CIOBURI

oglinda

Oglinda atârnă crăpată pe peretele cu nuanţe de vioriu,

Căscându-şi mirările către tot ce s-a pretins vreodată a fi fost viu,

În mii de fărâme şi milioane de feţe ale aceluiaşi chip.

După ce ai distrus întregul, ce poţi să mai speri să refaci din nimic?…

 

Şapte ani de ghinion, apoi încă un deceniu de sfâşieli,

Un secol de întrebări şi mai pe urmă un mileniu de repetate greşeli,

De încercări de a pune doi ochi din aceeaşi privire în acelaşi ciob,

Doar-doar or reuşi într-o zi împreună un zâmbet mult mai puţin neghiob…

 

În ciobul ei cel mai mare se văd sparte şi două ferestre,

Bucăţi dintr-o stâncă bizară, cu urme de desene rupestre,

Şi-apoi se disting destul de bine şi câteva ţăndări dintr-un pahar cu picior

Care-a fost de faţă până aproape de ieşirea din scenă şi din acest sumbru decor

 

Şi gâtul spart al sticlei de vin roşu se iveşte-ntr-un colţ, mai neclar,

Acoperit de o mânecă albă răsfrântă, cu margini în motiv popular,

Nu ştii unde se varsă licoarea şi unde se transformă în vene

Cine spre cine şi-a căutat curgerea stacojie, după ce teoreme…

 

Dar fărâme din sticla verde ciobită se pun în mişcare,

Călduţe şi aburite, semn că încă mai există suflare,

Ne grăbim brusc să salvăm ce se mai poate salva,

Dar când nu mai ai suflet, la ce bun să mai poţi respira?…

 

Distruse sunt acum toate câmpurile, cu lanurile lor visătoare

Într-un breanc nişte maci, în altele flori de soare, grâu şi tot felul de cereale,

Ce se-aştern în crevase de-a lungul drumurilor distruse, cele mai lungi,

Pe care nu mai ştii de unde-ai plecat, nu-ţi aminteşti unde voiai să ajungi…

 

Nimic nu iartă oglinda, nici măcar hârtia mototolită şi îndreptată cu greu,

Pe care-ţi vezi aşternute cele mai adânci vine, ce-or să te urmărească mereu

– Poate tocmai de-aceea în această privinţă e aşa delicată

Şi le-a lăsat pe aceeaşi coală, în acelaşi tioc, să le ai laolaltă

 

Pentru vremuri în care-ţi mai vine vreo idee năstruşnică cum că le-ai putea folosi

În vreun alt scop decât să te însoţească în mântuire până când vei muri –

Pe urmă, mai către coadă, se pot vedea foarte precis, printre largi crăpături,

Doar foc dansând peste tăciuni şi jăratec, fum negru, scrum şi miros de arsuri,

 

Din care nu mai vrei să păstrezi nimic, nici măcar o bucată

Din sticla asta plesnită, despicată, împrăştiată şi apoi afumată

Să nu refaci nimic dintr-un puzzle parşiv, să nu cauţi nicio piesă lipsă

(Deşi, dacă suntem oneşti, printr-un ciob afumat te-ai putea bucura măcar de eclipsă).

 

Într-o zi a început să tremure peretele vioriu cu oglindă şi cu cioburi cu tot

Pare că un cutremur vine şi se joacă cu chipul, încearcă să-l refacă la loc,

Nu vrea să distrugă nimic, dimpotrivă, pare să caute doar să repare,

Să te-nveţe să pui înapoi suflările una lângă alta, ca să ai respirare

 

Să încerce un soi de ansamblu, chiar dacă se văd clar urmele fostelor crăpături,

Cicatrici care să nu mai poată spune nicio poveste, pentru că nu mai au guri,

Doar din priviri tăcute, construite în castele casante într-un efort efemer

De a umple cu cioburi tot spaţiul pe care-l ocupăm între caldarâm şi cer.

 

 

Advertisements

Leave a Reply

Fill in your details below or click an icon to log in:

WordPress.com Logo

You are commenting using your WordPress.com account. Log Out / Change )

Twitter picture

You are commenting using your Twitter account. Log Out / Change )

Facebook photo

You are commenting using your Facebook account. Log Out / Change )

Google+ photo

You are commenting using your Google+ account. Log Out / Change )

Connecting to %s