FRAGIL

fragilÎn Minea mea mă nasc acum a patra oară.

M-am mai născut odată şi de două dăţi, pe seară,

când noaptea ce urma să mă îndure

ştia c-o să mă piardă prin pădure,

 

cătând o lună mare şi pătrată

în bezna ei plăpândă şi mirată,

orbecăind ca să găsesc o cale

să ies la luminişul dumisale…

 

Mereu mă-ncurc, mereu par să greşesc,

Abia născut sunt, nu ştiu să păşesc

şi caut doar să nu mă mai împiedic.

Pe-alături calc firesc în întuneric.

 

E doar un drum, dar ruta se lărgeşte,

cu prea multe cărări m-ademeneşte,

aşează intersecţii şi răscruci

acolo unde mai uşor te-ncurci

 

şi drumul spre lumină se departă,

în lături pare c-ai văzut o poartă,

dar încă nu ai cheia potrivită,

degeaba vezi prin prag umbra ieşită…

 

Şi iată cum te-ai abătut din drum

deja, cum să te mai întorci acum,

când n-ai nici un vehicul la-ndemână,

să aibă măcar faruri şi o frână?

 

Şi iar o iei tiptil şi se iveşte

răscruce, pare că părăgineşte

până ajungi, ştii sigur că dispare

strivită de bocancii dumitale…

 

Rămasă-n întuneric stau pe loc.

Nu vreau ’nainte, nu vreau să mă-ntorc,

îmi ard păcatele prin suferinţă,

ascunsă-n impostură de credinţă.

 

Acoperiş îmi creşte alb pe frunte.

Nu am cu întunericul vreo punte,

nici cu lumina nu o duc mai bine

– mă umple doar cu  vină şi ruşine -.

 

Vibraţie aşa intensă şi rapidă

aşează peste creştet cărămidă

ce stă să mă lovească drept în ţeastă

de-oi îndrăzni să mă cocoţ pe creastă…

 

Evoluăm pe trepţi superioare,

deşi abia ne ţinem pe picioare,

nu ne întreabă nimeni dacă vrem,

dacă ne place sau măcar putem…

 

Totul e dublu, totul e permis,

în legea universului stă scris

aşa cum numai tu o tălmăceşti

şi-atunci e foarte simplu să greşeşti…

 

Creaţie şi reciproc şi-ntreg,

abia acum încep să înţeleg

unde-am ajuns, ce naibii am făcut?

Mai bine la-nceput, abia născut…

 

Contrarii, acţiune şi reacţii,

ce oare s-a-mpregnat din constelaţii?

Lupta nu are să se termine cu bine

– atuncea echilibrul n-ar mai ţine –

 

De-aceea ţin acum aşa morţiş

să mă arunc vitează pe tăiş,

să fac întâi tot răul ce se cade,

să nu mai poat-apoi să mă schiloade.

 

Încerc balanţa s-o echilibrez:

aşez pe-un talger tot ce sângerez

pe celălalt iubirea, s-o înclin

spre ea, cum cântăreşte aşa puţin?…

 

Fireşte, e uşoară şi gazoasă.

ca pana se ridică înspre ceaţă,

când se evaporă o condensăm la loc

va merge, poate, cu puţin noroc

 

Şi poate vom intra în rezonanţă

şi-om pune mâna, în sfârşit, pe-o clanţă

de după care s-o căsca ceva lumină

Ce să greşesc? Eu nu am nicio vină…

Advertisements

Leave a Reply

Fill in your details below or click an icon to log in:

WordPress.com Logo

You are commenting using your WordPress.com account. Log Out / Change )

Twitter picture

You are commenting using your Twitter account. Log Out / Change )

Facebook photo

You are commenting using your Facebook account. Log Out / Change )

Google+ photo

You are commenting using your Google+ account. Log Out / Change )

Connecting to %s