Magie la TNB: LEV DODIN, HIS OWN WAY

livada-1

 

Livada lui Cehov cu vişinii plantaţi de Dodin pe scena Sălii Mari a Naţionalului bucureştean.

Impecabil. Magic. Năucitor.

De la premiera sa de acum doi ani, spectacolul „Livada de vişini” de A. P. Cehov regizat de Lev Dodin, producţie a Teatrului Maly Drama – Théâtre de l’Europe din Sankt Petersburg,  a fost  jucat pe mai toate scenele importante ale lumii. Distins anul trecut cu Premiul Naţional al Rusiei „Masca de aur“ la categoria „Cel mai bun spectacol“ el are în distribuţie doi laureaţi ai prestigiosului premiu „Stanislavski” pentru interpretările date personajelor Ranevskaia şi, respectiv, Lopahin: Ksenia Rappoport şi Danila Kozlovsky.

Dar ceea ce-l recomandă cu adevărat este felul aparte în care acest uriaş regizor ne prezintă viziunea lui asupra textului lui Cehov. L-am primit ca pe o vizită în sala de judecată în care inculpatul Lev Dodin, întruchipat în cel mai strălucitor Lopahin pe care l-am văzut vreodată, aşteaptă sentinţa judecătorului, neaşteptat interpretat de bătrânul Firs.

Scenografia este un interior cu mobilier simplu, acoperit de pânze albe, pregătit pentru evacuarea tuturor acestor personaje cehoviene, inerte şi nostalgice până la resemnare, aduse într-un prezent chinuitor în interiorul conacului fraţilor Leonid Gaev şi Liubov Andreevna Ranevskaia şi care urmează, după vânzarea moşiei, să se elibereze de toată tensiunea sub care au trăit şi cortina-ecran ce ne desparte de istoria livezii de vişini, a Rusiei contemporane lui Cehov, a trecutului în care familia încearcă să se întoarcă mereu. Pe ea se proiectează în alb-negru, cu viteza peliculei mute, viaţa.

Viaţa ca spectacol, viaţa ca istorie vie, văzută prin ochii lacheului bătrân Firs, care tot uită să mai moară, ţinut în scenă încă de la început în dreptul uneia din cele două uşi de acces în conac, umbra sa rămânând proiectată prin jocul de lumini pe pânza albă ce serveşte ca ecran de proiecţie a livezii de vişini şi tot ce înseamnă ea pentru fiecare, repetând monologul din finalul piesei şi consemnând prin replici sub formă de sentinţe trecerea timpului, îmbătrânirea, teama de schimbare şi marile transformări prin care a trecut el, familia lângă care a trăit o viaţă, Rusia însăşi. În spatele acestei cortine, personajele se retrag mereu să joace subtextul.

Toată distribuţia este surprinzătoare, personajele lui Cehov sunt puse în convenţii în care nu le-am mai întâlnit până acum. O Liubov Ranevskaia cred că exact cum a fost scrisă de Cehov, complicată, plină de nuanţe, cu un farmec irezistibil asupra celorlalţi şi un Gaev impasibil, care nu vede nimic dincolo de masa lui de biliard. Excelenţi Trofimov, eternul student inutil şi fermecător în acelaşi timp, şi Varia, fiica adoptivă plină de complexe dar extrem de puternică, ce nu reuşeşte să-l subjuge pe Lopahin pentru că îl copleşeşte cu forţa ei. O Charlotta Ivanovna guvernantă rătăcită şi visătoare, Duniaşa, o servitoare frivolă. Cele două cupluri (Ania-Trofimov, Varia-Lopahin) greu de identificat ca atare, într-o intenţie de schematizare până la esenţă a relaţiilor între personaje.

Actorii se mişcă pe scenă, în sală şi în spatele ecranului-cortină, intră şi ies în şi din spaţiul de joc prin uşile de acces ale conacului sau chiar prin cele ale sălii TNB. E o dinamică prin care te simţi ţinut captiv pe moşie şi participi la momentul înstrăinării ei.

Către un Lopahin absolut fermecător, un actor complet, vibrant, care cântă, dansează, se extaziază şi emoţionează fantastic. După ce câştigă la licitaţie livada, el comandă muzică şi se lansează într-un dans nebun, ameţitor, dispare după ecranul-cortină şi revine în scenă interpretând magistral cântecul lui Frank Sinatra, My Way, pe care realizează prin intermediul gesturilor care-l însoţesc, un superb moment de pantomimă, prin care sugerează puterea lui nouă de a subjuga livada, pe care o taie cu mâinile prin aer vişin cu vişin.

De aici începe participarea efectivă a lui Dodin în piesa cehoviană prin intermediul acestui excelent construit personaj. Lopahin, un înnebunit după muncă şi realizare prin muncă, e cel care are şi joacă mereu cheile proprietăţii, dar şi stăpânul rolelor de 16 mm ce au derulat pe ecran filmul istoriei din conştiinţa personajelor, cărora, când le alungă din scenă şi de pe moşie, le încredinţează cu generozitate pelicula.

Rolul lui Lopahin a fost scris de Cehov pentru marele Stanislavski, iar în textul lui a strecurat această imagine a personajului: “Nu mai da atâta din mâini. Lasă-te de obiceiul ăsta. Nu mai da din mâini. Ai degete subţiri şi delicate ca un artist, ai un suflet delicat şi ales”, îi spune Trofimov în actul IV. Ori Lev Dodin exact asta face, dă din toate mâinile personajului.

“I did it my way” este ambiţia lui Lopahin şi a lui Lev Dodin însuşi.

Dar testamentul şi verdictul final ni-l lasă, ca şi în textul cehovian, prin Firs. Martor al două mari momente ale istoriei, emanciparea iobagilor şi moartea livezii ca simbol al decadenţei aristocraţiei, bătrânul Firs din prima scenă, abandonat, prizonier al conacului părăsit de personaje, continuă să se simtă un iobag, un suflet devotat familiei şi moşiei pe care le-a slujit întotdeauna, fără de care existenţa lui nu mai are nicio noimă.

Sentinţa finală: “A trecut viaţa, de parcă nici n-ar fi început”.

La fel şi uriaşul spectacol dodian. Care are însă să înceapă din nou în câteva ore în Sala Mare a Teatrului Naţional Bucureşti, spre fericirea altor suflete care după această seară vor fi mai bogate.

Spectacolul „Livada de vişini va încheia ediţia din acest an a Festivalului Naţional de Teatru. La finalul reprezentaţiei din această seară,  începând puţin după orele 22:00, va avea loc, în foaierul „Tapiserii” al Sălii Mari a Teatrului Naţional „I.L. Caragiale” din Bucureşti, o întâlnire deschisă publicului cu regizorul spectacolului, Lev Dodin. Participarea la întâlnire este liberă, deschisă spectatorilor ambelor reprezentaţii (29 şi 30 octombrie).

Livada de vișini 

de: Anton Pavlovici Cehov

Teatrul „Maly Drama”, Sankt Petersburg, Rusia

Adaptarea scenică: Lev Dodin

Distribuția:

Liubov Ranevskaia, proprietara moşiei: Ksenia Rappoport

Ania, fiica ei: Dana Abyzova

Varia, fiica ei adoptivă: Elizaveta Boiarskaia

Leonid Gaev, fratele ei: Igor Chernevich, Sergei Vlasov

Ermolai Lopahin, negustor: Danila Kozlovsky

Piotr Trofimov, student: Oleg Ryazantsev

Charlotta, guvernantă: Tatiana Shestakova

Semion Epihodov, contabil: Andrei Kondratiev

Duniaşa, cameristă: Arina Von Ribben

Firs, bătrân lacheu: Sergey Kuryshev

Iaşa, tânăr lacheu: Stanislav Nikolsky

Regia: Lev Dodin

Scenografia: Aleksander Borovsky

Muzica: Gilles Thibaut, Paul Misraki, Johann Strauss

Operator: Alisher Hamidhodgaev

Light Design:  Damir Ismagilov

 

Durata: 3h (cu pauză)

LINOLEUM

linoleum-afis

 

Mortul în scenă.

Cine e? Ce să facem cu el? Cum să scăpăm de el?

Sau cea mai frumoasă premiză a unui spectacol de comedie de succes. Umor negru, absurd, teribil, generos, înalt, spectaculos. A la Alexandru Dabija. Şi din nou excelenta trupă a Teatrului Național „Lucian Blaga” din Cluj-Napoca şi două dintre cele mai frumoase seri ale Festivalului Naţional de Teatru.

Textul fraţilor Vladimir şi Oleg Presniakov este savuros. Sau Dabija a scos din el tot ce era mai valoros. Cei doi chiriaşi ai unui apartament degradat, Kolea şi Andrei (interpretaţi superb, în note diferite, complementare şi extrem de bine desenate de Cătălin Herlo şi Radu Lărgeanu) se hotărăsc să renoveze locuinţa în care tocmai s-au instalat. Sub linoleum, cadavrul. După ce-l scot de sub podea, îşi dau seama că nu au altceva de făcut decât să încerce să scape de el. Luptă în care se lasă antrenat ca din întâmplare, dar parcă nu chiar de-aiurea şi proprietarul apartamentului, Igor Igorevici, excelentul Ionuţ Caras, la rândul lui în pielea unui personaj foarte bine trasat de regizor, aproape chirurgical extras din celelalte tipuri de comic oferite de personajele care populează piesa, cu o intenţie care ni se va revela abia spre sfârşit.

Kolea, un personaj simplu spre sărăcuţ cu duhul, cu grave probleme emoţionale, dar cu principii solide, învăţate în familie, poartă o corespondenţă bizară cu mama lui care a murit. „Dragă mamă, actul sexual nu-mi mai face plăcere, gâfâi…”, “Sașa, frate-miu, a dispărut, cred că l-a călcat metroul, că a dispărut chiar când trecea unul pe lângă noi, în stație!” (aflăm mai târziu că această corespondenţă ciudată a fost rodul minţii unui psiholog pe care acesta l-a vizitat).

Andrei, colegul lui de apartament, în situaţia iniţială suspectat a fi partenerul de viaţă a lui Kolea, este şmecheraşul care pare că deţine controlul, în fapt mult sub moralitatea şi simţul practic ale acestuia dintâi.

Proprietarul, Igoreviciul lui Ionuț Caras, un om de vârstă mijlocie cu semne clare de dependenţă de narcotice, joacă mirarea descoperirii cadavrului. Aflăm apoi că este dependent de heroină, iar mortul este rezultat din crima pe care e clar că el a înfăptuit-o. Bazându-se pe cumplita spaimă pe care o traversează noii chiriaşi, disperaţi să iasă din situaţia în care se găsesc, el reuşeşte să-i convingă pe aceştia să coopereze, pentru ca toată lumea să aibă de câştigat.

De aici, spectacol adevărat. Chinul celor trei de a scăpa de mort este un parcurs comic epopeic printre situaţiile şi personajele cele mai neaşteptate, printre convenţii, moravuri sociale, drame personale, greşeli ale trecutului, derizoriul prezentului şi lipsa de orizont a unui viitor pentru această societate decadentă. Superficială. Fără profunzimi. Pe alocuri exagerat şi intenţionat vulgară. Incredibil de plauzibilă în absurdul ei. O joacă delirantă, continuă, la limită cu viaţa şi ridicolul ei. Într-o înşiruire de situaţii ilogice, bizare, groteşti.

La prima tentativă de scoatere a cadavrului din apartament, ne trezim cu Arkadi şi Ghiulea, doi soţi din vecini şi primii care se amestecă în povestea nefericiţilor chiriaşi, care sunt Matei Rotaru şi Patricia Brad, cu două roluri de întindere mică, dar extrem de consistente pentru plasticitatea spectacolului. Grosolani, neciopliţi, grobieni. Dar peste personajul Arkadi se toarnă o fină spoială de sofisticării. Foarte bun Matei Rotaru şi foarte constant în interpretarea insistenţei de a se amesteca în treburile altora. El face din joaca lui cu uşa vecinilor la intrarea şi ieşirea din scenă un personaj în sine, care poate fi regăsit oriunde în jurul nostru în chipul musafirului nepoftit. Dar el argumentează mereu mârlănia de a da buzna peste oameni: „Soneria îi trezeşte pe toţi. Bătăile cu tâlc în uşă îi trezesc numai pe cei care aşteaptă…”. Deşi, de cele mai multe ori, nici măcar nu bate.

Nunta din vecini, la care participă din complezenţă şi din teama de a nu fi descoperiţi, după ce alaiul nupţial suprarealist apucase să-i viziteze şi să “cunoască” mortul, este prilejul dezvăluirii identităţilor şi performanţelor actoriceşti ale altor personaje: mirele – superb distribuit în acest rol Cristian Rigman -, mireasa (Sânziana Tarţa), mama miresei (Diana Buluga) prietena miresei (Alexandra Tarce), nașa  (Anca Hanu) şi nașul (Adrian Cucu). Zurbagii, violenţi, beţivi, nuntaşii se antrenează într-un program artistic trist dedicat mirilor. Cel mai spumos moment este prezentarea “scenetei” cu povestea banală a întâlnirii mirilor (mirele, controlor al firmei Coca-Cola, care verifică produsele companiei în frigiderul amplasat în magazinul în care mireasa este vânzătoare, este prins în vraja parfumului ei cu feromoni).

Memorabile scene de grup, în care sunt adunate laolaltă şi prezentate pe rând tarele societăţii din care provin aceste personaje, acompaniate de melodii triste pe texte ironice, la limita infantilului. Laitmotivul: “Sâdâm-tâdâm, sâdâm-tâdâm… hâc!“ . La limita absurdului şi respingătorului. Şi o muzică a Adei Milea pe care o recunoaştem şi parcă puţin altfel. Dar la fel de bine ca întotdeauna, cu ridiculizare, batjocuri, sarcasm. Fără milă.

Soluţiilor iniţiale facile de a scăpa de mort (aruncatul pe fereastră şi renunţarea la idee din grija pentru florile pe care le-ar putea distruge, împingerea acestuia pe scările imobilului sau încercarea de a-l abandona printre nuntaşii beţi criţă) le este contraoferită o rezolvare mult mai absurdă, evident şi mult mai ofertantă scenic. Cei trei, care hotărâseră înainte să-l scoată din casă să-l arunce pe pista de decolare sub roțile unui avion  pentru a-i înscena moartea, se extrag dintre nuntaşi şi ajung cu acesta în aeroport. Intrând cu cadavrul în sala de așteptare, îl aşează pe acesta pe un scaun unde se mai află un bețiv care doarme (Robert Nagy), îmbrăcat și arătând exact ca mortul lor. Evident că aceştia vor încurca cele două personaje și-l vor arunca sub roțile avionului pe bețiv…

Însă nu aici e miza aeroportului. Cadavrul în descompunere se „trezește”, iar Igor Igorevici recunoaște că e tatăl său, pe care l-a omorât. Prezentat până acum drept un prieten fie obosit, fie bolnav, fie care a băut prea mult, mortul a fost de-a lungul spectacolului aşezat în pat, scos un pic la aer, purtat pe braţe, târât pe scări, ţinut la masă cu nuntaşii, i-a fost turnată pe gât băutura, s-a prăvălit întruna şi a fost ridicat şi sprijinit în diverse poziţii. Interpretat expresiv de Cristian Grosu, el se ridică acum şi le ţine morală celor trei, prilej de trecut în revistă prin mintea spectatorului toate problemele cu care se confruntă tinerimea superficială şi prefăcută, prezentate până acum. Ce generație sunteți voi? Nimic nu știți să faceți!”, spune mortul concluziv. „Vă propun să recapitulați în liniște ce vi s-a întâmplat pe ziua de azi … Și cum se face că mă auziți și mă vedeți pe mine, mortul — nu vă dați seama? Fiindcă și voi sunteți…“, insinuând că şi ei sunt morţi şi așteaptă doar ridicarea la cer, care întârzie să se producă.

Ar mai fi de remarcat în scena din aeroport Sorin Leoveanu, călătorul din sala de aşteptare, o intruziune neaşteptată în poveste, care creează un moment destul de lung ca durată, într-o cheie melancolică spre duioasă, în perfectă antiteză cu momentul scenic în care a năvălit. El relatează cu umor sec povestea renumitului pianist Arthur Rubinstein, care și-ar fi pierdut pașaportul după un concert la Paris, și, nerecunoscut de nimeni la întoarcere, s-a trezit în situaţia de a fi încarcerat câțiva ani în Siberia. Călătorul uită mereu numele pianistului, pe care-l începe “Rubin…” (iar ceilalți completează pe rând “stein…”), stabilind un ritm monoton în care să-şi prezinte istorioara, în timp ce ceilalţi ard de nerăbdare să-şi rezolve problema. Nuca din perete, plasată pentru detensionarea atmosferei. Sau nu.

Întorşi în apartament, cei doi prieteni, care se dovedesc a fi frați, şi proprietarul criminal, convinşi că au trecut deja în lumea cealaltă, încearcă să se ucidă între ei ca să obţină efectul invers: “conform principiului negativ cu negativ dă pozitiv, vom învia!”. Cătălin Herlo, Radu Lărgeanu și Ionuț Caras ne oferă aici un moment superb, poate cel mai bun din spectacol: umor negru, sec, pe un text ghiduş interpretat în moduri distincte şi complementare, în ton cu personajele pe care le interpretează cei trei. Cuţitele şi frânghia cu care încearcă la început să construiască triunghiul morţii (fiecare urmând să-l ucidă pe un altul) sunt înlocuite cu aşteptarea impusă de soluţia asfixiei prin gazare. Şi povestea dispare în final ca şi cum nu s-ar fi povestit.

Dinamic, captivant, cu bun gust sau prost gust special introduse, cu rostire antrenantă şi muzică bună. Într-un decor multifuncţional şi spectaculos al Adrianei Grand, care este pe rând apartamentul în care a fost descoperit mortul, apartamentul din vecini în care se organizează nunta, aeroportul în care cei trei au încercat să se descotorosească de mort şi, din nou, apartamentul cu pricina.

Nu cred că pot să găsesc o etichetă mai potrivită pentru reprezentaţia la care am asistat decât o joacă nebună. Şi mai cred că e un spectacol cu viaţă lungă în teatrul clujean.

 

LINOLEUM

 

de Vladimir şi Oleg Presniakov

Traducerea: Mașa Dinescu

 

Teatrul Național „Lucian Blaga” din Cluj-Napoca

 

Regia: Alexandru Dabija

Scenografia: Adriana Grand

Muzica: Ada Milea

Light Design: Jenel Moldovan

Durata: 2h (fără pauză)

 

Distribuția:

Kolea: Cătălin Herlo

Andrei: Radu Lărgeanu

Igor Igorevici: Ionuţ Caras

Cadavrul: Cristian Grosu

Arkadi, vecinul: Matei Rotaru

Ghiulea, soția lui Arkadi: Patricia Brad

Nașul, Agent aeroport: Adrian Cucu

Nașa: Anca Hanu

Mirele, Agent aeroport: Cristian Rigman

Mireasa: Sânziana Tarţa

Mama miresei: Diana Buluga

Prietena miresei: Alexandra Tarce

Băiatul din aeroport: Sorin Leoveanu

Fetița din aeroport: Ecaterina Pop-Curșeu

Bețivul din aeroport: Robert Nagy

 

 

BISECTOAREA-MI

bisectoare-post-final

 

Oricum ai da-o, nu poţi nicicum să te saturi

când deschidem, din întâmplare sau nu, un poligon cu trei laturi.

Trebuie musai să fii în orice triunghi o linie importantă,

cu atât mai mult cu cât forma lui e mai incitantă.

 

De-i isoscel, spui doar lucruri simple şi cu jumătate de gură,

sunt ceva unghiuri şi laturi congruente şi-atunci lucrezi cu măsură

şi te abţii şi mai tare atunci când e echilateral

şi împărţim cele trei laturi ori unghiuri în mod egal.

 

De-i oarecare însă, abia atunci începi să vibrezi,

mai ales când unghiurile sunt ascuţite şi ţi-e greu să te-aşezi

d-apoi când avem la dispoziţie vreunul drept sau obtuz

– nu am auzit niciodată de la dumneata vreun refuz -.

 

Te aşezi cuminte în vârful oricăruia dintre ele, semidreaptă,

şi împarţi oriceurile în două egale pentru o viitoare ceartă,

împăcare, dezbatere, alint sau orice eveniment avem de descris,

stabilind care anume este centrul cercului înscris.

 

Ca orice bisectoare serioasă te cocoţi pe rând într-un vârf, undeva,

Concurând doar cu tine însăţi, conform reciprocei teoremei lui Ceva

În De lineis rectis se invicem secantibus statica constructio

Aplici ceva-ul în geometria proiectivă  şi apoi încerci restitutio

 

In integrum, dacă se poate vă rog, reveniţi la situaţia anterioară,

care se poate măsura în smerenie, dans, poezie, ghimbir sau secară,

ca să nu purcedem la rezilierea contractului sinalagmatic

în afara unei teoreme şi oricărui alt principiu pur matematic.

 

La egală distanţă de laturile unghiului îţi pregăteşti orice punct

încerci să aduni elemente de mulţimi laolaltă, niciodată disjunct,

indiferent că eşti bisectoare interioară ori exterioară,

– doar când găsim un romb poţi fi în acelaşi timp şi diagonală… -.

 

Poate ai fi putut la un moment dat numai mediană să-mi fii,

deşi ţi-ar fi fost greu să te opreşti în segmente sau măcar în grafii,

nu de alta, dar se noteaza cu G şi desemnează şi centrul de greutate,

ai însă probleme să stabileşti mijlocul laturii opuse, de fapt orice jumătate

 

închisă, fără niciun fel de relaş sau mijloc scăpare,

de asta n-ai putut deveni nici măcar mediatoare,

categoric nu ţi s-ar fi potrivit, ştiu foarte precis

că nu poţi fi perpendiculară şi nici centrul cercului circumscris…

 

Înălţime de-mi erai, nu ai fi fost nicidecum necesară,

ţi-am spus deja că nu poţi fi perpendiculară,

iar ortocentrul nu are cum să fie punctul tău forte

şi nici sufletul meu nu cred c-ar putea să-l suporte.

 

Despre linia mijlocie nici n-are sens să vorbim,

dacă e să ne-ncredem cât de cât în destin.

Nu putem fi niciodată paralele cu o latură şi nici jumătate din ea

aşa că, în lipsa tuturor acestor soluţii, nu pot găsi altceva

 

decât să te las bisectoare şi să rămâi mereu semidreaptă

fără limite de spaţiu, de timp, de viteză sau geometrie deşteaptă

dar mai ales să mă lăfăi când deschizi în două orice

se găseşte într-un oarecare triunghi ABC.

 

„CLASA NOASTRĂ” SAU VIAŢA ÎN LIPSA VIEŢII

afis-clasa-noastra

Teatru. Concert. Performance. Viaţa nejucată, doar povestită. Sau cântată. Şi documentată.

Cutremurător. Şocant. Feroce.

De văzut. Pe stomacul gol.

Cel mai bun spectacol al anului 2015.

Piesă destul de nouă (2009) a dramaturgului polonez Tadeusz Słobodzianek (concomitent regizor şi secretar literar), unul dintre cele mai jucate texte ale autorului, subintitulată “O istorie în 14 lecţii”, “Clasa noastră” este construită ca o epopee a destinelor celor zece personaje, convenţional colegi de clasă, prezentate de-a lungul istoriei a aproape şapte decenii (1935 – 2003).

Înainte de ocupaţia germană, comunitatea evreiască din satul polonez Jedwabne era puternică, avea o istorie de câteva secole şi trăia, muncea şi își sărbătorea datinile în bună pace împreună cu vecinii polonezi. La puțin timp după ce naziștii au intrat în Jedwabne, cei peste 1.600 de localnici evrei au fost umiliţi public, torturaţi, schingiuţi, violaţi şi apoi asasinaţi chiar de vecinii lor polonezi, într-o singură zi. Cei care au scăpat de topoare, furci, lopeţi sau cuțite au fost înghesuiţi într-un hambar și li s-a dat foc. N-a rămas niciun evreu viu.

După care polonezii le-au preluat şi casele şi averile, sub privirile ofiţerilor germani, ce nu s-au mai pătat pe manşete pentru a curăţa locul de “rasa inferioară”. Apoi adevărul a fost ţinut secret de autorităţi, crima în masă fiind atribuită fasciştilor ocupanţi. Abia în anii ’90 a început să fie cunoscută istoria adevărată a acestui masacru, ceea ce a adus după sine aprinse dezbateri despre antisemitism în Polonia, remitizând istoria recentă, plină de poveştile de autovictimizare ale călăilor polonezi.

Istoria dureroasă a acestor foşti colegi de școală, polonezi și evrei, buni camarazi și prieteni, care, într-un anumit context, fără vreo cauză pe care să o înţeleagă, se lasă erijaţi în modul cel mai jalnic în victime și călăi, a fost astfel intitulată de autor împrumutând numele unuia dintre cele mai populare portaluri de socializare din Polonia, dar și influențat de “Clasa moartă” a lui Tadeusz Kantor.

Cele paisprezece lecţii, cu trimitere la Calea Crucii (Via Dolorosa include în traseul său 14 opriri legate de Patimile Domnului), oferă personajelor posibilitatea de a parcurge cele XIV etape ale Calvarului, interpretate prin istoria secolului XX. Spectacolul stă în forţa extraordinară a trupei de la Cluj, cei 10 actori din scenă fiind, fără nicio excepţie, la turaţie maximă. Ionuţ Caras, Ovidiu Crişan, Anca Hanu, Cătălin Herlo, Radu Lărgeanu, Miron Maxim, Cristian Rigman, Matei Rotaru, Sânziana Tarţa şi Irina Wintze (cărora, deşi am nişte preferinţe personale, nu le pot găsi o altă înşiruire decât după ordinea alfabetică, ca în catalogul clasei noastre) joacă în forţă, în special în rostire, trecând fiecare prin toate registrele de interpretare, dramele personale din care reuşesc să construiască împreună drama colectivă, mereu între fatalitate şi alegeri, bine şi rău, negru şi alb, eviscerare şi candoare.

“Ceea ce s-a întâmplat la Auschwitz are ceva sacru. Istoria omenirii, după acel episod, nu mai este aceeaşi. Acolo au fost omorâţi milioane de inocenţi”, spune regizorul, care prezintă poetic, sub forma unui spectacol în spectacol, feţele văzute şi nevăzute ale cruzimii umane, prin text (mult, dens, apăsător) şi muzica gingaşă, pe alocuri angelică, a lui Boros Csaba, în antagonie cu povestea îngrozitoare care se rosteşte sau cântă pe scenă.

 “Pariul nostru este să reuşim o construcţie prin care să se contureze o atmosferă din care să reiasă că pe scenă avem sufletele morţilor, că personajele vin din neant. Nu cred că aţi avut de-a face cu personaje moarte până acum. Iată de ce ar trebui să ne gândim la Kantor. Viaţa poate fi sugerată cel mai bine prin lipsa vieţii, susţinea el. În teatrul lui nu există psihologie. Imaginea unui câine mort e dureroasă, pentru că ne aminteşte de animalul viu. Abia atunci, prin contrast, prin contrapunct, reuşim să apreciem viul.

În piesă, cei care comit crima nu-şi dau seama de ceea ce fac, altfel ar fi răutate. Efectul textului vine de aici, iar spectacolul nostru stă sub semnul „iată Mielul lui Dumnezeu cel ce ridică păcatul lumii””, a declarat la montarea acestui spectacol regizorul Bocsárdi László

Elev al lui Tompa Gábor, Bocsárdi László  este director al Teatrului “Tamási Áron” din Sfântu-Gheorghe. Are numeroase nominalizări la UNITER, de la care, în 2012 şi 2014 a obţinut premiile pentru cel mai bun regizor  pentru spectacolele “Caligula” după Camus cu trupa Teatrului Naţional din Craiova, respectiv “Hamlet” de W. Shakespeare, cu Teatrul Tamási Áron din Sfântu-Gheorghe.
Spectacolul Teatrului Național “Lucian Blaga” din Cluj-Napoca, “CLASA NOASTRĂ”, de Tadeusz Słobodzianek, în regia lui László Bocsárdi a fost distins cu Premiul pentru Cel Mai Bun Spectacol al anului 2015, în cadrul Galei Premiilor UNITER din această primăvară (intrat în competiţie cu “The Sunset Limited” de Cormac McCarthy, regia Andrei şi Andreea Grosu, Teatrul UnTeatru, Bucureşti, şi “Tihna” după Attila Bartis, regia Radu Afrim, Teatrul Naţional Târgu-Mureş, Compania „Tompa Miklós“, care a primit în aceeaşi gală premiul pentru regie).

Spectacol mare. Greu. Rău.

Cred că numai de la “Faust”-ul lui Purcărete de la Sibiu am mai ieşit cu senzaţia asta de rău. Bun rău.

CLASA NOASTRĂ

de Tadeusz Słobodzianek
traducere de Cristina Godun
Teatrul Național “Lucian Blaga” din Cluj-Napoca
regia: Bocsárdi László
decorul: Bartha József
costumele: Kiss Zsuzsanna
dramaturgia: Benedek Zsolt
muzica și corepetiția: Boros Csaba
imagini video: Cristian Pascariu
asistent de corepetiție: Adela Bihari
instructor de step: Adrian Strâmtu
asistent de regie: Eugenia Sarvari
maestru de lumini: Jenel Moldovan

Distribuţia:
Dora (1920-1941): Sânziana Tarţa
Zocha (1919-1985): Irina Wintze
Rachelka, mai târziu Marianna (1920-2002): Anca Hanu
Jakub Kac (1919-1941): Cristian Rigman
Rysiek (1919-1942): Radu Lărgeanu
Menachem (1919-1975): Miron Maxim
Zygmunt (1918-1977): Cătălin Herlo
Heniek (1919-2001): Ovidiu Crişan
Władek (1919-2001): Matei Rotaru
Abram (1920-2003): Ionuţ Caras
Dirijorul: Boros Csaba

 

ÎNTUNERIC

intuneric

 

Ca nişte orbi privim unul în ochii celuilalt,

fără să fi văzut vreodată marea sau cerul.

Culorile dor de necunoaştere,

ele nu au niciun fel de nuanţă, niciun fel de trecere prin lumină

sau de năzuinţă de îndoit în vreun curcubeu.

 

Nici umbre nu sunt în absenţa luminii,

degeaba încercăm s-o împiedicăm să treacă

cu trupurile noastre opace, fără de călăuză,

nu putem să ne studiem nici măcar siluetele în acest întuneric.

 

Cuvintele nu au cum să se aştearnă pe niciun alb.

Pipăim fără pricepere combinaţiile de puncte în Braille,

de la dreapta la stânga, fără să putem preciza  pe ce parte stă inima,

şi ne vine uşor să citim numai printre rânduri.

 

Orbecăim prin ziua asta lungă la întâmplare,

ne iubim orbeşte şi ne agăţăm pătimaş unul de altul, pe dibuite,

apoi ne batem ca orbii,

fără discernământ, fără raţiune, fără de vreo finalitate

şi tragem cât de tare putem înspre ţinta precisă,

cu cartuşe oarbe, de paradă.

 

Ar fi fost simplu să fie doar orbul găinii,

am fi putut spera într-un răsărit şi apoi măcar câteva clipe de lumină de zi.

„A nimerit orbul Brăila”, nu avem cum să nu reuşim

dacă ştim destinaţia precisă…

 

Are dreptate poetul necuvintelor

– şi încă nu s-a încheiat cel mai rău secol posibil –

nimic nu poate exista în lipsă de semne,

numai cu negru, numere şi cifre folosite din neatenţia lui unu.

 

Sorin Dumitrescu îşi ţine orbii în vitrină

să-i vedem şi noi cu neprivirile noastre

în memoria lui Nichita.

FĂRĂ

fara-post

Lucyna Łazarska © LucyndaLu “Looking for myself”

 

 

Am învăţat să scriu fără litere.

Rostesc  fără cuvinte,

ascult fără urechi,

pictez fără pânze,

desenez fără creioane colorate,

joc fără scenă,

cânt fără niciun fel de instrument

(şi-apoi oricum n-am voce de când am hotărât să rămân mută).

 

 

Fumez fără ţigară,

beau fără pahar,

mă hrănesc fără gură,

înot fără mâini,

alerg fără picioare,

zbor fără aripi,

visez fără fantezii,

iar de iubit am iubit întotdeauna fără trup.

 

 

Azi o să-mi beau cafeaua

fără cofeină,

fără lapte, fără miere, zahăr sau alţi îndulcitori

fără zaţ,

dacă mă gândesc bine, chiar fără ceaşcă.

 

 

În definitiv, n-am trăit niciodată cu.

De ce n-aş putea muri fără?

 

 

ODĂ CĂLĂTORULUI ÎN STADIU TERMINAL: “THE SUNSET LIMITED”, UNTEATRU

afis-sunset-limited-final-r

sunset-3

Cea mai frumoasă posibilitate de sinucidere. Teatrală. Dacă pasărea Phoenix ar putea alege o formă de autoincendiere periodică şi regenerare din propria cenuşă, cu siguranţă ar lua în calcul spectacolul găzduit de Unteatru. “The Sunset Limited” de Cormac McCarthy, în regia curată a lui Andrei şi a Andreei Grosu, cu doi actori uriaşi în cele două roluri:  Şerban Pavlu şi Richard Bovnoczki.

Spectacol nominalizat de UNITER la premiul pentru cel mai bun spectacol al anului 2015.

Piesa în două personaje este scrisă în 2006 de multipremiatul scenarist și prozator american (distins cu Premiul Pulitzer, National Book Award, National Book Critics Circle Award, ale cărui romane au fost şi ecranizate – cel mai cunoscut, din 2005, “Nu există ţară pentru bătrâni”, regizat de fraţii Joel şi Ethan Coen şi distins cu patru premii Oscar), Cormac McCarthy.

Într-o staţie de metrou, un bărbat care s-a hotărât să se arunce în faţa trenului a fost împiedicat în ultimul moment de un altul, angajat al metroului, care se afla din întâmplare în preajma lui. Este acţiunea dinaintea piesei, premiza de la care pleacă nonacţiunea ce urmează a fi prezentată, aproape exclusiv, prin dialog. O discuţie filosofică asupra semnificaţiei sau lipsei de semnificaţii a existenţei.

Pentru cei familiarizaţi cu filmul lui Tommy Lee Jones din 2011, în care acesta joacă alături de Samuel L. Jackson, pregătiţi-vă pentru cu totul altceva.

Salvatorul, interpretat firesc, fără patetisme şi gravitate, uneori chiar în glumă, cu gingăşie aproape de Richard Bovnoczki, este un fost deţinut, condamnat la închisoare pentru crimă, care a supravieţuit miraculos unei încăierări în închisoare – în urma căreia era pe punctul de a-şi pierde viaţa, fiind  înjunghiat de un alt puşcăriaş -, devenit prin revelaţie un tip credincios, care ştie că salvarea i-a venit de la Dumnezeu şi el a rămas aici, printre oameni, cu o misiune. Iar pe scenă s-a urcat cu o alta: să impresioneze prin expresivitate, în special a mâinilor şi a modului în care se joacă pe scenă cu obiectul cel mai de preţ din viaţa lui: Biblia.

Sinucigaşul, atacat magistral de Şerban Pavlu, este un angoasat la limita dintre nonisterie şi autoironie, este un intelectual, profesor de meserie, un nihilist care nu  numai că nu crede în Dumnezeu, dar nu găseşte şi nu mai aşteaptă nimic bun de la viaţă. Este un personaj interpretat absolut tulburător, gârbovit de disperare şi încordat până la reţinere, care se transmit prin toată comportarea fizică a lui Pavlu, de la gât şi umeri până în călcâie, în special în voce şi expresii faciale, construite cu abţinere grea şi adâncă până la limita suportabilităţii, preluată mai ales de la partenerul de scenă şi crescută temeinic până în monologul final, unde se dezlănţuie toată această tensiune acumulată de-a lungul spectacolului.

Cele două personaje nu au nume în montarea de la Unteatru, deşi în textul piesei ele se numesc Black şi White. Sunt folosite, evident, invers (Negrul e salvatorul, Albul e salvatul). Şi reprezintă, în antagonie, lumina şi întunericul din fiecare dintre noi. Tot ce rosteşte un personaj se transferă cu uşurinţă asupra celuilalt şi invers.

Aici e şi talentul regizoral al soţilor Andrei şi Andreea Grosu, care mizează exclusiv pe text şi pe excelenta interpretare a celor doi actori. Ei au dinamitat, poate şi din constrângerile referitoare la spaţiul în care au montat spectacolul, toate convenţiile pe care le-a trasat autorul: nu folosesc un nume pentru vreunul dintre ei, mai mult, Negrul este un roşcat, Albul un tip întunecat, acţiunea se petrece pe peronul pe care s-ar fi petrecut întâlnirea personajelor (deşi în textul iniţial discuţia are loc acasă la salvator, în apartamentul căruia profesorul a fost dus şi ţinut ostatec, cu uşa închisă şi cheia în buzunarul proprietarului), actorii vorbesc mult timp cu spatele la spectatori, deşi autorul insistă cumva pe expresiile de pe feţele personajelor.

Prin alegerile pe care le-au făcut regizorii se subliniază însă firescul, ba chiar reuşesc uneori să aducă şi mai mult dramatism în scenă. Însuşi faptul că doi indivizi pot avea o discuţie atât de tulburătoare pe o temă atât de serioasă într-un spaţiu deschis, deopotrivă banal şi expus la orice schimbare de acţiune este o declaraţie în sine. Apoi, deşi nimeni nu-l opreşte de salvat să părăsească peronul, ca-n textul lui McCarthy, el este ţinut captiv tocmai de conversaţia cu salvatorul, ba chiar s-a intervenit asupra textului pentru a se sublinia această convenţie: “Ai de gînd să mă ţii prizonier pe un peron?”, întreabă, la un moment dat, salvatu

Decorul lui Vladimir Turturică este simplu şi arhisuficient pentru montare. Peretele care închide spaţiul de joc este linia de tren, tablourile sunt marcate prin sunet şi lumină de trecerea trenului, iar personajele joacă în spaţiul imaginat pe peron, pe care scaunele sunt aşezate cu spătarul către spectatori. Când se depăşeşte spaţiul de intimitate al conversaţiei grele şi se atacă chestiuni general umane, actorii se întorc către spectatori şi lovesc ca un trăznet.

Totul pentru a asista la un schimb genial de argumente şi contraargumente, inteligent, fără înflorituri şi emoţii inutile, cu răsturnări neaşteptate şi mult suspans. Fără deznodământ clasic. Binele nu învinge răul de data asta. Viaţa unora poate chiar nu merită trăită, chiar dacă poate, în urma curmării ei, ceilalţi rămân copleşiţi, răvăşiţi, inutili.

O nuvelă într-o formă dramatică, aşa cum a numit-o autorul.

Nici titlul piesei nu e întâmplător. Este o metaforă. A descoperirii şi bucuriei descoperirii. Chiar dacă descoperirea este deşertăciune.

Fiind a doua cea mai mare rută transcontinentală americană, Sunset Limited a fost inaugurată în 1894 și a fost denumită astfel după o rută din perioada anterioară războiului civil american. Trenul traversează de-a latul Statele Unite ale Americii, părăsind Los Angeles-ul și îndreptându-se spre Tucson, având ca destinație finală orașul Orlando, străbătând statele California, New Mexico și Texas, înainte de a pătrunde în peisajele de vis ale statului Louisiana, ruta intersectându-se și cu granița Mexicului cu SUA. Călătoria cu trenul, ale cărui banchete sunt orientate către pereţii exteriori, construiţi din sticlă,  îți oferă ocazia de a admira și fotografia peisajele pitorești americane din  statele sud-vestice, unde zonele de deșert pline de cactuși oferă o priveliște de o frumusețe bizară.

“The Sunset Limited” e iubire. Şi absenţa ei. Care e plină de iubire.

Subiectul este căutarea ta şi numai a ta.

Personajul este călătorul în stadiu terminal, imun la medicamente. Şi salvatorul lui. Sau invers.

O piesă şi un mare spectacol despre ceea ce ne ţine unora picioarele pe peron şi le aruncă pe ale altora înaintea trenului. Despre zecile de mii de gânduri negative. Despre înjurăturile aruncate zilnic de mintea noastră bolnavă peste capetele unor oameni pe care nici măcar nu-i cunoaştem şi îndrăznim să îi judecăm. Într-o colonie de leproşi moral. Despre alb şi negru.

Şi dovada că teatrul se face cu Oameni.

„Singurul lucru la care nu pot renunţa e renunţarea.”

Renunţaţi la orice şi mergeţi la teatru. La Unteatru.

La un spectacol care se prezintă „la fel de serios precum un atac de cord”.

Azi şi mâine, în cadrul FNT.
“The Sunset Limited”, Unteatru

Dramaturgia: Cormac McCarthy

Regizor: Andrei și Andreea Grosu

Traducerea: Ioana Pelehatăi

Scenografia: Vladimir Turturică

Durata: 115 min

Studio: UNTEATRU

Clasificare: N.15

Actori: Richard Bovnoczki, Șerban Pavlu