Dragoste în vremea protestelor la unteatru: ÎNAPOI ÎN IARNĂ

inapoi iarna 0

Timpul protestelor. Și al datoriei. În și față de țara în care “când nu se împunge se sapă, când nu se sapă se pupă-n cur!”.

Un spectacol care surprinde în câteva crâmpeie starea de confuzie a unei nații ce încearcă să-și definească vestimentația revoluționară prin intermediul artelor vizuale. Care încă nu reușește să se asorteze decât la momentul decembrie 1989, ca expresie plenară a capacității ei de a se revolta cu folos. Și asta resemnat sau complice.  Încă se mai caută cinematografic, se mai întreabă dacă a fost sau nu a fost, mai povestește despre cum și-a petrecut sfârșitul lumii, despre piepturi goale și buzunare pline. Și în care ai senzația că hârtia, despre care astăzi nu se mai vorbește doar codat, la telefon, ci pe șleau, pe o mulțime de canale media, va fi mereu albastră.

În atmosfera asta cred că începe să se regrupeze și teatrul, ca artă de ariergardă, pentru apărarea securității mărturiilor vizuale a suratelor ei din față. Pare să se fi apucat să-și aducă în scenă propriile mărturii despre trista istorie a României ultimilor aproape 30 de ani. Și despre nașterea și lupta surdă a  anticorpilor pe care a trebuit să-i dezvolte sistemul ei imunitar, care încă nu a învins septicemia provocată de microbul 89.

Până acum a făcut-o mai mult prin aducerea în repertoriul teatrelor a unor piese contemporane de pe alte meleaguri, care s-au potrivit cât de cât cu ce se întâmpla pe la noi.

N-am putut să nu mă gândesc la toate astea. Și la iarna-stigmat ca anotimp la care suntem siliți să ne raportăm și în care suntem condamnați să trăim. Există o tristețe în plus cu care ne comemorăm morții Revoluției în decembrie. Ori victimele din Colectiv la început de noiembrie. Aceeași cu care celebrăm ziua națională, 1 decembrie. Sau Ziua Unirii Principatelor, 24 ianuarie.

Ce-o fi cu noi de nu ni se întâmplă lucruri esențiale sau nu ne revoltăm fundamental mai pe căldurică, nu știu… Ca un blestem, vara prăznuim cea mai sângeroasă mineriadă din istoria noastră postdecembristă. Cea  împotriva protestatarilor din Piața Universității. Sau locul de unde a început să crească și la noi cultura revoltelor populare. Și în care ne-am întors, ca un făcut, în urmă cu doar câteva zile.

“Înapoi în iarnă” este o încercare timidă de a vorbi despre sistemul nostru imunitar. E bine. Măcar ca nouă preocupare. Textul e poate cam prea metaforic pe alocuri ori poate prea personal, așa cum a și declarat regizoarea, Andreea Borțun, care este și autorul lui. Asta pentru că e un puzzle care se construiește din piese mici, plecând de la un jurnal ținut de bunicul ei în 1991, jurnal pe care l-a descoperit cincisprezece ani mai târziu, și care i-au facilitat legături cu satul copilăriei sale și anii de tranziție petrecuți în provincie.

Copiii unui baron local. Doi frați vitregi care nu s-au mai văzut de 10 ani. Fata, revoluționara convinsă, protestatarul de serviciu care nu reușește să-și vadă aspirațiile puse în practică în țara ei, plecată în căutarea unui mai bine în afara granițelor României ăsteia diforme, băiatul, resemnatul de serviciu, nevoit de-a lungul timpului să pretindă că e altcineva, ca să se potrivească statutului lui social și presiunii exercitate de mediul în care trăiește, închis acum în propria carapace.

Întoarcerea în țară a fetei, care poartă în pântece un copil, este un prilej pentru cei doi să se redescopere, să spargă coaja tare care le-a învăluit sufletul, să depene amintiri și să treacă în revistă cele mai importante principii care i-au călăuzit până acum.

O fac minunat cei doi actori, Cosmina Stratan (actriță de film, celebra Voichița din “După dealuri” al lui Cristi Mungiu, pentru care a câștigat premiul pentru cea mai bună interpretare feminină la Cannes în 2012, pe care am văzut-o pentru prima dată pe o scenă de teatru) și Alexandru Ion (care joacă în spectacole din București pe scena Naționalului, la Metropolis, la Act, la Excelsior sau la Godot Café Teatru și este și unul dintre actorii selecționați la Sarajevo Talent Campus 2013, în cadrul Festivalului Internațional de Film de la Sarajevo).

Foarte buni fiecare dintre ei (monologuri absolut emoționante), se completează de minune în scenele de dialog, jucând cu mare precizie tocmai nesiguranța de care dau dovadă personajele. În urzeala de teme pe care le-o oferă proximitatea. Sub forma protestelor din țară.

„M-a pus la pat iarna asta. Nu e seară să nu iasă. Ba unii, ba ăilanții. Și ăștia e suciți”, spune el. Ca o voce a României în eternă tranziție. Și permanentă revoltă. Proteste anticorupție. Antisistemice. Împotriva puterii. Pro-LGBT. Anti-LGBT. Pro-subzistență. (Poate puțin cam mult ilustrațiile proiectate pe pereții din lateralele scenei, pe alocuri redundante sau doar complicat de privit).

Încercând să le găsească cele mai profunde înțelesuri acestor mișcări sociale în sânul cărora au crescut, cei doi frați sunt nevoiți să se împace și cu trecutul și cu prezentul, cu gloria și decăderea politică a tatălui lor, cu prăpastia dintre urban și rural, dar și cu diferența dintre ei, ruptura dintre generații, dintre drepturi și libertăți fundamentale și datorii civice.

„Eu nu țiu cu nimeni”, mai spune România lui, pe limba oltenească. „Eu știu o vorbă: muncește și vezi-ți de-ale tele”. Ale lor sunt două mari drame umane. Ambele despre libertatea de a alege pe cine iubim. Despre cum e să fii trimis la marginea societății, să trăiești izolat sau în întuneric numai pentru că cei din jur nu sunt dispuși dacă nu să te înțeleagă, măcar să te tolereze. Sau, și mai grav, despre șansa ori neșansa de a condamna la viața asta neclară încă un suflet. Pentru care să întocmești o listă cu “ce să” și „ce să nu”. Și să te rogi ca răul să nu se moștenească genetic. Să nu-i transmiți fricile tale. Să nu intri în panică atunci când le vei descoperi pe ale lui. Și, mai ales, să nu-l arunci vreodată înapoi.

Înapoi în iarnă. Sau în mai multe ierni. În una de după al doilea război mondial din jurnalul „Tătăițului”. În cea din 1989. În iarna de după tragedia Colectiv. Sau cea a Ordonanței 13. Ori chiar înapoi în iarna asta…

Poate, după atâtea ierni, ne călim sau chiar răzbim în cele din urmă. Și apucăm și noi o primăvară.

Deocamdată, următoarea reprezentație tot iarna asta, pe 29 ianuarie, la unteatru.

 

P.S. Ca o ironie a sorții, autoarea textului și regizoarea spectacolului și interpretul rolului masculin, Andreea Borțun și Alexandru Ion, sunt fondatorii deja celebrului festival de teatru “Ideo Ideis”, care are loc, vară de vară, la Alexandria…

 

afis inapoi-in-iarna

“Înapoi în iarnă”

unteatru


Regie și text: Andreea Borțun
Cu Cosmina Stratan și Alexandru Ion
Scenografie: Andreea Săndulescu
Light design: Marius Apopei
Visual art: Oana Barbonie
Sound design: Roxana Bain
Voice over: Alexandru Bogdan, Gabi Costin

Durată: 1h 30 min

Spectacolul este recomandat persoanelor peste 12 ani

În acest spectacol se fumează. Le cerem scuze spectatorilor nefumători.

 

Advertisements

PENTRU POSTER(IOR)ITATE

posterioritate post

 

Niciun cuvânt. Absolut nimic despre ordinea firească a curgerii vremii.

Dindărătul istoriei își fac între ei cu ochiul, pe față, toți viermii

intrați cu forța în viețile noastre, prin dosul civilizației, cu gesturi nătângi,

te devorează de viu, înghițindu-ți judecata cea dreaptă și cele două mâini stângi.

 

O noapte osândă, alta milostenie, între ele zile în care îndrăznești să mai speri

(un act dovedit  deja de o prea cruntă naivitate, cel puțin până ieri).

Prinși în dinapoia goală, cum s-ar spune, cu lenjeria de vise în vine,

ne-am umplut de bogdaproste, de ură, de jălanii și de tot felul de vine,

 

pe care-ncercăm acum să le ținem asupra noastră, să nu scape către vreun mărădic

(măcar să nu transmitem genetic tot ce are să nască acest mare nimic),

regretând în vreo zi de mâine c-a fost plămădit din părinți cu găvanul plin

de teme împotriva principiilor ce-ar trebui să guverneze lumea în care trăim…

 

Ce viitorime… Nu cred c-o să mai creadă vreodată cineva în urmași

născuți și crescuți din pântecul sau cu resturi de la masa acestor borfași,

hrăniți mai apoi cu minciuni, vicleșuguri ori baliverne în care-au crezut,

brașoave, tromboane și alte gogonate vărâte cu forța-n șezut,

 

Pidosnicii aruncate din milă ori silă, vremelnic, la masa de joc,

făcând sloboadă câte-un “poate scăpăm și de data asta, cu puțin noroc”;

se pare că tot ce ne trebuie e nițel decent, civilizat ori neconflictual

(adică să nu fie tocmai sălbatic, mult înapoiat sau eminamente barbar)…

 

Epigoni de ocazie, mai aruncăm și noi câte-o vorbă, în speranța vreunui ecou

străduindu-ne să scoatem cu forța ipocriziile înghesuite-n popou.

O să-ncerc să fiu mai politicoasă, hai, nu vă mai aprindeți chiar din nimica

(căutam o rimă pentru știți voi cine, iar m-a apucat frica)!…

 

 

P.S.

Nu mi-a mai rămas decât un lung șir de vocale

– care se articulează în partea dinapoi a cavității bucale -.

 

“Elixir”: DOAR PIELEA DESPARTE PRIETENIA DE IUBIRE. ȘI E AȘA DE SUBȚIRE…

a post elixir.jpg

Dragostea. A cuceri sau a păstra. Un proces chimic sau un miracol al spiritului. Cum se definește sentimentul și cum anume funcționează mecanica amoroasă? Împrejurarea oportună îl creează pe îndrăgostit sau dragostea creează împrejurarea oportună? Există o rețetă? O metodă infailibilă pentru a stârni pasiunea? Un elixir precum cel care i-a unit odinioară pe Tristan şi Isolda? Pe Nemorino și Adina? Găsim un Dulcamara să mai pună în vânzare câteva sticluţe?

Sunt întrebări care au preocupat slujitorii cuvântului, culorilor, pânzelor, pietrei, lemnului sau instrumentelor muzicale secole de-a rândul. Care, din fericire pentru noi, nu și-au găsit niciodată răspunsul.  Întrebări la care încearcă un răspuns și regizorul spectacolului “Elixir” al Teatrului de Comedie, Marcel Țop, după un text al francezului Eric-Emmanuel Schmitt.

“Elixirul dragostei”. Un roman epistolar contemporan sau o demonstrație despre cum să reamenajezi o imensă pasiune într-o mică garsonieră cordială. Apărut în 2014 la editura Albin Michel din Paris, romanul de mici dimensiuni al lui Schmitt este o sinteză prin intermediul corespondenței electronice a legăturilor amoroase specifice vremurile noastre. Dragostea curtenitoare e desuetă. Nu mai există iubiri care mor din cauza îndoielilor, se poartă  crima asupra sentimentului din cauza certitudinilor.

„M-a interesat mai ales distincţia dintre dorinţă şi sentiment. Cred că, în privinţa iubirii, problema constă în faptul că denumim cu acelaşi cuvânt două teritorii diferite: cel al dorinţei şi cel al sentimentului. La graniţa dintre ele, atunci când încercăm să împăcăm atracţia fizică şi dragostea, se nasc marile noastre poveşti, nu întotdeauna fericite.“, a spus Eric-Emmanuel Schmitt când și-a lansat romanul.

„Mă interesează să vorbesc despre virtualizarea excesivă a relaţiilor dintre oameni, cu predilecţie dintre bărbaţi şi femei, despre separare, despre izolare, şi nu în ultimul rând despre teama de a te abandona celuilalt, într-un timp în care totul pare să îndemne la precauţie, un realism sinonim cu dezumanizarea şi o aşa-zisă “obiectivitate” sinonimă cu apatia. Un timp care pare stăpânit de frici şi angoasă. (…) Nu vă fie frică să fiţi sinceri, să credeţi (în loc să nu credeţi), să aveţi constiinţă (în loc să o anulaţi), să fiţi morali (nu imorali); nu va fi teamă să iubiţi un om sau mai mulţi, pe Maria, Anca, Pierre, Veronique, George etc., în defavoarea lui Smartphone, PC, Laptop, Facebook, Whatsapp, Skype, Twitter sau a altor cyborgi… Nu vă fie teamă să fiţi UMANI… Începeţi prin a ieşi mai des, invitaţi-vă partenera/partenerul la un dans sau un vin; dacă nu aveţi, găsiţi-vă una/unul, dacă e nevoie, luptaţi-vă pentru asta, apoi faceţi dragoste… Restul vine de de la sine…”, declară regizorul spectacolului, Marcel Țop.

Un spectacol intens. O contraofertă la o saga în care femei cu sânii refăcuți își dispută barbați cu implanturi de păr. Povestea dintre Louise şi Adam. După cinci ani în care-și consumă pasiunea mistuitoare, doi iubiți hotărăsc să se despartă, întinzând între ei un ocean. Louise își face bagajele și pleacă în Canada la o firmă de avocatură, Adam rămâne la Paris și se refugiază în munca lui de psihanalist. De la mii de kilometri depărtare unul de celălalt, cei doi încearcă să ruleze marginile lor de ocean ca să micșoreze distanța. Prin mail, telefon, Skype, WhatsApp,  Facebook…

Maia Morgenstern și Marius Bodochi. Doi actori care, după aproape o oră și jumătate de spectacol, au reușit să împăturească oceanul și să-l așeze cu grijă pe spatele spectatorului, să-i țină de cald când va da din nou cu nasul de silicon sau implanturi. Este un spectacol care se bazează pe talentul fiecăruia și pe chimia dintre cei doi. Și ele există. Din abundență.

E mai mult decât surprinzător ca doi oameni la vârsta deplinei maturități (ambii actori sunt trecuți bine de cincizeci de ani) să trezească și să întrețină atâta pasiune intelectuală și sexuală într-o convenție atât de austeră. Personajele pe care le interpretează își amintesc clipele petrecute împreună, ne arată rănile neînchise, insistă în a învârti cuțitul în ele, dar în același timp construiesc o prietenie desăvârșită în care înțelegerea celuilalt este totul. Reușesc să-şi reînvie dragostea vorbind tocmai despre dragoste.  Se acceptă, se nuanțează, se rănesc intenționat, se curtează continuu, se mint până ajung la adevăr.

“Iubirea este dovada că nu percepem realitatea decât prin filtrul fantasmelor. Mai rău, demonstrează că realitatea nu e mare lucru. Existența? O rătăcire provizorie.”

Depinde numai de noi să-i găsim un drum potrivit.

Marius Bodochi și Maia Morgenstern au găsit unul. Senzațional modul în care cei doi își dozează și își sincronizează discursurile, dar și expresiile corporale, conversațiile lor, ca și puținele momente de contact fizic, fiind pline de înțelesuri, ironii și complicități specifice vârstei maturității, dar și de o incredibilă senzualitate, aproape adolescentină.

“Există lucruri cu care trebuie să te obișnuiești înainte să le prinzi gustul: cafeaua, țigara, broccoli, singurătatea” spune Louise. Iar Maia Morgenstern reușește să-i dea personajului ei o strălucire convingătoare în încercarea de acomodare la partener (superbă punerea în scenă a lui Bris – personajul inventat de Louise ca să facă față emoției provocate de noua relație a lui Adam cu o anume Lilly -).

Decorul Ancăi Cernea este simplu și foarte curat: două birouri de o parte și de alta a scenei, la care fiecare dintre îndrăgostiți lucrează sau își bea cafeaua în așteptarea convorbirii cu cel drag. Două continente distincte dar complementare, perfect simetrice: bărbatul și femeia, abandonatul și fugarul, psihanalistul și pacientul, Europa și America de Nord. Oceanul dintre cei doi îndrăgostiți este o pânză imensă pe care sunt proiectate imaginile captate de camerele web ale laptop-urilor prin care aceștia comunică (aici spectacolul are o suferință vizuală; nu este cea mai fericită proiecție din punct de vedere tehnic și este, cred, prea mare pentru dimensiunile Sălii Studio a Comediei, acaparând mult prea mult din economia scenei și din atenția spectatorului și obligându-l la un efort suplimentar de transfer al atenției de la un personaj la altul). De remarcat și costumele Teodorei Burz, decente și provocatoare în același timp, surprinzând adevărul simplității, pudoarea vârstei, dar și rafinamentul parizian ale unor personaje totuși sofisticate.

Pe scurt, o demonstrație inteligentă și migăloasă despre cum, chiar și în vremurile noastre, otrava prințesei irlandeze  din legenda celtică medievală poate fi înlocuită cu o licoare a dragostei. Deși Eric-Emmanuel Schmitt și echipajul corabiei de la Comedie au tras pânzele albe, așa cum pe mormântul cavalerului de Cornwall din povestea cu deznodământ nefericit crește un trandafir care nu va muri niciodată, așa se întâmplă în orice poveste de dragoste, indiferent care-i este finalul.

Toate ingredientele pentru o posibilă rețetă a poțiunii magice. În acorduri de Wagner sau Donizzeti.

Elixirul e cel care aduce doar chibritul, flăcările își trăiesc viața lor, incendiul ne aparține.

afis elixir

Următoarea reprezentație pe 18 ianuarie.

 

ELIXIR” de Eric-Emmanuel Schmitt, în traducerea lui Edith Negulici

TEATRUL DE COMEDIE București, Sala Studio

 

Regia: Marcel Țop

Distribuția: Maia Morgenstern și Marius Bodochi

Scenografie: Anca Cernea

Costume: Teodora Burz – Styland & D’s Damat

CALEIDOSCOPIC

caleidoscopic

 

În optice iluzii de plural

îţi faci în tub intrarea, triumfal,

nădăjduind că-i vei veni de hac

simetricului din cilindru-opac,

 

cu zâmbete-n fărâme de oglinzi

şi bucurii ce-ncerci să le cuprinzi

în turnul cu imagini răsturnate

şi spaţiul plin de geometrii abstracte,

 

de specule ce nu pot să ascundă

sinusoizi de-alte lungimi de undă…

Roteşti jobenul fără întreruperi,

sperând că vei ieşi fără să superi,

 

scăpând de veştile apăsătoare

urlate pe rețele și prin ziare

ori emisiuni de radiografiat

un conținut extrem de variat,

 

ce-ţi tulbură culoarul de impresii,

amestecând lumină şi reflexii,

schimbând direcţia de propagare

pe coridoare pline de culoare

 

şi de senzaţii vii, surprinse-n fraze,

în nopţi de căutare în miraze,

când laşi să se prelingă printre pleoape

ce-ai adunat prin caleidoscoape.

Stare de SINE (sau 2018 ultraviolet)

sine post

 

Îmi port durerile cu socoteală,

le colorez cu o pensulă la fiecare început de an

și le schimb mereu locul,

doar-doar s-or rătăci într-o zi

și nu vor mai găsi drumul înapoi.

 

Anul ăsta port între tâmple un nor gri, uriaș,

în care am înghesuit toate frustrările

roșii, galbene și albastre din anul proaspăt dus,

dimpreună cu toate restanțele de dinaintea lui.

 

Am înfundat trompele lui Eustachio

cu mâhniri bleu și portocalii,

ca să nu mai aud nicio melancolie,

niciun jind, nicio năzuință.

 

Pe cocoașă țin două regrete

(unul mai mare, vișiniu, pe trei sferturi uscat, prelins într-un pahar cu picior,

altul mai mic, galben pal, ce se ține ca scaiul de nepăsarea mea cea mai adâncă),

iar în jurul gâtului mi-am înfășurat un fular de tristețuri acaju, cu dungi albastru petrol,

să mă asortez la nuanțele de antracit și colorado claro din repertoriul teatrelor din urbe.

 

În coșul pieptului tronează un supliciu roșu, circular,

pe care scrie cu galben muștar ”#rezist”,

iar de pe umăr îmi zâmbește cu subînțeles

o ispită aproape verde, încă necoaptă,

înțepenită în singurul ei anotimp.

 

Noroc că nervul optic e astăzi deuteranop

(n-am avut destul verde,

așa că am adăugat mult alb – oricum îmi prisosea –

și a ieșit un vernil onorabil).

N-am însă cum să-mi plec privirea până la mine

ca să pot admira Daltonii de aminoacizi

(unii, mai naivi, suferinzi de vreo tulburare a vederii cromatice,

o numesc dragoste).

 

P. S.

Am tratat neajunsurile și apăsările recente cu ultraviolet

– după ce institutul Pantone a declarat-o culoarea anului -,

le-am vârât în buzunarul drept al gecii pentru proteste

și am tras cu grijă fermoarul…

 

Armagedon-ul lui Vlad Massaci: RUFELE MURDARE SPĂLATE ÎN FAȚA PUBLICULUI LA TEATRUL MIC

tinutul 00

“Ținutul din miezul verii” de Tracy Letts. Prilej pentru un spectacol bun al Teatrului Mic, după un text impecabil despre binele și răul din orice familie.  De azi și dintotdeauna. De aici si de oriunde în lume.

Dragostea le scuză oamenilor orice faptă. Suntem singuri mereu, chiar și printre cei mai dragi. Ne agățăm cu disperare de tot ce găsim în jur pentru a supraviețui sufletește. Nu avem timp să ne cunoaștem cu adevărat unii pe alții. Fiecare are adevărul propriu. La fel de valid ca cel al aproapelui său. Secretul este singura soluție de a te proteja și de nu-i răni pe ceilalți.

Trei surori se întorc în casa părintească după ce tatăl lor este dat dispărut. Aici le așteaptă o mamă distrusă de cancer, de droguri, de teama abandonului și a singurătății absolute, dar mai ales de minciunile adunate de-a lungul anilor sub acest acoperiș. Moartea dispărutului, Beverly Weston, praznicul de după înmormântare și o perioadă traversată de familie după acest eveniment sunt prilej pentru un fel de lungă Zi a Judecății de Apoi din „Noul Testament” al răposatului: actul sinuciderii.

Motivul precis pentru care a ales să-și curme viața acest poet obscur (lansat cu mulți ani în urmă și care a abandonat scrisul după publicarea unui singur volum), profesor universitar mediocru și alcoolic de prim rang nu face obiectul direct al preocupării dramaturgului (deși există un bilet de adio al cărui conținut este cunoscut doar de către soția lui și care nu este nicio clipă dezvăluit). Însă poveștile personajelor din trei generații diferite adunate acum la el în casă, dezgropând pe rând toate secretele trecutului acestei familii tulburate din Oklahoma și aducând la suprafață minciuni mai mici sau mai mari care au marcat viețile tuturor, sunt tot atâtea motive care l-ar fi putut împinge spre acest gest disperat.

Greu de câștigat bătălia apocaliptică pe câmpul de luptă al familiei Weston sub comanda lui Vlad Massaci. “Acțiunea piesei este cu un picior în trecut, deși vorbim la timpul prezent și nu are viitor, căci asistăm la un Armagedon familial”, a declarat regizorul.

Boală. Droguri. Alcool. Minciună. Sex. Trădare. Adulter. Incest.

Un Armagedon condus ferm și precis de Massaci, care o are în prim plan pe actrița Rodica Negrea, interpretând rolul mamei și proaspăt văduvei Violet Weston, care i se potrivește mănușă: crudă, pe alocuri isterică, permanent ironică (o ajută foarte mult textul). Jocul actriței, mult subliniat prin  rostirea îngreunată și chiar silabisirea unor cuvinte, dublat de o gestică foarte amplă, fără să cadă în patetic și lamentabil, este perfect justificat în cazul personajului pe care-l interpretează, care, deși e mult mai complex, își poate hrăni nuanțele din omul bolnav ce-și caută mereu un paliativ pentru a suporta suferința, așa cum este întrupat de Rodica Negrea. Ea veghează atent peste toți din străfundurile suferinței ei  (emoționantă scena ferestrei, prin care privește de sus către familie) și în același timp își devorează pe rând, cu oarecare plăcere, fiecare pradă: cele trei fiice și familiile lor.

Interesante alegerile făcute în cazul celor trei surori. Se remarcă Diana Cavallioti în rolul lui Karen (în reprezentația la care am asistat, un dublu rol din distribuție, în alte reprezentații fiind interpretat de Mădălina Ciotea), fiica cea mai desprinsă de realitate, care locuiește în Florida și în propria amăgire, împreună cu logodnicul ei Steve (Toma Cuzin), cea mai recentă cucerire. Excelent monologul rostit cu umor la masa de pomenire, în timp ce sora ei mai mare așează masa, în care Karen încearcă să se autoconvingă de alegerea făcută, refuzând să conștientizeze vreo clipă cât de mare e nepotrivirea cu bărbatul superidealizat.

Și distribuirea rolului lui Ivy este una fericită. O Valentina Popa foarte precisă în fiica mijlocie,  tăcută și gingașă, îndrăgostită lulea de cel pe care-l crede văr și se dovedește a-i fi frate, victimă nevinovată a secretelor tăinuite de cei din jur.

Poate singura alegere forțată – deși absolut funcțională – din distribuția spectacolului este în cazul Andreei Grămoșteanu, care joacă rolul Barbarei. Deși talentată și cu un joc corect, este construită prea moale pentru importanța rolului pe care-l interpretează, Barbara fiind al doilea rol principal în economia piesei lui Tracy Letts, o femeie puternică, fiica pregătită să devină noul lider al familiei după ce și mama va fi să plece la cele veșnice. În cazul ei chiar m-am gândit la ecranizarea lui John Wells din 2013 (în filmul “August: Osage County” rolul Barbarei e interpretat de Julia Roberts, care face un cuplu actoricesc senzațional cu mama, jucată de Meryl Streep), deși chiar din scriitură intuisem un personaj foarte puternic (profesoară, stăpână pe propria viață – căsătorită  cu și separată de o vreme de Bill Fordham, care o înșeală cu studentele lui, cu care are o fiică de 14 ani, de care se ocupă singură fără probleme -, pe care experiențele au făcut-o cinică, dar nu au îngenunchiat-o;  singura dintre cele trei fiice care îi poate ține piept mamei, cu care poartă un duel aproape de la egal la egal, cu frustrări și neîmpliniri asumate și o furie controlată în suflet). Barbara de la Teatrul Mic e mult mai resemnată, descumpănită, pe alocuri supusă în relația cu surorile ei și de multe ori neputincioasă în relația cu mama bolnavă, pe care o îngrijește.

Foarte bună este Silvana Mihai (Jean Fordham, fiica Barbarei cu Bill, 14 ani), tonică și relaxată în rolul de adolescentă, umplând scena și perindându-se cu ușurință printre partenerii de joc.

Dana Dembinski-Medeleanu (Mattie Fae, sora lui Violet Weston) punctează foarte bine momentele de criză din viața generației cele mai îndepărtate și felul în care s-au dezvoltat relațiile strâmbe din familie, ea fiind și unul dintre autorii morali ai celei mai importante drame sentimentale din sânul ei.

Dintre rolurile masculine, cel mai consistent este cel interpretat de Mihai Călin, Bill, soțul Barbarei, tatăl aprins de adolescente de vârsta fiicei lui, care disimulează perfect în fața celorlalți rolul de soț și tată responsabil.

Destul de bine dus este și cel al lui Claudiu Istodor (Charles, cumnatul lui Violet, soțul lui Mattie Fae), dar nu a avut constanță în spectacolul pe care l-am văzut. Dacă în prima parte, în special la masa de pomenire și cu precădere în momentul rostirii rugăciunii hilare este foarte bun, nu același lucru pot spune despre prezența lui în a doua parte a spectacolului, în momentul părăsirii casei, când face o succintă diagnoză a relațiilor din familie, moment în care m-aș fi așteptat să-l văd mult mai puternic.

Foarte bun Ionuț Vișan (Charles jr.) în construcția personajului micului Charles, băiatul asfixiat de criticile celor din jur și îndrăgostitul candid, cu suflet de poet, care-i compune cântece iubitei și-i cântă la muzicuță.

Minunat și Cuzin Toma în rolul bărbatului derbedeiaș de 50 de ani Steve Huberbrecht, logodnicul lui Karen, care după trei căsnicii și în pragul uneia noi găsește disponibilitate sufletească și sexuală să se uite pe alături, chiar în familia viitoarei soții.

Și un Cezar Grumăzescu cuminte și interesant în rolul Șerifului, singurul personaj din afara casei Weston.

De remarcat decorul și costumele Iulianei Vîlsan, care se apropie mult de look-ul scenografiei lui David Gropman în filmul lui Wells. Pe o scenă mică ea a reușit să redea interiorul unei case tipic americane, care dezvăluie mai multe încăperi inteligent construite, pline de mobile, dantele, tapiserii și corpuri de iluminat vechi. Performând în costume în al căror material s-a folosit și cel din tapetul de pe pereți, personajele se prezintă într-o lumină joasă, în care familia se retrage de sub imperiul soarelui de afară (unde e vreme de august caniculară) pentru a-și dezvălui secretele.

Muzica lui Bibi Vongehr merge foarte bine cu textul și se respectă și o idee din text a dramaturgului (Eric Clapton, folosit și în ecranizare, cu “Lay Down, Sally”), cu o tușă importantă a lui Vlad Massaci.  El folosește foarte inspirat în final “Layla”,  o replică la citatul de deschidere din prolog, rostită de defunct  (“Viața este foarte lungă” T.S. Eliot), versurile lui Clapton putând fi traduse astfel: Ce faci când rămâi singur și nimeni nu mai aşteaptă alături de tine? Ai fugit şi te-ai ascuns mult prea mult, dar știi că la mijloc e doar mândria ta prostească.

Presărat cu lovituri de teatru remarcabile și câteva momente importante de sinceritate și emoție scenică, “Ținutul din miezul verii” e o alegere inspirată în repertoriul teatrului Mic și un spectacol de văzut în această stagiune. Următoarele reprezentații în Sala Atelier în 8 și 14 decembrie, de la 18.30.

 

P.S.

“Ținutul din miezul verii“ (“August: Osage County“) a fost distinsă în anul 2008 cu Premiul Pulitzer pentru dramaturgie şi cinci premii Tony, unul dintre ele pentru cea mai bună piesă. A fost scrisă pentru și jucată de trupa de la Steppenwolf Theatre Company în 2007, având premiera teatrală pe Broadway la Teatrul Imperial pe 4 decembrie 2007. Pe Broadway s-a jucat cu tatăl lui Letts în rolul lui Beverly  Weston. A fost ecranizată în 2013, cu Meryl Streep în rolul principal (pentru care a primit nominalizări la Premiile Oscar și Globurile de Aur).

“Sper că  August: Osage County va oferi o oportunitate artistică viabilă oricărui teatru de a învăţa că dinamica „familiei” continuă să ne formeze pe noi şi viziunea noastră despre lume.”   Tracy Letts

 

tinutul 01

„Ținutul din miezul verii” de Tracy Letts

Traducere: Smaranda Nicolau

Regie: Vlad Massaci
Decor și costume: Iuliana Vîlsan
Light design: Iuliana Vîlsan
Muzică originală și ilustrație muzicală: Bibi Vongehr

Distribuție:
Violet – Rodica Negrea
Barbara – Andreea Grămoșteanu
Ivy – Valentina Popa
Karen – Diana Cavallioti / Mădălina Ciotea
Mattie – Dana Dembinski-Medeleanu
Jean – Silvana Mihai
Bill – Mihai Călin/Virgil Aioanei
Charles – Claudiu Istodor
Charles Jr. – Ionuț Vișan
Steve – Cuzin Toma
Șeriful – Cezar Grumăzescu
Johna – Viorica Mureșanu

Regia tehnică: Ema Stoican
Suflor: Luminița Popovici
Producător delegat: Teodora Petre

 

Fiecare e pentru sine primul care moare: REGELE MOARE LA TNB. CUMINTE ȘI PRECIS.

Rebengiuc

„Primăvara – care aseară încă era aici – ne-a părăsit astăzi, exact acum două ore şi jumătate. Suntem deja în noiembrie. Dincolo de graniţe, iarba a-nceput să crească. Acolo, copacii înfloresc, fiecare vacă naşte câte doi viţei pe zi: unul dimineaţa, altul după-amiaza, pe la orele cinci, cinci şi un sfert. La noi, frunzele n-au pic de sevă, se usucă şi cad. Copacii oftează şi mor. Iar pământul se surpă mai abitir ca înainte. “

E un diagnostic. Pus din nou de doctorul lui Eugen Ionescu. Care e şi chirurg, călău, bacteriolog și astrolog. Aseară, pe scena Sălii Mari a Teatrului Naţional din București, la avanpremiera spectacolului „Regele moare”, regizat de Andrei şi Andreea Grosu. Regele lor e un personaj colectiv. Nu moare doar el până la sfârșitul reprezentației, precum în convenția ionesciană, ci îi trage după sine pe toți în cavoul înghițit în final de pământul surpat.

Așa cum au și anunțat fondatorii Unteatru înainte de avanpremieră, este o montare care nu vrea să epateze prin decor sau costume, ci prin jocul actorilor. Asta s-a și întâmplat. A rezultat un spectacol fidel textului lui Ionescu, aproape un spectacol-lectură, atât de auster vizual este. Decorul e reprezentat de o sală a tronului livrată de Vladimir Turturica direct sub formă de sufragerie, fără tron, trepte, uși sau ferestre, în care personajele rămân împreună de la începutul până la sfârșitul spectacolului.

Forța lui stă exclusiv în interpretarea celor șase actori.

Cuplul Victor Rebengiuc – Mariana Mihuț, ca de obicei, un regal. Într-o cheie simplă, precisă, fără isterii gratuite sau lamentări inutile, intenționat molcom pe alocuri, cei doi desfac textul pas cu pas, într-o lecție de actorie și de viață deopotrivă. Ne învață cum se moare. Cum te îmbolnăvești de moarte. Cum fugi de boala asta până acolo unde nu mai ai loc de scăpare.

Regele Bérenger este cel ce încearcă să păcălească timpul. Să tragă de el cât de mult poate. De fiecare clipă prevăzută într-un program de acceptare a morții. Ignorând toate semnele ei (zidurile care se surpă, pânzele de păianjen care invadează odăile, regatul ce se pustiește și intră în dezagregare, soarele care nu-i mai dă ascultare), el se agață de amănunte altădată trecute cu vederea ale vieții cotidiene (pisicuța pe care a iubit-o, rasolul cu legume de la prânz, momente din viața banală ale Juliettei), ce capătă brusc o valoare covârșitoare, pentru că reprezintă existența.

Victor Rebengiuc reușește să surprindă toată neputinţa omului (fie el rege sau om de rând) în faţa acestei fatalități. Refuzul, disperarea, agonia, acceptarea, confesiunea, toate au în jocul lui o creștere aproape firească, pregătirea pentru marele final și trecerea către o altă lume atingând cu mare finețe toate tipurile de emoții ce însoțesc aceste etape.

Îl acompaniază cu success și-l completează de minune energica Mariana Mihuț, în rolul reginei  Marguerite, prima soție a regelui. Ea este vocea care îi deschide calea. Ferm, ironic, fără milă și plină de iubire în același timp. Este vocea conștiinței, cea care-l cunoaște cel mai bine, inițiatoarea care permite accesul altor lumi „lumea dinaintea nașterii și cea de după”, cea care îl ajută să pășească limpede și senin în lumea de dincolo.  În timp ce Regina Marie, a doua soţie a regelui Bérenger întâiul, interpretată de o Ana Ciontea tremurândă, tandră și fragilă, îi hrănește în continuare iluziile și încearcă să-i prelungească agonia, fiind totodată singurul tovarăș compasiv și empatic. O ajută și textul, Ionescu atribuindu-i acestui personaj replicile în care el însuși caută răspunsul la atitudinea potrivită în momentul marii treceri: „Da, fii lucid, regele meu, iubitul meu. Nu te mai necăji. A exista e doar un cuvânt. Şi a muri e doar un cuvânt. Nişte formule, nişte idei pe care ni le facem. Dacă înţelegi asta, nimic nu te va mai putea atinge. (…) „Ce este ceea ce este. Ce este…” Neputinţa de a răspunde constituie însuşi răspunsul, e însăşi fiinţa ta care luminează şi se răspândeşte. Aruncă-te-n mirare, în perplexitatea fără de limite. Numai aşa poţi să devii nelimitat, numai aşa poţi deveni infinit. Fii mirat, fii şocat, totul e straniu şi de neexplicat. Smulge gratiile celulei, dărâmă-i zidurile şi evadează dintre definiţii. Aşa vei respira. “.

Guardul, un Richard Bovnoczki sarcastic și ghiduș, poate cel mai aproape de absurdul personajului ionescian din toată distribuția, potențează cu mare succes momentele celorlalte personaje (repetând mecanic celebrele replici “Regele a murit.” și “Trăiască Regele! “, cu toate variațiunile lor) și triumfă în monologul în care dă citire panegiricului regelui.

Florentina Ţilea interpretează și ea corect rolul Juliettei, fata în casă și infirmiera regelui, emoționând în momentul conversației cu muribundul despre viața ei de zi cu zi.

Nu întămplător, doctorul, care din scriitură este și chirurg, călău, bacteriolog și astrolog, un Șerban Pavlu în starea lui de confort, este construit ca un multipersonaj (în curtea restructurată a regelui, el e învățatul ce nu are încotro și trebuie să servească mai multor scopuri, suplinind rolurile altor demnitari care au dispărut din suita regelui însingurat) ce se eschivează mereu de o responsabilitate, apelând la o altă calitate în care se poate prezenta, ieșind din rolul doctorului și trecând cu ușurință din postura de psiholog în cea de pronunțător de sentințe sau cititor în stele, pentru a se întoarce, când situația o impune, la rolul lui esențial. El reușește să țină laolaltă în aceeași logică ultimele ore din viața regelui și relațiile lui cu celelalte personaje, argumentând ferm atât diagnoza făcută regelui, cât și pe cea a regatului. El nu pleacă din scenă (precum în text, invocând o urgență, după ce pronunță și ultimul diagnostic – narcissism – ), ci dispare împreună cu toate personajele după monologul răvășitor al Margueritei, care face trecerea către lumea cealaltă.

Scena rămâne goală. Doar cu umbra morții.

A morții regelui. A dramaturgului. A spectatorului. A fiecăruia dintre noi.

 

”Mi-am spus că poți să înveți să mori, că poți să-i înveți pe alții să moară. Acesta îmi pare lucrul esențial pe care-l putem face, fiindcă suntem niște muribunzi care nu acceptăm să murim”.   Eugen Ionescu

 

 

În seara aceasta, la ora 19.30, în Sala Mare a TNB, a doua reprezentație. Următoarea va avea loc în 28 noiembrie 2017.

 

00 Regele_moare.jpg

Regele moare

de Eugen Ionescu

 

Traducere: Vlad Russo și Vlad Zografi

Regie: Andrei și Andreea Grosu

Scenografie: Vladimir Turturica

Light design: Chris Jaeger

 

Data premierei: 28.11.2017

Durata: 1 h 40 min / Pauză: Nu

 

Distribuţie:

 

Bérenger întâiul, regele: Victor Rebengiuc

Regina Marguerite, prima soţie a regelui Bérenger întâiul: Mariana Mihuț

Regina Marie, a doua soţie a regelui Bérenger întâiul: Ana Ciontea

Doctorul, care e şi chirurg, călău, bacteriolog și astrolog: Șerban Pavlu

Juliette, servitoare, infirmieră: Florentina Ţilea

Guardul: Richard Bovnoczki

 

 

 

 

P.S.Le Roi se meurt a fost scrisă în limba franceză în 1962. A fost pusă în scenă de Jacques Mauclair la 15 decembrie 1962.  A apărut la Editura Gallimard în 1963 și a fost tradusă în limba română în 1968.

Regele Eugen Ionescu a murit la 32 de ani după ce a scris această piesă, în martie 1994, în timp ce pe scena Festivalului Internațional de Teatru de la Sibiu, aflat la prima ediție oficială (pe atunci Festivalul Internaţional de Teatru Tânăr Profesionist), trupa teatrului ”Eugene Ionesco” din Chișinău juca ”Regele moare”.  Petru Vutcărău a câștigat atunci Premiul pentru cea mai bună interpretare masculină pentru rolul Regelui Bérenger I.