CONTRAPOVEŞTI CU BULINĂ ROŞIE

– răspuns lui Nae Caranfil –

 

Îl iubesc pe Nae Caranfil. Mult de tot. În trista poveste cinematografică românească a ultimului sfert de secol, a fost singura lumină care m-a însoţit întru argumentarea continuă că filmul românesc nu e chiar atât de prost. Abia târziu, ca să nu zic deunăzi, au apărut alte câteva voci care mai pot fi invocate în acest context. Pentru mine personal, adică un simplu iubitor de teatru şi film, e un Tarantino autohton (cine mă cunoaşte înţelege dimensiunea piedestalului pe care l-am urcat în sufleţelul meu). Adică un mare regizor de film care scrie absolut senzaţional. Un mare Autor.

Ieri am citit primul scenariu Nae Caranfil care nu mi-a plăcut absolut deloc. Evident, la fel de frumos scris, pentru că omul are un condei uriaş, pe care-l înmoaie în cele mai fine cerneluri şi-l mânuieşte apoi cu o îndemânare de invidiat, întorcând dibaci din el fraze meşteşugite pentru a le arunca direct în moalele capului, din care cititorul iese ameţit de iureşul în care s-a lăsat purtat şi sedus de bunăvoie. La fel şi textul cu pricina, pe care vă invit cu drag să-l citiţi.

Nu e despre bulevardul Magheru, nu e despre clădirile pe care acesta le găzduieşte şi nici despre instituţiile de cultură pe care Nae Caranfil le invocă. E despre viaţa de jumătate de veac a unui om, despre nostalgie şi iubire, despre iniţiere şi desoperiri mărunte, despre secrete şi împărtăşeală, chiar şi despre două momente importante în viaţa cinematografului: „Sunetul muzicii” şi „E Pericoloso Sporgersi”.

Nu vreau să contrazic autorul unui text absolut superb, ci doar să subliniez rolul periculos al acestui text într-un moment extrem de sensibil pentu capitala noastră, care se vede nevoită să tragă azi obloanele peste cluburi, teatre şi cinematografe. Pentru că nu gradul de risc seismic creşte precum cotele apelor Dunării sub un potop de apă căzută din cer, ci gradul de conştientizare a pericolelor pe care le oferă bulevardul Magheru, clădirile pe care acesta le găzduieşte şi instituţiile de cultură pe care Nae Caranfil le invocă, dimpreună cu tot ce are de dezvăluit centrul istoric al Capitalei.

Degradarea oraşului s-a produs în acelaşi timp cu degradarea noastră morală, altfel nu ar fi fost posibilă existenţa acestui tip de bombe cu ceas ce ticăie la tot pasul turistului şi cetăţeanului bucureştean. Degradarea instituţiilor culturale nu a fost decât o consecinţă firească a felului îngălat în care ne-am obişnuit să trăim şi a modului contemplativ de abordare a fatalităţii. A felului în care alegem conducătorii instituţiilor, de la primar până la şefii departamentelor de urbanism sau cultură, a lipsei oricărei sancţiuni în activitatea şi mai ales inactivitatea lor, a unei societăţi civile absente sau leşinate în domeniul cultural, a inexistenţei unei discuţii serioase despre dezvoltarea oraşului şi instituţiilor lui emblemă, la a cărei masă ar trebui să se aşeze împreună edili, arhitecţi, urbanişti, oameni de cultură, manageri de teatre, cinematografe şi muzee, jurnalişti şi asociaţii şi fundaţii culturale, a lipsei cvasitotale a unei viziuni de dezvoltare culturală şi artistică, chiar şi turistică, a Bucureştiului şi de preocupare în atragerea de fonduri pentru modernizarea clădirilor lui, dacă e să enumerăm doar câteva dintre tarele şi actorii vinovaţi deopotrivă de impunerea acestei decizii drastice.

Nostalgiile mele despre teatre şi cinematografe sunt adăpostite de un alt oraş, dar voi invoca amintiri mai recente în legătură cu bulevardul, străbătut acum în sens invers, pentru a-mi justifica demersul.

În urmă cu vreo zece ani, am vrut să văd la Foarte Mic, împreună cu nişte prieteni străini veniţi pentru câteva zile în Bucureşti, spectacolul „Elevator” de Gabriel Pintiliei (în regia Adrianei Zaharia, fostă colegă a soţului meu la ATF) pe un text caştigător al concursului dramAcum. Nu am intrat la spectacol, pentru că mirosul era de nesuportat şi invitaţii mei au refuzat să intre în sală.

Acum un an am încercat să văd la Scala, împreună cu două dintre cele mai bune prietene, “Mommy” al lui Xavier Dolan, care luase premiul juriului la Cannes în 2014. Am rămas doar cu senzaţia produsă de scuturarea cu ecouri reci a uşii cinematografului, din care a ieşit până la urmă o funcţionară sictirită şi ne-a spus că nu poate rula filmul. Nici nu-mi mai aduc aminte de ce, deşi întâlnirea cu fetele care a eşuat într-o cârciumă în apropiere de Piaţa Amzei a rămas în istoria comună drept “întâlnirea de la Mommy”, film pe care l-am văzut abia mai târziu pe un DVD.

La cinematograful Patria, în urmă cu doar câţiva ani, la proiecţiile găzduite de una dintre zilele festivalului internaţional de animaţie Anim’est, era atât de frig încât am ieşit la un moment dat din sală să caut ceai fierbinte pentru copii. Deşi am văzut nişte filmuleţe superbe, a trebuit să părăsim până la urmă sala, când nu am mai rezistat nici măcar după lichidul folosit pentru amăgirea frigului. Ele au rămas în sufleţelul nostru strâns legate de condiţiile vitrege de vizionare. Unul dintre ele, „Gruffallo” al lui Max Lang şi Jakob Schuh, a câştigat la ediţia respectivă premiul pentru cel mai bun film din secţiunea Minimest (după ce primise câteva premii internaţionale, ba chiar fusese nominalizat şi la Oscar şi BAFTA) şi a fost mediatizat acum vreo doi ani într-o emisiune de aducere-aminte a ultimilor ani de animaţie. Fiul meu cel mic mi-a spus (aproximativ): “Aaa, ăsta e filmul ăla pe care l-am văzut noi înfofoliţi în paltoane acolo unde mirosea ciudat la festivalul ăla cu afiş cu oaie”. Şi iar m-a izbit direct în faţă parfumul minunat din interioarele şaptezeciste a oricăror clădiri care nu au mai văzut picior de restaurator de când s-a tăiat panglica de inaugurare.

La teatrul Nottara am văzut acum doi sau trei ani un spectacol al lui Vlad Massaci după “Roman teatral” al lui Bulgakov, de unde m-am întors cu o alergie de cursă lungă, din cauza prafului, care oricum mă făcuse să strănut pe toată durata spectacolului. Am zis că o fi din cauză că am privit spectacolul din primul rând, dar în aceeaşi sală am văzut toamna trecută “Don Quijote”-ul Naţionalului din Târgu Mureş, un spectacol superb pentru care am cumpărat intenţionat bilete puţin mai în spate, de la care am plecat cu aceeaşi problemă.

De la cinema Studio nu am să ofer ceva mai precis decât senzaţia apăsătoare pe care o oferă (ca şi imobilele în care se află instituţiile enumerate până acum) clădirea în care este găzduit acest cinematograf al Arhivei Naţionale de Filme, în al cărei interior Uniunea Cineaştilor a investit fonduri pentru a prezenta în condiţii decente filmele premiate în fiecare an la marile festivaluri şi care adună, cu prilejul a diferite manifestări culturale, toată floarea cinematografiei noastre. Tare nu mi-aş dori să citesc într-o bună zi despre cum s-a încheiat brusc destinul întregului nou val românesc.. Mai bine vedem filmele la mall, până vom fi în stare să ne asigurăm că nu vom organiza cu bună ştiinţă o tragedie pentru a restarta viaţa culturală a oraşului.

Nimic nu e mai romantic decât prevede legea, chiar dacă uneori simţim că nu mai percepem trecerea timpului. El curge nemilos prin noi şi neputinţele noastre şi ne pune în faţă oglinda în care îi putem număra ridurile. Nu ne oprim niciodată din îmbătrânire punând prea mult fard peste obrazul brăzdat mult prea adânc pentru a mai încerca să compensăm prin farmec, imaginație și umor…

Să aducă cineva prima cărămidă.

Bucureşti, deschis pentru consolidare.