Gândurile surorilor Afrim în megafoanele Naționalului sau prima sută de ani cu trei surori

foto_1_3surori

Oare cum arată tăcerea mâzgălită a unor oameni bolnavi de gânduri?…

Strident. Dacă e să folosesc un singur cuvânt pentru cel mai recent spectacol montat de Radu Afrim pe scena Sălii Studio a Naționalului bucureștean: „Trei surori”- un scenariu (ne)firesc de liber după Cehov.

Poezie pură. Dacă mi-ar fi permise două. O joacă nebună a picioarelor metrice, cu care Radu Afrim țopăie de mână cu Irina Moscu în ritm trohaic, iambic și amfibrahic, pe rând și în toate deodată (în timp ce Călin Țopa le desenează sunete, Andrei Cozlac imagini, iar Mircea Mitroi și Cristian Șimon lumini asortate).

Un pretext bun. Asta dacă ar trebui să expediez definiția în trei cuvinte. Pentru că din Cehov a rămas doar ce i-a servit lui Radu Afrim pentru a răspunde (ne)firescului promis, dar și obsesiei cehoviene în legătură cu ce vor spune oamenii despre noi peste o sută sau două de ani. Și da, emoțiile unui paradis moscovit pierdut din sufletul celor trei surori Prozorov sunt substituite de emoțiile unor personaje care nu aveau altă șansă decât să se mute în mintea lor ca să supraviețuiască secolului care s-a așezat peste ele, surghiunite dintr-o Rusie care le-a suportat tot mai greu (și din punct de vedere pur teatral) și mutate de Afrim întru salvare și ameliorare a condiției lor pe pământ românesc, pentru că orașul fără nume din piesă poate fi lejer o țară cu un nume și cu un Vârf cu Dor…

Olga, Mașa și Irina nu-și găsesc nici aici nici acum locul, dar încearcă într-un fel absolut nou. Ăsta e gândul care m-a bântuit în zilele care s-au scurs de la vizionarea acestui spectacol, în care nu am reușit să aștern niciun rând despre el, ci doar am încercat să-i supraviețuiesc și să-mi apăr propriile gânduri de urgia revoltei cu care a fost primit de sufletul altor spectatori. Și după ce am lăsat câțiva sfetnici buni să treacă peste el și să mă călăuzească în cristalizarea unei atitudini clare, mă așez, categoric, de partea celor cărora le place Afrim. Mult. Mai bogați după fiecare întâlnire, bulversați după fiecare provocare, încă ușor de surprins după fiecare perplexitate…

„Trei surori”- un scenariu (ne)firesc de liber după Cehov este un muzeu (ne)permis de contemporan al artei gândurilor despre teatru și lume. Și de aici spectacolul se poate cere analizat în patru, cinci, zece, o sută, o mie de cuvinte sau chiar mai multe, pentru că toată munca autorului cu platitudinile ori avangardele din așteptările culturale ale omului zilelor noastre, bombardat cu o mare varietate de stimuli din care are de ales continuu, nu poate fi decât fascinantă. El are voie să fie supărat, dar nu poate să se afișeze trist, pentru că poartă în suflet dureri cu care s-a deprins demult și pe care nu mai are cum să le recunoască. Poate să fluiere și să cadă uneori pe gânduri alături de surorile rusoaice (după indicațiile actoricești ale dramaturgului la prima montare a piesei, în urmă cu mai bine de o sută de ani!) sau după întâlnirea cu ele, dar nu are cum să fie trist. Și dacă îl încearcă vreun neajuns, supărarea îi vine cu siguranță de la senzația de arhiplin din acest muzeu al bogatelor gânduri afrimiene, care găzduiește mai multe galerii ce se întind pe mai multe etaje, toate cu rafturile pline cu bijuterii teatrale, de pe care fiecare poate să extragă cu precizie măcar câteva, cu expozeuri pe alocuri redundante în mesaje foarte puternice, înghesuite pe același raft, încât își anihilează unul altuia emoția. Pentru că uneori Radu Afrim vrea să verbalizeze atât de multe gânduri deodată, că ele se înghesuie spre gura pâlniei şi îi blochează câteodată curgerea. Dar după ce dopurile astea se desfac, te umpli și tu de idei și te trezești cu siguranță din toate tipurile de amorțeală în care ai fost încremenit în ultima vreme…

Cum a avertizat încă din titlul spectacolului, avem de-a face cu un univers sută la sută afrimian. Fascinant și tocmai de aceea deschis către numeroasele controverse pe care cu siguranță le va stârni. Decupând în minte doar gândurile celor trei surori și ale personajelor cu care ele ar fi putut interacționa în această sută de ani care s-a scurs de la acceptarea convenției, timp în care toată lumea s-a străduit să le descifreze intențiile și să rezolve ecuația destinelor lor, Radu Afrim își ia libertatea să taie și să inventeze personaje cehoviene, capabile să ducă piesa într-un fel de act cinci, pe care i-l adaugă firesc în 2019, de unde gândurile și acțiunile lor imaginare dezghioacă misterul care le învăluie toate pricinile ce le-au adus și le-a ținut atâta vreme împreună în primele patru acte pe scenele lumii. Lansat  acum pe orbită către un câmp de forțe discursive, vizuale și sonore care-l definesc categoric pe Radu Afrim și care devansează și vremurile pe care le trăim azi, Cehov e prezentat în foileton într-un soi de almanah teatral Anticipația,  care, odată ce-și va închide traiectoria, va putea fi folosit pentru a stabili cu exactitate ce urmă a lăsat în galaxia noastră.

Deși putea apela la o convenție simplă pentru a le ține în contemporan, Afrim alege să nu-și înarmeze eroii cu butoane, ecrane, aplicații și conversații în rețelele sociale, asortate cu evenimentele, proiecțiile și decorurile ultramoderne (cu nostalgice tușe retro) din casa și curtea surorilor Prozorov. Mai mult, ridiculizează neîncetat nevoia de „live” și „selfie” a acestor vremuri, sâcâind dinadins curgerea firească a lucrurilor prin omniprezența enervantului Bobi k68 (cea mai vizibilă stridență a spectacolului), alungat și admonestat în toate felurile, și testimonialele în care se lasă antrenați cu toții, pentru a se mărturisi în fața urmașilor lor de peste o altă sută de ani.

Și se vede nevoit să le caute leacuri pentru a le vindeca de bolile acestui azi, apelând mereu la poezie, sub toate formele în care ea e folosită de personaje ca refugiu absolut necesar pentru existența asta plină de amar, în care toate sufletele par să se hrănească aproape exclusiv din bunătatea lăsată moștenire de cei ce-au fost. Lectura, muzica, dansul, conversația inteligentă și mai ales dragostea, împletite armonios și continuate firesc în toate mijloacele folosite pentru a le valorifica în scenă (décor, muzică, lumini, videoproiecții), toate își revendică poeticitatea și rolul de scut pentru sufletele agățate pe-aici în tablouri dramatice de mare forță stilistică, iscate de sub binecunoscuta semnătură a acestui regizor, capabil de metafore care leagă universurile cele mai neașteptate, cu multe asocieri inedite și captivante la toate nivelurile în care ele îți pot mângâia simțurile.

Asta și pentru că, dincolo de forța vizuală extraordinară pe care o imprimă spectacolelor lui, Radu Afrim lucrează admirabil cu actorul. Ca de obicei, în dreptul performanțelor actoricești cu care-și dăruiește și îmbogățește distribuția, exploatând la maximum potențialul și talentul actorilor, multe cuvinte de laudă. Actorii reușesc în primul rând să urle suav tăcerile pe care le propune Afrim, individual și colectiv, pendulând fascinant între ambiguu, disonant, melancolic și fantastic, conștienți de nimicnicia existenței personajelor lor, trăind cu un fel de bucurie neobosită sentimentul inutilității și fatalitatea unui zadarnic fundamental, fie el și nebanal, înviorat de convenția spațială și temporală care le-au fost imprimate.

Irina Flaviei Giurgiu este un vis în pași amețitori de dans despre tot ce a încercat omenirea să pună deoparte pentru zile negre, când sufletul nu mai poate să ducă blestemul alienării din acest ultim secol, al vitezei, și trebuie să refuleze în muncă și preocupare, prin dinamică și exorcizare trupească și emoțională, ca să nu explodeze. Foarte consistent și bine susținut exercițiul fizic în jocul actriței, o frenezie în mișcare, un magnet greu de ignorat de iubitul ei Tuzenbach, un foarte bun Istvan Teglas pe care reușește să-l țină mereu aproape, caraghios, supus și idealist, îndrăgostit fără scăpare de o femeie care știe că n-are să-l iubească niciodată, și el pradă unui tremur corporal foarte bine ghidat, o forfotă trupească elegantă și candidă cu care este obligat s-o acompanieze, pe cât posibil, pe nestatornica și ludica lui parteneră de scenă.

Natalia Călin, reconfirmată încă o dată, dacă mai era nevoie, tot sub bagheta lui Radu Afrim, reușește o minunată Olga, profesoara singuratică, nu tocmai resemnată cu rutina vieții cotidiene (pentru care să nu aibă meditații într-o zi e mare prilej de sărbătoare), o tânără care se joacă deja de-a tomnatica, o domnișoară spălăcită care-și caută culoare printre articole vestimentare țipătoare și pahare de vodcă, dintre care iese mereu în evidență cu replici savuroase și simpatice.

Raluca Aprodu, excelentă în rolul Mașei, femeia elegantă, intelectuala rafinată și cochetă, eșuată în căsnicie și refugiată-n gânduri pe care le ferchezuiește în fiecare dimineață și le asortează cu grijă la culoarea genții și pantofilor pentru a-și ascunde eșecul și pornirile, o cuceritoare sclivisită și prezentă mereu cu vorba și spiritul, atent ticluite și meșteșugite, cu gesturi ademenitoare de divă și mereu la pândă de priviri pătimașe (pradă sigură pentru captivantul Verșinin), ridiculizându-l magistral pe soțul ei Kulîghin, foarte bine asumat de Florin Călbăjos, care se stinge încet sub propria lui naivitate până când Mașa tranșează, în sfârșit, lucrurile.

Prinsă în mrejele celui mai fermecător Verșinin pe care l-am întâlnit până acum, senzaționalul Emilian Oprea, care-i imprimă inteligență, eleganță și erotism aproape electric, un șarm în carne și oase ce explodează în gesturi senzuale și dulci vorbe italienești, perfect conștient de minunatele lui calități de macho, un bulgăre de voluptate și lascivitate controlată care se rostogolește fascinant prin scenă, înfrânat uneori de Persefona personală, nevasta cu a cărei supraveghere atentă l-a pricopsit Afrim să-i mai stingă din când în când lumina, ca să știe dacă poate străluci și în întuneric. Foarte bună și Irina Movilă în acest rol, în care livrează cu precizie și în perfect contrast cu fiecare context lecții savuroase de observație psihologică și dezvoltare personală, izvorâte din depresia adâncă și amenințările suicidale cu care a mai înzestrat-o scenaristul.

Fratele celor trei surori, Andrei al lui Marius Manole, este excelent actualizat pentru mileniul III. Senzațional și precis ca de obicei, Marius Manole construiește cu lejeritatea cu care ne-a obișnuit portretul tânărului visător intelectual, plauzibil și pentru începutul de secol XX dar mai ales o sută de ani mai târziu, un trăirist care se înfruptă din  toate plăcerile vieții riscând tot, încercând să scape de sub autoritatea femeilor care-i populează viața, ambiguu sexual și intelectual, împătimit de jocuri de noroc și în căutare de companie în inteligențe superficiale, care pot să-i pună în valoare sau măcar să nu-i conteste intelectul, reușind să se transpună cu totul și cu maximă bucurie în pielea unui personaj pe care-l îmbracă firesc, ca pe un nou strat de dermă.  Pe care-l tot calcă să nu se șifoneze și sub care încearcă să se infiltreze iubita și apoi soția lui, Natalia Ivanovna a Adei Galeș, cea mai puternică legătură cu tot ce e contemporan sau postcontemporan, femeia cu chip de păpușă și surâs serafic, de sub care trâmbițează vehement  sloganuri activiste și face filozofie politică națională și transnațională, sub imperiul cărora își educă de timpuriu propriul fiu, personajul inventat Bobi k68 încredințat lui Ciprian Nicula… Un naiv în costum de cosmonaut, care gravitează enervant prin scenă să capteze imagini cu toate aceste gânduri care se bat cap în cap necontenit în jurul lui, responsabil cu arhivarea memoriei acestui spectacol și eroilor din această odisee multispațială…

Poate că așa arată oamenii fericiți la jumătatea drumului dintre testamentul lui Cehov și urmașii noștri de peste o sută de ani… Azi doar un gest din care se va naște, pe nesimțite, un dans imprevizibil pe care se va mișca într-o zi toată omenirea, în unduiri de flori sălbatice și sălcii pletoase în acuarelă, plecate dintr-un punct lăsat pe hârtia udă de pensula lui Radu Afrim.

Să-ți dorești să ajungi înapoi la Moscova… O fi prea puțin, o fi prea mult?… Sau e vorba doar despre locurile în care nu va ajunge nimeni niciodată?… Nici noi și nici puținii oameni pe care-i cunoaștem?… Mâine sau peste o sută de ani… Pe o planetă al cărei nume nu-l știm încă, în extrasezon, când turiștii cosmici se vor fi epuizat…

Și la ce-o mai visa atunci Mașa?… Cum s-o mai zbengui Irina?… Și ce va crede Olga despre toate astea?…

În tăcerea pe care o tac între cuvintele pe care le spun azi, în gândurile acestor trei surori de la Naționalul bucureștean se aude tot mai încet și mai departe, ca un moment de reculegere în amintirea unui cuvânt care a murit tocmai pentru că deja l-au spus, „La Moscova, la Moscova!…”.

Liniște puțin!…

Da, se aude tot mai precis: „La Afrim, la Afrim!…”.

Afis-Trei-surori-final

Trei surori”- un scenariu (ne)firesc de liber după Cehov, traducere: Raluca Rădulescu

Teatrul Național „I. L. Caragiale” București, Sala Studio

 

Regie și scenariu: Radu Afrim

Asistent regie: Mădălina Ciupitu

Scenografie: Irina Moscu

Asistent scenografie: Mădălina Sandu, Arina Balaș

Costumul caprei realizat de: Cosmin Florea

Video: Andrei Cozlac

Sound design: Călin Țopa

Univers sonor: Radu Afrim

Lighting design: Mircea Mitroi, Cristian Șimon

Regia tehnică: Adrian Ionescu

 

Distribuție:

Mașa: Raluca Aprodu

Olga: Natalia Călin

Irina: Flavia Giurgiu

Verșinin: Emilian Oprea

Andrei Prozorov: Marius Manole

Tuzenbach: István Téglás

Soția lui Verșinin: Irina Movilă

Natalia Ivanovna: Ada Galeș

Bobi k68: Ciprian Nicula

Kulîghin: Florin Călbăjos

 

Data premierei: 05.12.2019

Durata: 3 h / Pauză: 15 min

 

Teama de eșec sau imponderabilitate printre lumile paralele: „In Event of Moone Disaster” la unteatru

20190923_201250

Mereu o singură șansă. Mereu o singură scăpare. O singură eroare umană și gata, totul e pierdut… Și dacă putem încerca din nou?… Sau în altă parte?… Ce și unde reparăm?…

Într-o existență guvernată de teama de greșeală și de disperarea de a nu rata fericirea, moștenite, învățate și cultivate continuu, suntem împinși tot mai mult să căutăm sensul vieții. Până unde suntem dispuși să mergem în necunoscut și imposibil ca să-i dăm o noimă? Dacă nu suntem capabili să identificăm propria fericire? Dacă nu ne simțim bine în ea sau deranjăm? Putem să ne mutăm într-o fericire nouă, care să nu fie nefericirea celuilalt?…

Fericirea se găsește cu siguranță într-o lume paralelă. Una în care te poți muta liniștit doar cu o lămâie, un soldățel de plumb și-un biscuit. Numai dacă îți aduci aminte denumirile lor… Nici nu contează despre ce vorbim exact. Unde-le, când-ul, cum-ul, aia și asta sunt doar variațiuni de context pentru dorințele și aspirațiile noastre, aceleași dintotdeauna ale omenirii, care îmbracă, fără să știm, hainele vremurilor pe care le trăim.

Așa arată pe scurt, într-o mașină a timpului și spațiilor posibile, o explorare între profund uman și patologic a limitelor imaginației noastre, după ce omenirea a făcut primul pas pe lună, deschizând tărâmuri infinite pentru vise și refugiu mental.

„In Event of Moone Disaster”, textul de debut al tânărului dramaturg Andrew Thompson, este inspirat de discursul „In event of moon disaster”, scris de William Safire în 1969 pentru preşedintele Nixon (pe care urma să-l citească în cazul în care aterizarea pe Lună ar fi fost un eşec, iar cei doi astronauţi, Neil Armostrong şi Edwin Aldrin, nu ar fi revenit pe Pământ) și urmărește, pe sărite, complementar și în diferite oglinzi, momente din viața Sylviei Moone, din tinerețe, de la momentul aselenizării în 1969 (când tânjește să plece în aventura vieții ei) până în anul 2056 (când nepoata ei se pregătește să devină prima femeie care va ajunge pe Marte).

O poveste science fiction, bine articulată vizual și sonor de Tudor Prodan, pe care Alexandra Penciuc ne-o livrează ca pe o posibilă erată la existența noastră, așezată între oglizi multimedia și multidimensionale fizic și emoțional, pentru a corecta puzzle-ul care nu ne place, pentru a ne ajuta să identificăm bucățile greșite din prezent, trecut și viitor și să le mutăm în altă parte sau să le așezăm în altă ordine până iese tabloul cel mai apropiat de cel pe care ni-l dorim sau măcar putem să-l digerăm. Aici și pe tărâmul imaginar. Într-un spectacol despre restricții și libertăți personale sau profesionale, despre alegeri și despre cât sunt ele de conștiente, de potrivite sau de disperate pentru viața noastră, dar mai ales despre dorința de confirmare și de validare a lor cu cei din jur, pentru a fi siguri că nu vom eşua lamentabil…

O poveste despre continuitate și schimbări, despre fatidic, despre iubire și tachinări, despre însoțirea în viață și în călătoriile noastre reale și imaginare, despre încredere și adevăr, despre ce trebuie și ce contează cu adevărat, despre acceptarea propriilor limite și înfruntarea judecății lumii. Despre contractul unui acasă și al fericirii ca obligație. Despre cum să căutăm și să găsim un loc în care n-am mai fost niciodată, să-l cucerim și să fie al nostru pentru totdeauna. Pe o planetă poate încă nelocuită, poate cu suprafața de piatră sau doar lipicioasă, unde nevoile și visele noastre mai mici sau mai mari își pot găsi împlinirea, unde a cuceri Universul, o inimă sau o viață nouă sunt aproape același lucru.

Pentru că cei patru actori reușesc să construiască ipoteze și să dezvolte cu răbdare mai multe lumi în jurul celei în care i-a aruncat Alexandra Penciuc, jucându-se teribil cu mintea spectatorilor, invitându-te pur și simplu în mintea lor, unde găsesc glas și corporalitate pentru ideile și spațiile care se cască sau se strâng insuportabil în jurul personajelor lor, livrând cu lejeritate versiuni la ceea ce crezi tu acum și aici, de unde poate poți să pleci undeva care nu e aici, să îngheți celule din care se va naște un copil pe care nu o să-l cunoști vreodată sau care va învăța, pas cu pas, să facă lucrurile așa cum trebuie, la un picnic interplanetar printre stelele și aspirațiile universului tău cunoscut și necunoscut…

Cătălina Moga jucând precis, la dublu, ca un nucleu pentru evadarea în două feluri, către mare și către mic, de care este aptă omenirea, jonglând cu pricepere între aspirațiile unei fete tinere și dornice de aventură și închistările unei bătrâne bolnave cu mințile rătăcite, care a proiectat dorințele și aspirațiile ei transplanetare în nepoata ce se pregătește astăzi să plece către Planeta Roșie, o (aparent) mult mai terană Mădălina Anea, pentru că zborul ei a fost frânt în alt fel de oameni și limitele lor… Foarte bună Mădălina Anea în monologul autochestionarului dinaintea plecării, când dezvăluie marile adevăruri despre lupta cu așteptările celorlalți și cu propriile limite și dorința ei nestăvilită de a călători, de a evada, gata să întocmească ghidul călătorilor prin ochii mai multor drumuri străbătute…

Excelent Emil Măndănac în dialogul despre rațe, păianjeni, câini și sport în întâlnirea târzie a fiului cu tatăl necunoscut, dozând cu priceperele tatonările și ezitările în cea mai emoționantă și consistentă scenă, bine susținute de Mihai Smarandache, care se remarcă pe tot parcursul spectacolului printr-un uman firav și candid, excelent ascuns și scos câte puțin  la iveală de sub straiele de dezinvoltură și umor care i-au fost încredințate de regizoare.

Într-o invitație la un studiu succinct al arborelui genealogic al năzuințelor umane după ce primul om a pășit pe lună cu pasul lui mic și a început să deseneze conturul uriaș al urmei pe care l-a lăsat pasul omenirii. Căreia i-au fost sucite pentru totdeauna mințile conștientizării puterii pe care o are asupra universului, această teoretic mare necunoscută ce a putut fi explorată în sfârșit practic. Probabil așa a apărut generația unui astronaut, unul dintre cei mai cunoscuți cosmonauți din cartier, faimă răsplătită cu o misiune pe partea nevăzută a lunii, acolo unde se poate juca fotbal în fiecare vacanță, pe un teren accidentat, fără gravitație, de unde tata (omul ăla care a dispărut imediat ce ai apărut tu) se uită la tine când dormi și îți zâmbește în tot restul anului dintr-o poveste… În timp ce aici e nevoie de cineva să-ți spună când să iei pilula de proteine și când să-ți pui casca, poate chiar de un controlor de la sol, dragă maiorule Tom… Tu, gradatul lui David Bowie în această fantezie spațială, însărcinat cu numărătoarea inversă în atingerea scopului acestei misiuni: un consult clinic al fericirii personale, pentru a verifica dacă trupul și sufletul îți sunt pregătite pentru zbor, prin realitatea asta sau prin una paralelă.

afis-in-event-of-moone-disaster-jpeg

In Event of Moone Disaster” de Andrew Thompson

producție unteatru, co-finanțată de AFCN și realizată cu sprijinul Sfera Dekor

Regia: Alexandra Penciuc

Scenografia şi video: Tudor Prodan

Cu: Cătălina Moga, Mihai Smarandache, Emil Măndănac, Mădălina Anea

IиVERSURI (sau în versuri despre cum mi-ai mucit sințile)

invers 5

 

Cu albatros de aripi o dinăuntru pe inimă zboară,

să lea de deac bolii ce-ncet într-un giulgiu-o-nfășoară,

unsă cu miere de tâmple amare pe migdale cărunte,

rezemând zborul ei cafeniu pe o stele de frunte.

 

Urcată și-mpinsă încet într-un tren de vagon pe o fale cerată,

stau să-i hac de vină visului prin venele din oglinda mea spartă,

cu felinare înșirate de-a lungu-mi pe-afară, clar ca ziua luminii,

semeață cobor într-o gară să-i privesc față-n drept nerușinii.

 

Cum s-a stabilit, la stea de tainică-ntâlnire-ntre locuri,

la ceas potrivit cu bereta, eșarfa și șchioapa de-o tocuri,

urmând în lăsare melancolia, mâhnirea și atitudinea tristă,

fac un nod la inimă și îmi iau piatra de moară de pe batistă,

 

mă unicorn la înham, nechez, mă gânduie-un paște de drag,

mă luntresc și puntesc faceri, călesc paza, mă trec să te prag,

dau cu gardu-n oiște, mân puna la ochi și privesc cu pătrunderea locul,

tac păstrarea să nu liniștesc tulburea ca să-i vină sorocul,

 

cerc să n-am cojoc pentru ac, să nu-mi mai cap batul,

să nu mai cărărui pe două umblări, să firui despicul în patru,

să nu mai cat papură-n nod, să nu nas potlogul pe pun, pân’ m-apucă,

un fel de cot în durere, de la rămas cu drumu-n căruță sau doar jindul de ducă…

 

Nu mă privește-mă,  nu mă sărută-mă, prea mult cap de bătaie,

nu mă atinge-mă, nu mă respiră-mă, căpeneag după ploaie,

nu mai nace fimic, nu mai vorbi lunga, nici eu nu biu știne

dacă-i dihai mai decât un amor sau simplu torul de dine!…

 

 

P.S.

Dacă nu deschizi ochii, n-ai cum să privești,

cum tu nu sunt, cum eu nu ești…

 

La un pas de iubire, „La doi pași de Mullingar” la Nottara

La_doi_pasi_de_Mullingar_foto_Ciprian_Duica_2

Un colț dintr-o lume plină de oameni singuri cărora le este frică să facă primul pas. Doar atât poate să-i despartă uneori de dragostea vieții lor. La un pas în direcția opusă îi îmbie lumea largă, cu toate promisiunile ei de mai bine, cu toate ispitele ei provocatoare pentru suflet și minte, cu tot freamătul făcut să-i distragă mereu de la lucrurile cu adevărat importante.

Dintr-un capăt de lume irlandez, „La doi pași de Mullingar” (mai precis la fix 15 kilometri, în satul Killukan), unde plouă mult pe afară dar și prin sufletele damnate să se lege pe-aici în strămoșesc și cotidian, spectacolul lui Cristi Juncu, prezintă în sala „George Constantin” a teatrului Nottara iubirea în cizme de cauciuc și pelerină de ploaie, așteptând să se adune cu grijă, strop cu strop, în gălețile ce stau să culeagă în nectarul florilor pe care le hrănesc din preaplinul streșinii care o ține la adăpost de ea însăși de prea multă vreme… Un spectacol despre sacrificiu, despre sine și celălalt, despre priorități, despre părinți și copii, despre moșteniri și obligațiile ce le însoțesc, despre datorie și salvare individuală, despre captivitate, despre aripi frânte prea devreme ori întinse prea târziu, despre zborul simplu, abținut, autorefuzat, interzis…

O poveste despre inocență și suflete uitate pe afară, prin ploaie, în stare de ciornă, spălate încă înainte ca viața să aștearnă în ele primele gesturi și cuvinte dintre cele mai nepotrivite, ce vor trebui apoi șterse, corectate, reformulate… Și despre puterea soarelui, mai ales când el se ivește rar și în special atunci când răsare, mai târziu, și pe strada ta… Pe care până atunci plouă încet și sigur, pentru ca emoțiile cele mai simple, dar și visele cele mai colorate, superstițiile cele mai ciudate și dezamăgirile cele mai crunte să crească și să dea rod… Ca să dezvăluie iubirea, așa cum arată imediat după ce trece floarea vârstei, când petalele încep să i se decoloreze dar își mai păstrează mirosul viu și frunzele încă verzi, cu pețiolurile agățate ferm de tulpina vieții.  Iubirea care se arată în toată splendoarea ei de sub veșmintele îmbibate de stângăcie și candoare, de adevăr și tăgadă, de rușine și singurătate, de fugă și repaus. Dragostea conjugată la masculin și la feminin, într-un cerc ce se închide cu grijă în jurul unui inel rătăcit și găsit. Același. Unul menit să pecetluiască o dragoste. Să lege destinele celor care o împărtășesc, gândurile lor, poveștile lor întortocheate și atât de simple de viață și de iubire…

Intens printr-o simplitate construită inginerește din esențe de viață, textul lui John Patrick Shanley (nominalizat cu această piesă, cu premiera pe Broadway în 2014, la Tony Awards pentru Cea mai Bună Piesă în acel an și laureat al premiilor Pulitzer și Tony cu o altă piesă, „Îndoiala”,  în 2005), tradus excelent de Bogdan Budeş, prezintă povestea de iubire a doi oameni ce se întâlnesc ca pentru prima oară în jurul vârstei de 40 de ani, deși ea s-a înfiripat demult, într-un brânci din copilărie. Vecini de fermă și locuind fiecare cu câte un părinte văduv, cei doi și-au asumat aproape resemnați tradițiile de familie și obligațiile ce le revin odată cu ele, refuzându-și bucuriile vieții și lumina soarelui de pe bulevardele orașului din apropiere, scurgându-se încet, dimpreună cu ploaia ce nu mai contenește, pe ulițele și prinn încăperile întunecoase și reci ale colțului lor de lume, de care Dumnezeu pare să fi uitat.

Anthony (un minunat Andi Vasluianu cum nu poate fi văzut de obicei, ezitant, timid și precipitat, „un om mai mult cu natura decât cu oamenii”…), și Rosemary (o excelentă Cerasela Iosifescu, o fată plină de candoare ascunsă sub o mască de indiferență cu tușe de autoapărare dintre cele mai agresive), doi inadaptaţi care nu izbutesc să se asorteze cu vremea rea de afară și cu vremurile pe care le trăiesc, reușesc să construiască împreună cu Cristi Juncu, în feluri complementare și aproape antagonice până într-un anumit punct (foarte bine susținute mai ales la nivel de rostire de ambii actori), imaginea singurătății, a speranțelor deșarte, a sacrificiului și așteptării iluzorii că virtuțile răbdării le vor fi măcar recunoscute, imagini pe care le colorează frumos și variat (exploziv uneori în cazul Ceraselei Iosifescu), cu naturalețe și dezinvoltură în zona firescului, pictat în nuanțe de naivitate, de umor, de autoironie și chiar sarcasm.

Asta sub atenta și fascinant condusa oblăduire a părinților lor, pisălogi, enervanți și acaparatori, ca orice mamă și tată îmbătrâniți de vreme și de griji, apăsați și ei de viață, de văduvie, de secrete de familie, de singurătate și de ploaie, agățați fără să-și dea seama de gâtul copiilor lor, cărora le țin pe loc existența… Foarte buni Ion Haiduc și Victoria Cociaș, fiecare cu o lejeritate fascinantă în interpretare, în care se simt trăiri și vulnerabilități proprii pe care le dezghioacă foarte curat în personajele cărora le dau viață, cu profunzimi și energii pline de adevăr scenic, fără exagerări, construind momente pline de emoție prin verosimil și recognoscibil, impunând empatia publicului.

Totul într-un decor parcă anume clădit pentru neadaptare, în care sărăcia, tristețurile de toate felurile și  izolarea sunt împletite dibaci într-un vizual puternic al sentimentelor sub privirile atente ale Carmencitei Brojboiu, într-un spațiu folosit drept odaie lăsată în lume de care fiecare a uitat după ce mai întâi a încercat în felul lui să o slujească ori să o abandoneze… În care frustrarea, teama și inocența sunt adăpost și urgie pentru fiecare dintre personaje, prinse fără scăpare într-o perdea de ploaie, la un capăt bacoviană în celălalt a la Nichita, sub care tot fatidicul pare să se spele încet și să se salveze înviorat în flori, chiar dacă ploaia cade necontenit pe aripile și pe zborul lor…

La fel de frumoși, oamenii și ploaia își găsesc alinare într-un borcan de miere, din care se poate face, în sfârșit, degustarea vieții, trăită până acum fără niciun fel de îndulcitor…

„Viața își apără secretele, iar binele care țâșnește din beznă e cel mai însemnat dintre ele” spunea autorul, într-un eseu publicat în New York Times în 2013. „Deși cred, ca și Rosemary, că trebuie să ne bucurăm de zilele senine, eu, regizorul spectacolului nostru, n-am să vă invit la o plimbare, ci  la teatru. Pentru că povești de dragoste, precum cea dintre Anthony și Rosemary, nu sunt multe”, adaugă regizorul Cristi Juncu.

afis ladoipasidemullingar0

La doi pași de Mullingar” de John Patrick Shanley, traducerea: Bogdan Budeş

Teatrul Nottara, Sala „George Constantin”

Regia: Cristi Juncu

Scenografia: Carmencita Brojboiu

Distribuția:

Anthony Reilly – Andi Vasluianu
Rosemary Muldoon – Cerasela Iosifescu
Tony Reilly – Ion Haiduc
Aoife Muldoon – Victoria Cociaş

Foto: Ciprian Duica

Când primești o existență-n dar, fie ea și teatrală: „Alcesta” sau noua viață a lui Admet la unteatru

Alcesta 2

Celălalt. Sau felul în care ne raportăm la Aproape. Cine definește proximitatea, cu ce contribuim noi la ea, cu ce ne este ea datoare, ni se cuvine sau trebuie să oferim ceva în schimb? Întrebări pe care omul și le-a pus întotdeauna și la care a găsit răspunsuri diferite, în funcție de epoca în care le-a formulat și felia precisă de Aproape la care s-a referit.

Tragedia-comedia-satira „Alcesta”, scrisă de Euripide în anul 438 î.e.n, în amurgul democrației ateniene, își găsește un loc simplu în repertoriul micuțului teatru al mileniului III de pe Sfinții Apostoli, căruia i-a fost recunoscută excelența în peisajul nostru  teatral.

Să aduci în scenă un text grec de acum 2500 de ani e un act de curaj. Când scena e una mică-mică poate să pară curată nebunie. În Sala Mică a unteatru, povestea antică a regelui din Phera primește o nouă șansă de la regizoarea Kovács Zsuzsánna, într-un auster fascinant și o intimitate aproape mistică.

Un spectacol despre iubirea Aproapelui, despre viață și moarte, despre datorie, despre sacrificiu și justiție. Divină și umană. Într-o lume și în niște vremuri în care nici viața, nici loialitatea de orice fel nu mai este cu adevărat prețuită. Căci despre sacrificiul suprem nici nu mai poate fi vorba. Un eseu despre cuveneală și ușurința cu care oamenii capătă privilegii pentru care nici nu concep că ar trebui să precupețească vreun efort. Și nu ai cum să nu te întrebi, într-o încăpere mică și slab luminată, în care împarți aerul cu doar câțiva colegi de privit și amușinat tragedia greacă, de ce e oportună și dacă ți se cuvine confesiunea asta aproape cordială a unor actori care par chitiți să te țină la ușa sobei ca să-ți citească o poveste… Cu har, cu blândețe și răbdare și cu un ajutor de nădejde: Ștefana Ionescu-Darzeu, actrița care descifrează pas cu pas textul euripidian, un corifeu ghiduș care-și ajută colegii de scenă să intre și să iasă din convenția pe care o creează cu umor și energie, scuturând atmosfera de tragic și fatidic.

Într-o poveste destul de simplă, care altfel nesocotește cu bună socoteală legea bunului-simț logic și al cărei absurd nu este pus sub vreun semn de întrebare… Povestea regelui din Phera, Admet, cel care, ajutat de Apollo, cucerește mâna frumoasei Alcesta, dar uită să aducă apoi ofrandă zeiței Artemis și este osândit la moarte. Ursitoarele acceptă să îi cruțe viața numai dacă cineva se oferă să moară în locul lui. Acest cineva este chiar soția lui, Alcesta. Dar destinul ei poate nu va fi chiar așa de tragic…

Încuviințat Florinei Gleznea, rolul Alcestei este unul care îți rămâne în minte. Cu pronunțate trăsături fizionomice grecești, actrița, coborâtă parcă direct din cărțile de mitologie, este fragilă și puternică, realistă și calculată și totuși ingenuă, ducând cu ușurință povara destinului absurd al personajului său, cu incontestabile calități nu doar în rostirea textului, dar și în îmbrăcarea și dezbrăcarea lui cu și de nuanțe extrem de bogate, și se mișcă fascinant prin scenă, învăluindu-te și ademenindu-te convingător în drama pe care o acceptă cu seninătate și în dragostea incontestabilă pe care i-o poartă multiubitului Admet. Un credibil Lari Giorgescu, trist și îndoliat, emanând durere, suferință și chin insuportabil la fiecare gest și cuvânt rostit. Două suflete complementare și la unison, legate de ceva profund, venit de undeva de dincolo de ei, pe care cei doi actori au grijă să-l construiască și să-l livreze precis spectatorului.

În celălalt talger al balanței acestui spectacol, fascinant, ca de obicei, Ionuț Grama, un Heracle rocker energic și fermecător, care intră în scenă să deturneze mereu acțiunea de la destinul tragic pe care ar putea să-l primească, un depravat irezistibil și zgomotos care însă ascunde și dezvăluie unul dintre cele mai candide spirite ce onorează cu prezența și cinstea de care dă dovadă curtea lui Admet (excelent în rolul tatălui lui Admet, în scena poate cea mai emoționantă și consistentă a spectacolului).

Cel mai mare merit al acestui performance este că scutură praful de pe un text mitologic despre care nu se știe mai nimic la noi, traducând pe limba tânărului public spectator concepte antice esențiale din leagănul democrației lumii, precum moartea, onoarea, datoria ori jertfa, dar mai ales justiția, în toate formele în care ea slujește individului și zeilor.

Suntem cu toții datori cu o moarte. Poate chiar una ascultată, într-o seară rece de toamnă, cuibăriți într-un pled moale. La oușădesobă, la unteatru.

afis-alcesta-web

„Alcesta” de Euripide

unteatru

Regia: Kovács Zsuzsánna

Cu: Florina Gleznea, Lari Giorgescu, Ștefana Ionescu-Darzeu, Ionuț Grama

În abatorul conștiinței de sine: Andreea Bibiri tranșează „O femeie singură” la Teatrul de Artă

20190915_205839

Femeia. Dezbrăcată de orice fel de împreună la care a năzuit sau pe care pretinde că l-ar fi trăit vreodată. Despreunată de ludic, de suav, de erotic, de maternal, de profesional, de social. Așa cum arată când râmâne în sufletul gol, între gratiile conștiinței ei.

Fără drepturi și împresurată de sumedenie de obligații. Un bulgăre de ițe încurcate de nevoi personale, ascuns  la capătul nevoilor altora, care continuă să se înfășoare pe ghemul vieții și să o înghită fără drept de apel. Condamnată adesea la nefericire obligatorie prin fiecare contract social pe care-l încheie. Nici nu contează dacă a semnat pentru un singur rol sau pentru mai multe. Soție. Mamă. Fiică. Noră. Colegă. Vecină. Iubită.

Andreea Bibiri, protagonista one-woman show-ului „O femeie singură” de Dario Fo și Franca Rames , montat de Daniel Grigore-Simion la Teatrul de Artă, a primit toate aceste roluri odată. Și se achită admirabil de ele.

Nu credeam că se poate vorbi despre altfel de lucruri nepatetic și așezat și totuși cu atât de multă emoție… Și este meritul exclusiv al Andreei Bibiri, o actriță complexă, puternică și ingenuă în același timp, care reușește să susțină admirabil un manifest feminist cu multe straturi, fără să afișeze nimic din patosul ce însoțește de obicei astfel de demersuri artistice, fără emfaze gratuite și afectări inutile, dar imprimându-l cu multă sensibilitate și reușind să-l îmbrace într-o poezie distinctă (un soi de duioșie la limita confesiunii și compasiunii), care vine din felul inteligent în care își construiește personajul. Cu pricepere, cu răbdare, cu claritate, cu o ludică folosire a textului rostit și gesturi studiate de candoare și fermitate, alternate într-un dans de emoții pe care le trăiește sincer odată cu personajul ei și pe care le împărtășește inteligent cu spectatorii și mai ales cu spectatoarele. Într-o invitație deschisă la complicitate întru scotocit înăuntru după adevărurile cele mai bine păzite, într-o fraternitate confidențială pecetluită prin orgasm sau, în fine, prin recunoașterea necunoașterii lui, când picură primele semne de îndoială asupra propriei feminități și așteptărilor pe care le au ceilalți de la tine… Și până să-ți dai seama unde ai rămas tu, Maria te târăște cu pricepere în povestea ei, nu foarte complicată, perfect plauzibilă și recognoscibilă, dacă nu pe de-a-ntregul măcar pe sărite…

O poveste despre singurătate la genul feminin, excelent construită de Daniel Grigore-Simion. Despre sihăstria sufletului, explorată analitic și emoțional, ca într-o vizită la un terapeut bun. Despre înstrăinarea învățată, picurată cu pipete pline de supoșenie și bunătate disimulată peste fetița care a fost odată fluture, într-un zbor întrerupt de exerciții de sacrificiu pe altarul profesiei, familiei, societății, întru bun echilibru, așa, de antrenament, până se trezește femeie. Cu acest terapeut abil care vorbește din experiența lui de gen.

Dar și cu acest măcelar iscusit care se dovedește Andreea Bibiri. Într-un exercițiu de sinceritate cu sine și cu lumea, într-o lecție de introspecție obligatorie și exteriorizare necesară pentru igiena sufletului, actrița tranșează cu un firesc incredibil de reținut și de puternic toate formele de abuz asupra unei conștiințe, înarmată cu un satâr cu care desenează precis pe carcasa femeii (în pielea căreia îi mai scapă uneori tăișul lamei, lăsând să dezvăluie straturi de dermă și mici răzvrătiri hemolitice) hălcile care vor fi extrase cu precizie pentru consumul de suflet și carne proaspătă în măcelăria masculină…

Tranșarea are loc și la nivel de text, dar mai ales la nivel de emoții gestuale și corporale, într-un abator simbolic de sacrificat fragilitatea, naivitatea și candoarea. Dar mai ales sinceritatea, pentru că Andreea Bibiri are și transmite adevăr. Pe care-l relevă strat cu strat de sub un neglijeu negru sub care ține ascunse jinduirile ei intime de femeie neîmplinită, peste care a aruncat cu grijă o pelerină să o apere de intemperiile masculine, să o țină la adăpost de ploaia gesturilor parșive, libidinoase, perverse, violente și în general abuzive ale bărbaților care-i populează toate tipurile de proximitate, eliberând personajele în eșarfele prin care le mută din realitatea pe care nu o mai suportă în viața ei imaginară, doar ca să poată duce…

Împreună cu Maria își asumă conștiincioasă perechea de clăpari din dotare pentru a înainta prin troienele vieții, cu doze necesare și absolut suficiente de umor, autoironie, monotonie și plictis, într-un mers tot mai anevoios și poticnit, pe măsură ce personajul se încarcă de povară, de absurd, de violență, de abuz, de vină, de pervers, de frică și de nevoie de refugiu… În iluzoriu, în nepermis, în interzis…

Implorând  parcă pedeapsa golului pe care într-o zi nu va mai putea să-l umple cu tremur, cu frică, cu spaime și coșmaruri, care se nasc și se risipesc în crescendo într-un ritm calculat și precis, trecând cu farmec de la o emoție la alta și îngrijindu-se de fiecare dintre ele după ce le-a plasat atent în jardinierele de pe balconul coliviei în care-și cântă resemnarea și le udă în fiecare clipă ca să crească mari și să ți le transmită și ție… Te-a înțeles, poate chiar te-a prins… Nu mai știi când anume te-ai îndepărtat de tine, nici dacă mai există curajul necesar pentru posibilitatea unei reveniri…

Trăim ce ne este dat sau ce-am apucat, în frânturi de cotidian care devin corvoadă și salturi spectaculoase între datorie, neîmpliniri și vise utopice, construind înăuntru o lume de beton armat sub un înveliș fin de mătăsuri strălucitoare, dantelării rafinate și chindisituri colorate, asortate în fiecare dimineață la demnitatea care trebuie să ne însoțească tristețile.

În urma noastră, pe scenă, un scaun ca cel pe care ne-a întâmpinat Maria, acum gol. Și o sală de teatru plină de alte mobile cu spetează, eliberate de povara singurătățior pe care le-au susținut vremelnic, luate la subsuoară și plecate la câte un acasă, departe.

afis-o-femeie-singura-final-50x70-300dpi-Copy-Copy

„O femeie singură” de Dario Fo și Franca Rames

Teatrul de Artă

Traducerea: Daniel Grigore-Simion și Andreea Bibiri

Cu: Andreea Bibiri

Regia: Daniel Grigore-Simion

Scenografie: Adrian Pitica

Durată: 1h

Dacă ne pasă, ne simplificăm și reușim. Ne trebuie atât de puțin ca să fim… „Lemons. Lemons. Lemons. Lemons. Lemons” la unteatru

 – cronică în 140 de cuvinte –

blog lemons

Imaginarul nerecomandabil se servește cu multă lămâie: 5x„Lemons”, o distopie inadmisibil de plauzibilă prin care legea interzice rostirea a mai mult de 140 de cuvinte pe zi. Un text interesant al lui Sam Steiner, o premiză cu potențial teatral pe măsură, un regizor creativ (Iulia Grigoriu) care scoate ce e mai bun din el și doi actori talentați (Denisa Nicolae și Liviu Romanescu), vechi parteneri de scenă, îi ajută pe Bernadette și Oliver să se scuture de cuvinte și să găsească noi moduri de comunicare. Între ei, cu ceilalți, cu vremurile, cu spectatorul. Într-o lume pe care o inventează sub ochii noștri, cu tandrețe, cu încordare și totuși cu atât de multă energie…

Poate nu suntem nimic altceva decât o risipă inutilă de cuvinte aruncate unul altuia, alergând fără țintă pe banda Möbius angulară a lui Răzvan Bordoș…

Bravas! Vubesc!

afis lemons

Lemons. Lemons. Lemons. Lemons. Lemons”  de Sam Steiner

unteatru

Regia: Iulia Grigoriu
Scenografia: Răzvan Bordoș
Light design: Alexandru Matios
Sound design: Bogdan Moroșanu

Actori: Denisa Nicolae și Liviu Romanescu