ai ales, evident, cum nu se poate mai prost,

nici să te-ntrebe nu-i cazul, nu cred că are vreun rost,

poate-ți revii totuși și renunți, înainte să devină tardiv,

la acest individ negativ, maladiv, relativ…

 

Un om pe care l-ai cunoscut joi săptămâna trecută sau la o dată nestabilită,

la ora când inima era agitată sau doar se lăsa păcălită

de idei imperceptibile sau de adevăruri crunte, spuse pe șleau,

despre care alții doar în vise, cu rușine sau pe la colțuri vorbeau,

 

care crede-n Isus, Allah, în Buddah, Krishna sau doar într-o forță superioară,

cu studii postuniversitare, bacalaureat sau care n-a terminat nicio școală,

c-o șurubelniță-n mână sau cu-n dosar la subraț, contabil, sudor sau gheișă,

cu aer misterios, priviri pătimașe, vesel sau cu o indiferență fățișă,

 

pleșuv ori cu părul scurt sau bogat și întins ori perciuni cârlionțați,

cu pielea închisă sau albă, ochi căprui sau albaștri, oblici sau ușor migdalați,

cu picioare lungi și subțiri sau cu o constituție absolut robustă,

care se poartă în blugi, pantaloni evazați, rochii înflorate sau fustă…

 

Acest cineva pe care vrei să-l ai tot timpul prin casă,

să zbori cu el, să o ții de mână sau să stați împreună la masă,

să râzi când îți vine ori să plângi cât poți tu de tare,

să nu i te-ndupleci sau să-i cazi în genunchi a iertare,

 

care are toate răspunsurile pentru că uiți dinadins întrebările,

care-ți perie ciucurii de la pernă și îți așează cu grijă pe rafturi mirările,

face mișto de intervențiile tale chirurgicale,

îți atenuează riduri de expresie ori tendințele suicidale,

 

îți măsoară orice pricepere de după nesiguranțe și stângăcii,

nu te mustră pentru lipsa de seriozitate sau pentru prostii,

te privește direct în privirea ta cea mai ascunsă,

fără să te judece vreo clipă pentru noua taină pătrunsă.

 

Omul cu care poți să cutreieri prin lume sau chiar să îi dai un ocol,

să te ridici pân’ la stele, să cazi din greșeală ori chiar să te-arunci în gol,

cu care vrei să citești Nichita sau Kafka, Urmuz, Dostoievski, Naum,

să aculți Pink Floyd, „The Division Bell” ori “The Dark Side of the Moon”…

 

Să numeri cu el petele de pe gâtul girafei sau să hrănești elefanți,

să vorbești despre orice, doctrine, moravuri sau chiar demachianți,

cu  care să iei imediat orice decizie sau să nu te poți nicicum hotărî

într-un cuvânt, Omul (cu „o”  mare și articol hotărât „l”).

 

Și-apoi e un loc, oricum i-am spune, budoar, dormitor ori iatac,

în care ții să primești doar pe cel sau pe cea care-ți este ție pe plac,

blond sau brunetă, cu pielea curată ori frumos tatuată,

înaltă sau scund, cel mai solid băiat sau cea mai frumoasă fată…

 

Aici n-are statură sau vârstă, meserie sau straie frumoase,

doar știe s-ajungă ușor în locuri considerate de ei rușinoase,

se ițește lejer de după orice rușine sau vină,

în orice fel de întuneric al tău e în stare să facă lumină,

 

știe să adulmece, să descopere, să admire, s-atingă,

să întrebe, să ceară, să acompanieze și să convingă,

până nu mai rămâne pe el niciun fel de detaliu social,

care l-au făcut pentru ceilalți invalid, rușinos, trivial…

 

Stau să arunce cu piatra cei ce n-au cunoscut fericirea,

plăcerea de a lăsa să se piardă o clipă rațiunea sau firea,

când te-nsoțești cu un suflet în cel mai adevărat dans,

plin de pași repezi, rotiri, plutiri și suspans,

 

în care e vorba doar despre ritm și vibrații, nu dacă e tolerabil,

e despre omul lângă care descoperi plăcerea de a deveni vulnerabil

(și dacă tot ne-am străduit să o definim, să o spunem odată:

promiscuitatea e o cale care merită și ea încercată!).

 

Și-apoi cine trăiește numai în adevăr și fără greșeală,

să-și permită să ceară cuiva o asemenea socoteală?

Să admitem o clipă că suntem într-adevăr diferiți, dacă se poate

– până la urmă n-a murit nimeni de oleacă de demnitate -.

TOVĂRĂȘIE

pirogi post.jpg

Când va fi să înceapă potopul,

propun să ne avântăm în larg,

fiecare în marea celuilalt,

într-o barcă găurită

cu o singură vâslă.

 

Cel mai frică mi-e de speranţă,

plutesc pe mările noastre

prea multe tonuri ale tăcerii

– exilul nu s-a petrecut niciodată către afară,

a fost mereu înăuntru -.

 

Când e liniște,

pe luciul lor se odihnesc stelele,

numai cele nenăscute încă

(cosmogenia e supremul volatil)

și cel mai ușor de agățat în pagaie.

 

Până să se scufunde barca

ne-am strădui în zadar să scoatem apa din ea,

mai bine ne-am juca de-a celălalt

și de-a noi, cei cu care

am putea sta la taifas.

 

Despre ce-am putea vorbi oare?

Despre orice,

asta ar trebui să ne facă trecerea mai frumoasă

– Dă-mi şi mie o legătură de mărar,

să-mi refac perspectiva.

 

Un spectacol de teatru-document de trecut în agendă: GIANINA CĂRBUNARIU, TIPOGRAFIC MAJUSCUL la Odeon

tipografic 0

SPECTACOL. Cu majuscule. Frisonant. Și doar la aducerea aminte. Nu-l recomandă doar povestea în sine sau numai semnătura Gianinei Cărbunariu, unul dintre cei mai importanți tineri creatori de teatru de la noi, ci o foarte simplă și puternică punere în scenă, prin intermediul unor actori talentați, foarte bine mânuiți. Greu de crezut că niște pagini cu dări de seamă, procese verbale și stenograme cuprinse într-un dosar al Securității pot deveni un scenariu dramatic. Și un excelent și longeviv spectacol de teatru și chiar mai mult. Un manifest. Despre cum cine nu-și înțelege istoria s-ar putea să fie obligat s-o repete.

TIPOGRAFIC MAJUSCUL trebuie văzut ca LECȚIE. Tot cu majuscule. De teatru, de istorie, de emoție, de viață. Incredibila, tragica și mult prea puțin cunoscuta poveste a unui dușman al poporului, Mugur Călinescu, și a dosarului „Elevul“, pe care Gianina Cărbunariu a descoperit-o în cartea lui Marius Oprea „Șase feluri de a muri“. Așa a ajuns în posesia celor 200 de pagini ale dosarului, puse la dispoziție de istoricul Mihail Bumbeş, care a ajutat-o și să-i intervieveze pe mama lui Mugur (Rodica Uncescu, muncitoare, divorţată, care l-a crescut singură) și pe doi dintre agenţii de Securitate care s-au ocupat de caz.

O reușită dramatică bazată pe o serie de cifre și denumiri ale curajului sau rușinii și majuscule ale disperării în epoca ceaușistă.

Dosarul: nr. 738.

Elevul: Mugur Călinescu, 16 ani, născut la 28 mai 1965. Liceul “A.T. Laurian”, clasa a XI-a.

Anul: 1981.

Localizare: Botoşani.

Mesaj cu majuscule pe clădirea Comitetului Judeţean al PCR. Securitatea deschide un dosar de urmărire: Operaţiunea „Panoul”.

Prima notă: „Data redactării 12.09.’81. ora 23:00; data depistării 13.09.’81. ora 8:00. Locul: sediul Comitetului Judeţean PCR Botoşani. Suportul: peretele exterior al clădirii. Instrumentul: cretă albastră. Conţinutul inscripţiei: «NE-AM SĂTURAT SĂ STĂM LA COZI INTERMINABILE». Măsuri pentru a preveni şi limita difuzarea la public: înscrisul a fost şters; s-a organizat supravegherea locului prin pândă.”

Mesaje nocturne cu aceleași majuscule apar în următoarea lună în diverse locuri: pe borduri, pe trotuare, pe ziduri, pe clădiri: „VREM HRANĂ ŞI LIBERTATE!”, „VREM HRANĂ, NU INECHITATE”, „VREM DREPTATE!”, „VREM LIBERTATE!”, „VREM SINDICATE LIBERE!”.

Ultima notă: „Data redactării: 18.10.’81., ora 0:55; data depistării: 18.10.’81, ora depistării  0:55. Locul: strada Marchian, panou din gardul ce împrejmuieşte şantierul Casei de Cultură. Suportul: panou metalic de culoare albastră. Instrumentul: cretă albă. Conţinutul inscripţiei: «VREM DREPTATE ŞI LIBERTATE!»: Măsuri pentru a preveni şi limita difuzarea la public: prins în flagrant delict.”

Au urmat anchetele, singurătatea și bolile: leucemie, ciroză, depresie. Abandonat sau chiar turnat de vecini, cunoștințe, colegi și prieteni, la 13 februarie 1985, fără să fi împlinit 20 de ani, Mugur Călinescu se stinge pe un pat de spital din Iaşi.

Silvian Vâlcu întruchipează cu mare finețe acest personaj, un băiat blând, inconştient, rătăcit și revoltat în același timp, hăituit de toată lumea și însuflețit de gândul schimbării: „Ideile şi sentimentele exprimate de mine prin repetatele inscripţii au drept cauză ascultarea de către mine a unor emisiuni ale postului de radio Europa Liberă, de unde am însuşit părerile şi exprimarea privind realităţile sociale, politice şi economice din ţara noastră. Pe unele care priveau lipsa unor alimente, statul la cozi, le-am confruntat cu ceea ce se întîmpla în oraş şi le-am găsit că corespund realităţii. Alte idei, cum ar fi cele privind aşa-zisa lipsă de drepturi şi libertăţi, necesitatea unor sindicate libere ca în Polonia, situaţia gravă a economiei, faptul că autorităţile ascund adevărul sau renaşterea S.L.O.M.R., fără să am posibilitatea de a le verifica, le-am luat ca fiind în conformitate cu realitatea, crezînd în ceea ce se transmitea la acest post (…). Am avut impresia că dacă la Europa Liberă se susţinea că nu se spune adevărul în ţară la noi, prin ceea ce am făcut, adevărul ieşea la lumină. Atunci cînd am scris, deşi nu mă pregăteam în mod special cu nimic, prin conţinut consideram inscripţiile ca fiind necesare. Nu ştiu cît de eficiente, dar cred că şi oportune. Uneori am încercat sentimentul de frică cînd am executat inscripţiile, alteori nu; lucram cu o oarecare înfrigurare, cu teama de a nu fi descoperit. În acelaşi timp, trebuia să scriu un cuvînt şi să mă uit în stînga şi în dreapta. Nu pot să precizez dacă, în situaţia în care organul de Securitate nu m-ar fi surprins, aş mai fi continuat să fac inscripţii. În ideea pe care o aveam, voiam să aduc la cunoştinţa opiniei publice adevărul, acel adevăr pe care îl înţelegeam eu atunci.” (Marius Oprea, „Şase feluri de a muri”, 2009, Editura Polirom).

Alexandru Potoceanu şi Mihai Smarandache, în rolul securiștilor care conduc ancheta şi care îmbracă pe parcursul spectacolului, ca și Gabriel  Răuță, și hainele altor personaje, prieteni sau diverși funcționari ai aparatului de stat ori activiști de partid, reușesc să aducă în scenă împreună cu Silvian Vâlcu o lume plină de subtilități, complicități și fals, șoapte, bătăi pe umăr și respirații în ceafă, care caracterizau în epocă toate relațiile sociale, administrative sau civile.

O victimă încă mai nefericită a acestei stări confuze, ipocrite și amenințătoare este mama, femeia simplă care plătește greu prețul propriei ignoranțe și nepriceperi, o Cătălina Mustaţă convingătoare, ba intimidată, ba resemnată, ba îngrozită, stăpânită mereu de emoții și de o frică la limita disperării, care nu reușește să-și protejeze odrasla, învinsă în cele din urmă de această violență subversivă a regimului, totul sub semnul iubirii necondiționate, furișului, rușinii și durerii.

Printre microfoane, telefoane ascultate, două camere de filmat și câteva scaune, pe un panou alb de pânză urmărim frisonați fețele schiminosite de frică ale anchetaților sau privirile sfredelitoare ale anchetatorilor. O pânză imaculată care care îi este pe rând lui Mugur zid pentru exprimarea opiniei, cameră de anchetă, pat de spital și de moarte. În acordurile muzicii pertinente a lui Bobo Burlăcianu, decorul lui Andrei Dinu şi light design-ul lui Andu Dumitrescu reușesc, prin simplitate și precizie, să puncteze și să sublinieze fără să încarce inutil toată intensitatea trăirilor din scenă.

Final răvășitor și concluzii usturătoare.

Că nu reușim să facem nici acum lumină și dreptate în acest caz și în alte povești triste care s-au derulat sub ochii sau pe lângă urechile noastre. Că responsabilii pentru tragedii ale semenilor noștri vorbesc cu lejeritate cu presa, după căderea comunismului, despre victimele ale călor călăi au fost. Că torționarii își continuă nestingheriți viața sub semnul lui „nu aveam încotro”. Iar noi închidem cu indulgență ochii, aruncați vremelnic pe câte o ramă de fotografie sau un ecran de pânză alb, pe care încă mai reușim să le maculăm cu rușinea de a nu le putea surpinde esența și durerea.

„Pe lângă documentele scrise în limbajul de lemn al aparatului opresiv al vremii, în cele 200 de pagini ale dosarului nr. 738 privind «Elevul» sunt păstrate şi declaraţiile unui tânăr care reuşeşte să rămână fidel propriilor convingeri în ciuda presiunilor Securităţii şi a lipsei de solidaritate a celor din jurul său. Cred că tinerii au nevoie de modele pe care să le înţeleagă, iar Mugur Călinescu este, în acest sens, un model de atitudine necesar”, spunea Gianina Cărbunariu despre spectacolul pe care l-a regizat acum 5 ani, o coproducţie dramAcum şi Festivalul Internaţional de Teatru de la Nitra, Slovacia, în parteneriat cu Teatrul Odeon în cadrul proiectului european „Vieţi paralele. ­ Secolul 20 văzut prin ochii Poliţiei Secrete”. Premiat pentru cea mai bună regie și cel mai bun spectacol, dar și pentru rolurile principale, în festivalurile de Teatru pentru Adolescenţi Excelsior Teen Fest, Internaţional de Teatru ATELIER de la Sfântu Gheorghe și de Teatru Scurt la Oradea, spectaolul a primit în 2014 și un premiu special al Senatului Uniter acordat Gianinei Cărbunariu.

O lecție care nici acum, după aproape trei decenii de la căderea comunismului, nu se poate încă învăța din manualele de istorie. Și pe care încă mai putem să o predăm tinerilor într-o sală de teatru. O demonstrație pentru ei că istoria s-ar fi putut scrie și va putea fi scrisă măcar de acum înainte și altfel. Dacă frica, neîncredrea și lașitatea nu ar doborî atât de ușor individul.

Azi, mâna lui Mugur Călinescu ar scrie cu majuscule „un model de atitudine necesar”, vorba Gianinei Cărbunariu.

Recomand. Fără căldură. Pentru că trebuie să vă pregătiți de un duș foarte rece.

Programat din nou vineri, 18 mai, de la ora 19:30, la Sala Studio a Teatrului Odeon.

 

TIPOGRAFIC MAJUSCUL

Regia: Gianina Cărbunariu

Scenografia: Andrei Dinu
Coregrafia: Florin Fieroiu
Muzica: Bobo Burlăcianu
Light-design: Andu Dumitrescu
Cu: Cătălina Mustaţă, Alexandru Potocean,Gabriel Răuţă, Mihai Smarandache, Silvian Vâlcu

Durata spectacolului: 1h30

Pur și simplu teatru: O INTERVENȚIE la ACT

afis-o-interventie-500x760

 

O intervenție. Chirurgicală. În viață și în teatru. Oriunde înfigi bisturiul apare o temă. De scormonit în sufletul omului și de exploatat pe scenă. De exemplu, albastru. Albastru nu există. Vechile limbi antice nici măcar nu au avut un cuvânt pentru această culoare. Dar poate fi oricând un subiect de conversație pe care poți să-l rostogolești împreună cu un prieten adevărat. În intimitatea a doi oameni, albastrul poate deveni orice, de la iluzie optică la infinit.

Când anume e prietenie? Când îi spui celuilalt numai ce vrea să audă despre albastru? Doar când vrea să vorbească despre albastru? Și cum vrea să te audă vorbind despre albastru? I-o spui râzând sau plângând? Didactic, împăciuitor, răspicat, cu dojană? Față în față, la telefon sau pe rețelele sociale? Îi spui adevărul? Adevărul despre albastrul tău sau despre albastrul lui? Ori al vostru? Unul despre albastrul universal? Cine definește nuanțele de albastru? Care e albastrul corect? Sau moral? Sau frumos?

Și da, unde există prietenie, există și dragoste. Altfel nu se poate. Se confundă uneori cu fericirea. Și toate pot fi albastre când vorbești despre albastru cu un om cu care vrei și cu care-ți permiți să vorbești în toate felurile despre albastru.

Așa este piesa lui Mike Bartlett (publicată în 2014 și montată, în premieră absolută, la Watford, în acelaşi an), ca o simplă și mare întrebare cu multe, multe întrebări în subtext.  Așa e și spectacolul „O intervenţie” de la Teatrul Act. Franc, tăios, incisiv, o operație pe cord deschis fără nicio anestezie în intimitatea unei relații umane.

Sub pretextul dezbaterii oportunității unei intervenții politico-militare (o divergență de opinii în legătură cu trimiterea de trupe într-un conflict din Orientul Mijlociu), cei doi prieteni joacă și se joacă sub semnul intervenției, ca metaforă ce se impune oricăror punți care-i leagă: convingerile politice, participarea la demonstrații publice, plăcerile artistice împărtășite, viciile care-i macină, fericirea familială, relațională, profesională. Sub semnul timpului, care curge nemilos peste ei și amenințarea celorlalți oameni în care simt că se pierd sau prin care își diluează legătura. Toate vin și amenință sau scurtcircuitează prietenia lor sinceră, bazată pe o dragoste adevărată.

Nici nu ai vreme să te plângi de durere, pentru că sângerezi întruna și te obișnuiești cu suferința. Ca din greșeală, în timpul intervenției cei doi talentați actori, Ana Ularu și Lucian Iftime, ating toate arterele care pleacă de la inimă către organe și țesuturi. Până când fiecare celulă este atinsă de aceeași suferință. De la superficial la compex, cu umor, cu inteligență, cu emoție, cu un ritm potrivit  și, cel mai important, jucând mereu subtextul. Complicități, râsete zgomotoase, tăceri semnificative, contraziceri răstite, reproșuri și declamație respectuoasă, toate atent dozate în gestică și priviri. Complementar, ca în orice prietenie adevărată între un bărbat și o femeie. Când ea e spontană în argumentație, el e stăpânit și calculat, când ea e energică, el e ponderat și chiar suav pe alocuri, când ea e naivă și visătoare, el e lucid și perfect ancorat în realitate. Atât în vorbire, cât și în mișcarea scenică. Interesant este că în cele aproape două ore de spectacol, în care se încontrează și șicanează încontinuu, ei reușesc să transmită joaca ce le îmbracă jocul, acel du-te-vino indestructibil sub care s-a construit relația dintre cele două personaje și adevărul din scenă, surprinzând cu mare subtilitate și diferențele de gen, la limita dintre comicul și dramaticul fiecărei situații cu care se confruntă. Două jumătăți ale oricărui întreg rotund ce se cere rostogolit în fața spectatorilor.

Într-o scenografie multi-funcţională a Cezarinei Iulia Popescu, mereu provocatoare și pusă și ea pe șotii împreună cu personajele, în fața camerei de filmat.

Un eseu despre cum îi devii disponibil la orice oră din zi şi din noapte prietenului care are nevoie de tine. Despre cum îi păstrezi mereu un gând bun deoparte și cum te rogi pentru el preventiv, gândindu-te că poate nu a avut vreme să se roage înainte să adoarmă. Despre cum înveți când să-i vorbești. Sau când să-i taci.

Sunt puține momentele în care oamenii se țin de mână. De cele mai multe ori, se țin de neputințe. Mai nou  își fac chiar și un selfie cu orice dezastru și râd pe urmă împreună, ca să le fie mai ușor.

Eu, ca tânăr regizor, am avut grijă să nu distrug coordonatele unei reţete cu succes aşteptat. Atunci când ai pe mână un spaţiu atât de special cum e Teatrul ACT, doi actori mega talentaţi –– şi un text fenomenal, treaba mea a fost să ajut, asemenea unui monteur de film, ca ritmul textului şi talentul actorilor să ajungă în ochii şi simţurile spectatorului la cel mai ridicat nivel posibil. ”, a declarat Radu Iacoban, regizorul acestui spectacol. Și a reușit să le ducă la maximum.

Se joacă din nou mâine (15 mai) și joi (17 mai) de la ora 19.30 la Teatrul Act.

interv 00

O INTERVENȚIE de Mike Bartlett

Teatrul ACT

 

Regizor: Radu Iacoban

Scenografia: Cezarina Iulia Popescu

Distribuţie: Ana Ularu, Lucian Iftime

Light Design: Bogdan Gheorghiu

 

Restricție vârstă: 16 ani

Durata: 1 h 40 min (fără pauză)

 

Un poem teatral rock: NĂUCITOAREA DEȘTEPTARE A PRIMĂVERII LA TEATRUL MIC

afis.-Desteptarea-Primaverii

O poezie. Tristă. Despre cum arată o generație de după naivitate și de după lacrimi. Orice generație. Și despre  prețul pe care fiecare îl plătește pentru a înțelege și a se construi.

Aproape incredibil că vorbim despre un  text din 1891. Al dramaturgului german Frank Wedekind, „Deșteptarea Primăverii”, publicat cu subtitlul „O tragedie a copiilor”. Și asta a rămas această piesă, la fel de actuală azi ca la sfârșit de secol XIX sau exact așa cum, din nefericire, ar putea să arate și în secolul XXV sau oricare alt veac din viitor.

Copii urcați în trenul pubertății. Gara este de această dată Teatrul Mic.

Adolescența se predă într-un vagon-școală de teatru sub formă de dramă satirică pe acorduri rock. Am văzut-o bine, de aproape, din prima bancă. Am privit-o în ochi și a durut ca atunci. Și ca oricând în inima unui copil care stă tremurând în bancă. Să nu fie descoperit cu tema nefăcută. Sau poezia neînvățată. Prins de vreun profesor cu bilețele deocheate. Ori după ce a scris cu creta pe tablă o prostie, pe care a șters-o repede, cu buretele. Poate l-a văzut cineva, poate are să-l pârască. Și să-l aștepte iar acasă o chelfăneală zdravănă.

Și dacă astea ar fi singurele ei probleme, ar mai fi cum ar mai fi.

Dar trebuie să fie mereu conformă. Să încapă în șablon. Cu toate visele și aspirațiile ei. Exact ca părinții. Pentru că ei nu îi spun nimic despre vârsta asta. La ei totul a fost bine. Sunt cei cu „pe vremea mea”. Vremea aia perfectă, idilică, când totul era frumos și la locul lui, ca la carte. Așa începe să simtă că toată lumea îi întoarce spatele. Așa că face și ea la fel, ba mai adaugă câte ceva de la ea, ca să arate că nu-i pasă și se descurcă și singură. La fel ca ceilalți.

Mai grav e că adolescența nu știe nimic despre fascinația irezistibilă a acestei primăveri din viața omului. Despre sexualitate și iubire. Dar simte că trebuie să aibă sarafanul mai scurt. Și mai strâmt. Îl ajustează la umbra peretelui școlii, departe de ochii părinților sau al profesorilor. E numai pentru colegi, doar asta știe. Și tremură când trece pe lângă ei. Dar știe că și ei au secretele lor. Că umblă cu niște fotografii cu nuduri de femeie sau povești despre țineri de mână și îmbrățișări furate, la care privesc curioși sau despre povestesc rușinați și chicotesc pe la colțuri. Se întâlnesc, se șicanează, nu-și dau pace. Asta în cazul fericit în care au norocul să nu rămână singuri, cu toate fricile lor. Pentru că dacă nu le iese în realitate, se refugiază în imaginație. Iar când și în imaginar eșuează, totul se poate transforma într-o tragedie. Care ar fi putut fi lesne evitată.

Un spectacol crud, violent și inocent despre viață, moarte, educație, ipocrizie, falsă pudoare și sisteme de valori. Și despre geneza fricii, cu care va trebui să trăiască de acum înainte adultul din tine. Dar mai ales despre sexualitate, așa cum arată ea la prima întâlnire. Șocantă. Dezarmantă. Seducătoare. Pasională. Năucitoare.

Incredibilă energia cu care este pusă în scenă în montarea lui Vlad Cristache. Un poem teatral rock, povestit cu măiestrie de trupa FiRMA (coloana sonoră – cântece muzică și efecte sonore – a spectacolului este semnată de Daniel Rocca şi interpretată live la fiecare reprezentație), un șugubăț coleg din ultima bancă al acestor elevi care acoperă cu dibăcie scena.

Un vis în care, de când ochii lumii s-au închis, trăiesc și se joacă o seamă de elevi tineri și foarte talentați. Se cațără la tine pe bancă. Își deschid rucsacul din care scot cărți, pachețele de mâncare, stângăcii, rușini și vise. Își desfac nasturii cămășilor, genunchii și sufletul, pentru a te purta acolo unde vina, dorința și nostalgia se întâlnesc într-un tot fascinant.

Spectacolul se joacă în două variante de distribuție, l-am văzut doar în cea în care Wendla este interpretată de Silvana Mihai (nominalizată cu acest rol la premiul UNITER pentru cea mai bună actriță în rol principal), Melchior este Alexandru Voicu, iar pe Moritz îl întruchipează Rareş Florin Stoica (nominalizat și el pentru această interpretare la premiul UNITER pentru cel mai bun actor în rol secundar). Este un spectacol pe care îmi propun să-l revăd în cealaltă variantă de distribuţie, cu Alina Rotaru, Ionuţ Vişan şi George Costea, a căror interpretare am înțeles că a fost dirijată în alt registru, complementar, la fel de incitant.

Elevii noștri sunt inocenți și ludici. O Silvana Mihai suavă și veselă, fragilă și energică, blândă și curioasă, care reușește să construiască un personaj atât de bine conturat încât îți transmite mereu senzația că faceți școala împreună, că săriți împreună coarda sau vă însoțiți în drumul spre casă ori vă împărtășiți cele mai ascunse gânduri, așa cum o face cu cele două partenere de scenă, colege de clasă, Andreea Alexandrescu și Alina Rotaru, respectiv Martha și Thea. La rândul lor, ele reușesc să aducă în scenă mirările și fricile adunate în vârsta frumoasă care li se propune, în varianta lor nevinovată din alte vremuri, în timp ce, în rolul Ilse, Alina Petrică ne prezintă un portret actualizat al adolescentei acelor timpuri, mult mai des întâlnită în vremurile noastre, o copilă maturizată înainte de vreme, cu toate stângăciile și tristețea pe care o impun această ipostază.

Melchior este un Alexandru Voicu precis, singuratic, sigur pe el, tulburat dar stăpânit în lupta lui cu exteriorul, ceea ce-l face un prieten de nădejde pentru firavul și neprihănitul Moritz. Excelent Rareş Florin Stoica în acest rol, se poartă cu sufletul curat deschis vraiște, în care e ușor de strecurat orice îndoială sau certitudine, pentru că pare că le poate lesne metamorfoza în limbajul lui crud de copil ingenuu. Când datele problemei se schimbă, actorul ne mai arată o față a priceperii lui, foarte bine așezată în economia emoției spectacolului.

Din grupul băieților, bine sudat, ca o gașcă de care nu ai cum să nu-ți aduci aminte, se remarcă în această distribuție Marian Olteanu, un Haschen Rilow fermecător în descoperirile lui adolescentine (minunată scena masturbării), în timp ce ceilalți membri ai găștii, Silviu Debu, Ionuț Vișan, George Albert Costea, Cezar Grumăzescu și Răzvan Krem Alexe (respectiv Ernest, Georg, Otto, Robert și Lammermeier, pe numele lor de elevi în piesa lui Wedekind),  reușesc fiecare, dar mai ales împreună, să construiască un adolescent nu doar plauzibil, ci care sintetizează tot ce șade mai pur și mai neprihănit în sufletul acestuia, dimpreună cu toate reacțiile necontrolate la stimulii la care este supus mereu. Prin joacă, intonaţie, frazare, gestică, energie scenică în general, ei ne poartă cu pricepere printre fanteziile, îndrăznelile, dramele și chiar tregediile care apar în viața lor.

Am lăsat intenționat la urmă adulții. Cei care se fac vinovați de toate dramele adolescenților. Ei sunt cuprinși în câteva personaje interpretate la fel de dibaci. Părinții sunt sintetizați în două mame, doamna Bergmann și doamna Gabor, aduse în scenă de Liliana Pană și Mihaela Rădescu, care reprezintă cele două extreme ale educației materne, având la bază aceeași nevoie de ocrotire, bazată pe iubirea necondiționată, dar transmisă prin instrumente diferite. Mama Wendlei este excesiv de pudică și de dominatoare în relația cu fata ei, pe care vrea să o știe mereu copilă și căreia îi vinde mereu percepții despre realitate ocolind adevărurile fruste, incapabilă să se adapteze la transformările prin care aceasta trece, trăsături foarte bine surprinse de Liliana Pană. Mama lui Melchior este în schimb un tovarăș de nădejde al tânărului ei băiat. Mihaela Rădescu surprinde foarte bine în acest personaj aspirațiile fiecăruia dintre noi de a avea un părinte prieten, care să ne înțeleagă și să ne susțină chiar și atunci când greșim, luptând cu tot ce e în jur, inclusiv cu soțul ei care o acuză de prea mare lejeritate și permisivitate în educația copilului.

Ceilalți adulți cu care se duce lupta sunt profesorii, interpretați de Petre Moraru, Avram Birău şi Ion Lupu și conduși de mâna forte a rectorului, Gelu Nițu (în distribuția inițială, acum mai bine de un an, acest rol a fost jucat de Gherorghe Visu). Cei trei profesori sunt personaje intenționat și grosolan ridicole, scorțoase, posomorâte și posace, interesant plimbate prin scenă șchiopătat, cu un cadru de lemn fiecare, bâlbâiți și otrăviți de propriile închipuiri, exigențe și rigidități. Într-un cuvânt, tot ce poate elevul să deteste mai  mult într-un profesor. Fiecare dintre cei trei mai interpretează câte un alt rol, dintre care l-aș remarca pe cel al doctorului von Brausepulver, căruia îi dă viață elegant Ion Lupu.

Gelu Nițu, rectorul obsedat de reguli și normare, este exagerat agitat și dezumanizat, foarte bine asumat de actor. În fața lui, atât fetele cât și băieții  tremură și se inhibă, ceea ce îl nemulțumește suplimentar. Iar pus în fața unei nenorociri, el o reduce la cum să iasă basma curată el și școala pe care o conduce din această încurcătură. Fără niciun pic de compasiune pentru tragedia copiilor.

Și toată suferința acestor adolescenți se petrece sub o tablă uriașă care mărginește un perete al scenei, de pe care urlă către copii informații pe care mintea lor nu mai poate să le cuprindă, asimila și digera, în timp ce de pe micuța scenă construită pe peretele opus pentru trupa FiRMA, înălțată ca să susțină membrii trupei ce acompaniază live întregul spectacol, mesajele curg șuvoaie în acorduri rock. Sub ea, oglinzile deformează cu grijă toată scenografia spectacolului, un spațiu încărcat de reziduuri lemnoase, cu ferestre ferecate, culcate la pământ, de pe care sunt îndepărtate la un moment dat obloanele și pe care este proiectat simbolic cerul, dar care nu doar că rămân veșnic închise, ci sunt transformate în mormintele copiilor care au avut îndrăzneala să viseze dincolo de ele, aruncându-și cu speranță năzuințele către nori.

De o parte și de alta a spațiului de joc, câteva pupitre în care spectatorii sunt așezați în primele rânduri exact ca la școală. Poate prea ca la școală. Atât de ca la școală încât este imposibil să nu trăiești spectacolul cu toată ființa ta. Prea ca atunci.

Asta este, în esență, „Deșteptarea Primăverii”. O mărturie despre prea. Despre prea puținul pe care-l știi și prea multul care vine necontenit înspre tine. Despre prea cumintele din străfundul sufletului tău și prea revoltatul care stă să iasă afară. Despre prea necoptul ca să înțeleagă și prea bătrânul ca să-și mai aducă aminte.

Și despre prea târziu. Mai ales despre prea târziu.

Un spectacol senzațional pentru a încerca măcar să înțelegem copilul din noi. Mai ales dacă a mai și devenit între timp părinte. Poate-i scutim măcar pe copiii noștri de ceva suferință. Poate reușim să-i urcăm cu bagajele necesare în ultimul tren ajuns la noi în stație, cu aceeași destinație: viața. Înainte de ultimul prea.

 

 

„DEȘTEPTAREA PRIMĂVERII”

Teatrul Mic, București

 

Regia: Vlad Cristache

Scenografia: Vlad Cristache

Muzica originală: Daniel Rocca

Interpretare live: Trupa FiRMA

Light design: Iulian Bălțătescu

Durata: 3 h 30 min  (cu pauză)

Spectacol nerecomandat persoanelor sub 16 ani

Spectacol cu traducere în limba engleză

 

Distribuție:

Wendla Bergmann – Silvana Mihai/Alina Rotaru
Melchior Gabor – Alexandru Voicu/Ionuț Vișan
Moritz Stiefel – Rareș Florin Stoica/George Albert Costea
Ilse – Alina Petrică
Martha – Andreea Alexandrescu
Hanschen Rilow – Marian Olteanu/Cezar Grumazescu
Ernst – Silviu Debu/Razvan Krem Alexe
Otto – George Albert Costea/Rareș Florin Stoica
Thea – Alina Rotaru/Silvana Mihai
Robert – Cezar Grumăzescu/Marian Olteanu
Georg – Ionuț Vișan/Alexandru Voicu
Lammermeier – Răzvan Krem Alexe/Silviu Debu
Rectorul/Omul cu mască – Gelu Nițu
Domnul Gabor/Habebald – Gabriel Costin
Doamna Gabor – Mihaela Rădescu
Doamna Bergmann – Liliana Pană
Profesorul Knuppeldick/Pastorul Kahlbauch – Petre Moraru
Profesorul Zungenschlag/ Domnul Stiefel – Avram Birău
Profesorul Fliegentod/ Doctorul Von Brausepulver – Ion Lupu

Trupa FiRMA:
Daniel Rocca Stoicea
Sorin Erhan
Adrian Coman
Bărbuță C-tin Bărbășelu

 

 

 

P.S.

Am câștigat multe în aproape trei ceasuri și jumătate de „Deșteptarea Primăverii”. Și chiar ceva în plus: un coleg de bancă. Un om luminos, cu care m-am împrietenit și cu care am parcurs într-o frumoasă seară de mai un drum lung pe lângă parcul Cișmigiu și pe lângă spectacolele pe care le-am văzut fiecare în ultima vreme. Și asta numai pentru că am jucat împreună într-o convenție care ni s-a propus. Deșteaptă primăvară!

 

ȘARJA, BARJA ȘI BARILUL

– fabulă cu extensie –

ready.jpg

 

Șarja, barja și barilul

în amurg s-au apucat

să măsoare și să-ncarce

o marjă cu fundul plat.

Vor să pună pe ea teme

de mirat și dezbătut,

într-o seară oarecare

numai bună de băut.

Șarja vrea s-o ardă iute

și s-o umple de rușine,

barja zice că e sor’sa

(s-o tratăm cum se cuvine),

iar barilul stă pe gânduri,

bea uischean și mustăcește,

știe sigur că doar dânsul

va decide ce-o privește.

Și se-ncumet să destrame

vraja care stă să cadă

de pe cele trei tabuuri

ce se-agață-n ambuscadă

de buze, de crac, de fese,

de plăcerile-omenești

și de-un sân ce se ițește

după iile-oltenești,

luând aminte că pudoarea

azvârlită-n sexul slab

cu tot ce se simte-n marjă

nu se-oprește-ntr-un prohab,

când începe să se miște

și se prinde a ofta

– sub rezerva că livrescu-i

opintit în „dumneata” -.

Șarja crede, din tranșee,

cu o mână sub furou,

că marja-i motorul diesel

pornit cu un demarou

și susține că-i profundă

când n-are destule coaie

să o certe că îi uită

fracul pe pian în baie…

Și mai trec câteva ceasuri

de bătut pasul pe loc,

doar paharele vremelnic

se-ntâlnesc într-un cioc-cioc,

și se-aruncă peste vorbe

câteva cuburi de gheață

ca să nu se-arate mâine

în măsura pentru greață…

 

Așa-i și la omenire,

ce renunță s-o măsoare

când se prinde cum că marja

este una de eroare.

 

 

EXTENSIE

(Scurt discurs despre cum să folosești în luna lui mai deșteptarea primăverii, misandria, tragedia umană, serile de weekend, sărbătorile legale și scuzele publice)

 

Cum nu mă pricep deloc să vorbesc despre minereu și combustibil,

am băgat în cuptorul metafizic doar fondantul posibil.

Nu-ncarc, nu prelucrez, nu pot să scot nimic din cuptor,

n-am cum să pretind că rezultă vreun metal lichid întru ajutor,

nici despre șarja sportivă ori cavalerească nu mai poate fi vorba,

au rămas doar sabia și lancea cu care inamicul a tăiat vorba,

carevasăzică mă-ntorc la o șarjă pur literară și-ncerc să justific

ridicolul situației pe care încă mai încerc s-o fructific,

încărcând-o pe-o barjă fără vreun fel de limită de greutate sau temă impusă,

ce-a-nghesuit americanii, China, discriminarea de gen și problema rusă,

în care m-am băgat poate numai să-mi testez măiestria

(ori să recunosc că m-am cam grăbit săptămâna trecută cu misandria).

Mărturisesc un păcat: despre șarjă și barjă e cam scurt meciul,

iar singurul lucru care mă fascinează la baril e o sută șaizeci-ul.

 

 

P.S.

Constatând oarecum că-n post scriptum stă forța ei toată,

promit să n-o mai adap cu Sauvignon Blanc după Chardonnay niciodată.

Poate-ar fi fost mai nimerită o strângere de mână, în marja de eroare,

între un mare inginer intrigat și un pretins poet oarecare.