CHIVERNISELI

chiverniseli-post

 

M-am apucat de făcut noi provizii de resurse şi simţiri – nu ştiu când o să cadă primii fulgi şi cât de lungă e iarna care va să vie şi-apoi sunt ceva suflete de hrănit în jur -.

Păstrez tot timpul pe care-l pot salva pentru lucrurile cu adevărat importante. Îmi permit să pierd din ce în ce mai puţin şi fac rezerve de secole pentru doar câteva clipe, cu care să mă hrănesc mai apoi pentru milenii.

Răbdarea am plantat-o într-un ghiveci violet. O ud cuminte în fiecare dimineaţă şi îi şterg de praf fiecare frunză, pe rând, apoi îmi petrec ziua mutând-o la lumina cea mai potrivită, în funcţie de cum se mişcă pământul sub picioarele mele.

Respiraţia trebuie şi ea categoric temperată, luată suflare cu suflare, aşezate apoi cu grijă, una după alta, să nu risc să inspir la loc aerul greu pe care abia l-am expirat sau mă atace vreo apnee în somn, ori, şi mai rău, să fac un stop cardiac de la momentele de tapihnee, urmate de atâtea pauze de aer.

Îmi păstrez zâmbetele pentru prieteni. Le extrag cu uşurinţă din tot ce mă amuză fără să se ştie şi le depozitez la loc ferit de căldură şi umezeală ca să se păstreze optime pentru râs împreună, cine ştie, poate chiar în vreun hohot.

Melancolia o folosesc cu chibzuinţă, să mai consolez din când în când câte o pasăre cu câte o nouă primăvară, doar promisă.

Privirile le pun deoparte pentru căutare şi înţelegere, ascuns, aruncat în pământ sau complicităţi, după caz.

De ideile bune trebuie să am cea mai mare grijă – nu sunt multe şi-apoi nici chiar aşa de importante pentru toată lumea -, aşa că le voi tencui unele pe raftul de nescrise, altele pe cel de necitite, ca nu Doamne-păzeşte să facă rău cuiva.

Cu mângâierile nu sunt aşa zgârcită. Le folosesc mai ales în familie, unde e mai mare nevoie de ele, dar am destule pentru oricine râvneşte după una, că astea chiar nu mă costă mare lucru (valabil şi pentru îmbrăţişări).

Cea mai importantă ţintă este acum rezerva de somn. Mi-am dat seama că e singura modalitate de a rămâne inofensivă peste iarnă, aşa că adun câte-o oră de pe unde se poate şi câte o imagine din fiecare vis frumos, le aşez grijulie sub pernă şi le cântăresc de fiecare dată când schimb aşternutul, pregătindu-le puful pentru odihna aia mult râvnită.

Suferinţele noi le adun într-un sertar, sub cheie, pe care abia l-am golit de cele vechi. Parcă văd că acuşi are să se umple, dar nu am nicio disperare, pentru că ştiu sigur că am nevoie de ele întru mântuire.

 

Durerile încerc să le ţin numai pentru mine, în tot felul de locuri

– nici nu mai ştiu câteodată pe unde -.

Advertisements

Leave a Reply

Fill in your details below or click an icon to log in:

WordPress.com Logo

You are commenting using your WordPress.com account. Log Out / Change )

Twitter picture

You are commenting using your Twitter account. Log Out / Change )

Facebook photo

You are commenting using your Facebook account. Log Out / Change )

Google+ photo

You are commenting using your Google+ account. Log Out / Change )

Connecting to %s