DE LA VIŞNIEC LA DABIJA ŞI ÎNAPOI LA VIŞNIEC

recviem

Teatrul Naţional din Bucureşti a început acest an cu cel mai bun spectacol din stagiune: RECVIEM de Matei Vişniec, în regia lui Alexandru Dabija pe muzica Adei Milea. Vineri, pe 22 ianuarie, de la ora 20.00, pe scena Sălii Studio va ava loc premiera acestui spectacol superb, o metaforă – spune autorul – a nebuniei pe care a creat-o primul război mondial, eveniment fondator pentru absurdul istoriei.

Mărturii ale morţilor patriei care se bat pentru un loc în faţă la defilarea de întoarcere acasă între patru scânduri. “Punctul de vedere al viilor nu mă mai interesează, ştiu ce-au făcut. Mi s-a părut interesant să las morţii să vorbească”, ne-a mărturisit duminică Matei Vişniec, după avanpremiera de vineri a spectacolului.

Un spectacol inspirat de celebrarea în Franţa la fiecare 9 noiembrie a celor ce şi-au dat viaţa pentru patrie în primul război mondial.

 

Autorul Recviem-ului şi buzunarul lui generos de pâine

Prima întâlnire cu Vişniec

L-am întâlnit pe Matei Vişniec acum două decenii, în 1995 sau 1996, când Petru Vutcărău a adus la Sibiu în festivalul de teatru (pe atunci Festivalul Internaţional de Teatru Tânăr Profesionist) spectacolul “Voci în lumina orbitoare”, al Teatrului “Eugene Ionesco” din Chişinău.

Întâlnirea cu textul lui Vişniec a fost cel puţin tulburătoare. Încă nu auzisem nici de poetul, nici de prozatorul, nici de dramaturgul Matei Vişniec, scriitorul român care plecase la Paris cu vreo 10 ani înainte. Nu văzusem şi nu auzisem încă niciun spectacol pe un text al lui, nu existau Zilele Matei Vişniec în Bucovina, nici teatrul din Suceava nu-i purta numele şi nu fusese încoronat încă “rege la Avignon”… Sau nu ştiam încă noi, tinerii studenţi… În fine, nu era nimic din colosul care este azi. Auzisem acest nume însă în radio, în corespondenţele de la Paris. Ştiam că e jurnalist la Radio France International.

Mă întâlnisem până atunci, cred că la ediţia anterioară a festivalului sibian (oricum la una dintre primele ediţii), cu un alt text, “Bine, mamă, da’ ăştia povestesc în actul doi ce se întâmplă-n actu’-ntâi”, la fel de interesant, care însă nu ştiam că e semnat tot de Vişniec. Era pe vremea când festivalul era atât de sărac, încât informaţiile despre spectacolele prezente circulau prin intermediul copiatorului. Şi eu pur şi simplu nu apucasem să “xeroxez” programul zilei când a fost jucat spectacolul respectiv, dar reţinusem că am văzut ceva “cool”. Cred că era trupa de la Baia Mare, dar chiar nu mai ştiu sigur.

Oricum, Vişniec a apărut în viaţa mea în momentul în care-i descopeream pe Daniil Harms, pe Alfred Jarry, pe Ilf şi Petrov, pe Urmuz şi pe Tzara, într-o perioadă guvernată (ca pentru orice tânăr care se respecta, şi măcar numai din spirit de contradicţie şi dorinţa de nou) de Eugen Ionescu şi Samuel Beckett. Acest necunoscut se înscria perfect într-o anume zonă literară care mă bucura şi mă incita. Am început să caut mai multe despre el şi-am dat peste “Ţara lui Gufy” şi”Angajare de clown” , dar şi peste un volum mai vechi de poezie, din anii ’80, “Oraşul cu un singur locuitor”.

A doua întâlnire cu Vişniec

L-am trecut repede în categoria preferaţi şi, după numai un an sau doi, aveam să tremur la întâlnirea noastră pe calea undelor. Era în timpul Universităţii de vară Radio România – Radio Olanda, în după amiaza zilei în care prinţesa Diana sfârşise în teribilul accident în tunelul Alma din Paris şi aveam de pregătit emisiunea, pe care o moderam la Radio Cibinium împreună cu un coleg. Intrase devastat în redacţie Martin Young de la BBC (cel ce coordona universitatea de vară, care vorbise toată ziua la telefon cu familia şi prietenii de la Londra, la rândul lor măcinaţi de durere) şi a schimbat câteva vorbe cu redactorii clujeni, cursanţi ai universităţii. Unul dintre ei a venit şi mi-a spus că va intra în direct de la Paris Matei Vişniec, cu informaţii la cald despre sfârşitul tragic al prinţesei.

M-am pregătit cu sufletul la gură pentru emisiunea respectivă, toată lumea vorbea despre prinţesa Diana, numai eu mă gândeam la Vişniec. Pentru ceilalţi era instrumentul prin care obţineam o mărturie exclusivă de la Paris, pentru mine era emoţia unei întâlniri tulburătoare cu un scriitor cool. Speram chiar să-i pun mii de întrebări despre teatru, nu ştiu ce era în capul meu. Oricum, el a fost sunat din regia de emisie, a vorbit aproape 5 minute despre nebunia de la Paris şi asta a fost tot. Nu am schimbat nicio vorbuliţă în plus, nu am împărtăşit gânduri despre teatru sau despre lume.

O viaţă cu Matei Vişniec şi cea mai nouă întâlnire

Drumul nostru împreună a continuat însă până astăzi, când Matei Vişniec e unul dintre cei mai jucaţi autori dramatici la Festivalul OFF de la Avignon, dar şi cel mai prezent autor român pe scenele din lume, fiind tradus în peste 40 de limbi şi jucat în peste 50 de ţări.

Nu cred că mai există spectator de teatru nici în România să nu se fi întâlnit măcar cu una dintre piesele lui, cu titluri kilometrice şi atrăgătoare, de la “Istoria comunismului povestită pentru bolnavii mintal” sau “Frumoasa călătorie a urşilor panda povestită de un saxofonist care avea o iubită la Frankfurt”, până la “Despre sexul femeii – câmp de luptă în războiul din Bosnia” ori “Despre senzaţia de elasticitate când păşim peste cadavre” (pe acesta din urmă l-am urmărit la radio prin 2009, un spectacol radiofonic în regia lui Marius Lungeanu, cu un excelent Marius Manole interpretându-l pe Eugen Ionescu – alias Sergiu numaiştiucum).

Teatrul lui, compus, descompus şi recompus din mii de bucăţele îmi apare mereu viu, actual, seducător, un text scris cu chef de viaţă, de condei şi de scenă, un amestec intenţionat de realităţi fruste şi frivolităţi ademenitoare, de precizii chirurgicale şi tremur feciorelnic, de comentarii acide şi replici ingenue, de idei mari şi preocupări mărunte ale omului, de trădări şi fidelităţi, de acuze şi îngăduinţe, de blesteme şi toleranţe, de fatidic şi speranţe salvatoare. E plin de umor negru, năucitor, deschis oricărui epilog.

La fel şi discursul lui, de o inteligenţă sclipitoare şi un tumult ameţitor, folosit şi la ultima noastră întâlnire, cea de azi de la orele amiezii la Teatrul Naţional, unde a deschis seria de conferinţe din 2016 cu amintiri adunate într-o viaţă aventuroasă şi plină de provocări pe tărâmurile educaţiei, jurnalismului cultural şi dramaturgiei, depănate cu harul unui povestaş inspirat la gura sobei sălii Atelier. De pe fotoliul de povestelnic şi-a deschis cu generozitate buzunarul lui cu pâine, ca să-i îmbie la tălmăciri pe îndelete ale rosturilor jurnalistului şi dramaturgului pe care-i găzduieşte şi încearcă să-i armonizeze în aceeaşi fiinţă pe bucureştenii curioşi, smulşi pe viscol din căldura plapumei lor.

M-am simţit şi eu precum câinele care latră în fântâna părăsită din amintirea lui Vişniec, o maşinărie de ne-nţeles şi fără nicio şansă. Un negustor impotent de începuturi de roman, taman când mă apucam să organizez o nouă licitaţie, cea de început de 2016…

Noroc că încă sutem dispuşi să mai căutăm intrări noi în labirintul fiinţei umane. “Să nu lăsăm să fim transformaţi de tot în idioţi” a conchis Matei Vişiec la finalul unei întâlniri la fel de seducătoare ca fiecare dintre cele pe care am avut bucuria să le trăiesc în aceste două decenii.

 

RECVIEM – CRONICA UNUI SUCCES ANUNŢAT

Ce se poate întâmpla când se întâlnesc doi uriaşi ai teatrului? O scenă dogorindă, îmbietoare, un spectacol care nu vrei să se termine. Un text superb în mâinile celui mai mare regizor român al momentului: Alexandru Dabija.

Pot să spun că am terminat anul trecut cu Dabija şi l-am început pe acesta nou-nouţ tot cu el (am mai văzut câteva spectacole între timp, peste care însă s-a aşternut negura mediocrităţii; despre ele m-am hotărât să scriu mai apăsat anul acesta, o promisiune dintr-un alt început de tot râsul lui Vişniec).

Alexandru Dabija e un fenomen care merită un elogiu separat. Şi “Lecţia” lui Măniuţiu de la Teatrul Radu Stanca din Sibiu (cu care am rămas datoare după seara tragediei din Colectiv, când am văzut spectacolul la TNB) la fel.

Revenind la “Recviem”, este un spectacol uriaş, care va face carieră la Naţional. Cred că se va monta câteva stagiuni bune de acum încolo.

Nu doar din pricina subiectului, care deşi este plasat în timp la sfârşitul primului război mondial e la fel de valabil azi, atât pentru ultimele decenii de violenţă din Balcani, Afganistan sau Irak, cât şi pentru cele prezente şi viitoare şi toate consecinţele pe care le va suporta omenirea de pe urma lor, precum cele din Siria, Israel sau Coreea de Nord.

Dar spectacolul nu vorbeşte numai despre metafora violenţei de tip militar din aceste zone, ci şi a celei care se dezvoltă în societăţile absolut democratice ale zilelor noastre, a energiei negative latente din străfundurile orânduirilor sociale cele mai corecte şi pacifiste, care răbufneşte mereu în cele mai neaşteptate momente. Aici cred că aportul lui Dabija este covârşitor: e atât de mult cotidian în râsul şi jocurile malefice ale lui Lenin, Stalin şi Troţki, încât morţii sunt oricare dintre nefericiţii americani din turnurile gemene sau jurnaliştii francezi de la Charlie Hebdo, până la iubitorii de rock din Clubul Colectiv sau din Teatrul Bataclan. Vocea morţilor e o metaforă atât de puternică, încât nu are cum să lase neexplorate toate colţurile întunecate ale minţii spectatorului.

Ajută foarte mult şi muzica superbă a Adei Milea, care acompaniază nişte performanţe actoriceşti absolut remarcabile, de care nu-i ştiam capabili pe unii actori ai TNB-ului. Marius Rizea, Gavril Pătru, Ioan Andrei Ionescu, Afrodita Androne şi Mihai Calotă se remarcă alături de mai tinerii lor colegi Mihai Munteniţă, Lucian Iftime, Cristian Bota, Nicholas Caţianis, Eduard Cârlan, Sorin Dobrin, Ștefan Huluba, Emilian Mârnea, Mihai Niță, Mihai Nițu, Vladimir Purdel, Andrei Redinciuc, Alec Secăreanu, Andrei Seușan, Ionuț Toader, Alexandru Voicu.

Ca în toate spectacolele lui Alexandru Dabija, fiecare actor dă maximum din ceea cea are de oferit. Aşa se traduce uriaşul lui talent regizoral. Pe scena lui Dabija nu e nimic întâmplător, aşa că voi adăuga la laudatio şi scenografia Irinei Moscu.

Rar sau poate chiar niciodată nu am scris atât de mult despre un eveniment. Asta pentru că, pentru mine, “Recviem” e unul dintre acele momente pe care ai şansa să le trăieşti doar de câteva ori în viaţă. Iar astfel de întâlniri nu au rămas niciodată întâmplătoare.

 

RECVIEM de Matei Vişniec

Premieră: 22 ianuarie, de la ora 20.00, Sala Studio, Teatrul Naţional din Bucureşti

Regia: Alexandru Dabija

Muzica: Ada Milea

Asistent regie: Andrei Runcanu

Scenografie: Irina Moscu

Asistent Scenografie: Iulia Gherghescu

Coregrafie: Florin Fieroiu

Regia tehnică: Marcel Bălănescu

Distribuţia:    Marius Rizea, Gavril Pătru, Ioan Andrei Ionescu, Afrodita Androne, Mihai Calotă, Mihai Munteniţă, Lucian Iftime, Cristian Bota, Nicholas Caţianis, Eduard Cârlan, Sorin Dobrin, Ștefan Huluba, Emilian Mârnea, Mihai Niță, Mihai Nițu, Vladimir Purdel, Andrei Redinciuc, Alec Secăreanu, Andrei Seușan, Ionuț Toader, Alexandru Voicu

 

Advertisements

Leave a Reply

Fill in your details below or click an icon to log in:

WordPress.com Logo

You are commenting using your WordPress.com account. Log Out / Change )

Twitter picture

You are commenting using your Twitter account. Log Out / Change )

Facebook photo

You are commenting using your Facebook account. Log Out / Change )

Google+ photo

You are commenting using your Google+ account. Log Out / Change )

Connecting to %s