DRAGOŞ BUHAGIAR, ARTISTUL DINAINTEA SCENEI

110_bigbuha 2.jpg

N-am vrut să scriu despre expoziţia lui Dragoş Buhagiar şi după ce am vizitat-o, dorindu-mi să las fiecăruia plăcerea de a se ului de unul singur. Dar nici nu mă pot abţine. Pentru că zilele în care obiectele lui vor zăbovi la MNAR nu sunt aşa de multe. Şi ele trebuie musai văzute.

Pentru public, în general, este o întâlnire emoţionantă cu obiecte neaşteptate, de mare expresivitate, adunate împreună din sufletul şi în expoziţia unui mare artist român, de care vom mai auzi cu siguranţă în următorii ani, în afara vreunei manifestări teatrale.

Pentru iubitorii de teatru, în special, încercaţi să pătrundeţi în lumea obiectelor lui prin decorul simplu şi clar până la esenţial din „Felii”, construit pentru scena Teatrului Naţional “Radu Stanca” din Sibiu.

Mai puţin decât bucăţi, mai mult decât firimituri. Cum spunea Lia Bugnar, autoarea piesei, referindu-se la actriţa care interpretează magistral mai multe roluri în acest one woman show găzduit de Buhagiar, Ofelia Popii (văduva, fosta amantă, fiica, mama şi pedichiurista unui senator defunct, recompensată pentru acest rol de roluri cu premiul UNITER în 2011 pentru cea mai bună actriţă): “Nu trebuie să mănânci tot cozonacul ca să-ţi dai seama cum a ieşit. O felie e exact cât îţi trebuie, să-ţi faci pofta, dar să nu te saturi”.

Se potriveşte perfect cu ce veţi găsi dincolo de uşă.

Felii de Dragoş Buhagiar.

Felii din cea mai frumoasă scenografie a unui spectacol pe care am văzut-o vreodată, de acum un deceniu, „Elisaveta Bam” (operă bufă pe textul lui Daniil Harms, pusă în scenă de Alexandru Tocilescu la Bulandra în 2006). Felii din „Mountainbikerii“ timişoreni (de Volker Schmidt, în regia lui Radu-Alexandru Nica, al  Teatrului German de Stat Timişoara). O felie mare din “Turandot”-ul lui Andriy Zholdak de la Sibiu.

În centru, felii din “Uriaşii munţilor” şi ai lui Silviu Purcărete, de pe scena Teatrului Naţional “Vasile Alecsandri” din Iaşi.

N-a fost nevoie decât de aceste câteva felii să mă port în spectacolele marca Buhagiar în visele care m-au însoţit azi noapte. Beţii de culoare, de lumini şi umbre, emoţii trecute care revin la intensitate maximă după incredibil de mult timp.  Abia azi, cotrobăind prin cutia de amintiri, mi-am dat seama cât.

Cred că au trecut vreo 20 de ani de Dragoş Buhagiar peste mine. „Orfanul Zhao” al lui Alexandru Dabija şi „Mutter Courage”-ul Cătălinei Buzoianu au fost primele întâlniri. De atunci, am tresărit de fiecare dată când i-am văzut numele pe un afiş. Nu ştiu să le ordonez după un criteriu, dar m-au năpădit, printre altele, „Burghezul gentilom” al lui Petrika Ionesco şi „Eduard al III-lea” al lui Tocilescu de la Naţionalul bucureştean şi  „Leonce şi Lena” Odeon-ului, în regia lui Alexandru Dabija.

Inima lui e ca o piscină, plină cu apa prin care Andrei Şerban îşi scaldă personajele, toate feminine, din “Lear” sau cu frunzele moarte din „Toţi fiii mei” al lui Ion Caramitru, pe care, când o goleşte iar de orice conţinut, o mută în grădină cu flori din „Oblomov”-ul lui Alexandru Tocilescu.

Când are chef de esenţă, se joacă cu geometria plană ca-n “Felii” sau cu cea în spaţiul Conului Leonida faţă cu reacţiunea lui Silviu Purcărete. Cu care a zburdat mult şi frumos şi pe scenă şi în film, undeva, cel mai probabil la Palilula.

Este un artist uriaş, copleşeşte adeseori până la strivire tot ce se întâmplă pe scenă, pentru o clipă care-ţi rămâne înfiptă în suflet ca un pumnal, unde aşează spectacolul respectiv cu o precizie de chirurg, după care reţii perfect data şi locul operaţiei. Apoi poţi vorbi cu drag despre perioada de convalescenţă şi recuperare, dar mai ales despre însănătoşire. Până când boala te loveşte din nou şi reiei circuitul. Scenografia lui rămâne adeseori personaj în sine pe scena spre care tocmai am privit şi, dacă e ceva ştie să facă magistral acest mare artist, e să-ţi întoarcă privirea şi să inventeze urgent o convenţie. În care te laşi purtat cu plăcere.

Deşi completează mereu regizorul cu care lucrează şi actorii pe care-i găzduieşte generos în decorurile lui, el reuşeşte mereu să realizeze, fără exagerare, o operă de artă

Mi-am făcut pofta, dar nu m-am săturat. Ceea ce rişti cu siguranţă să păţeşti dacă te aventurezi, pregătit sau nu, către Sala Auditorium a Muzeului Naţional de Artă al României care-i găzduieşte expoziţia. Ea nu este doar o felie dintr-un cozonac care a ieşit perfect. Este mirosul cozonacului cu care vei rămâne în nări pentru toată viaţa.

 

 

Advertisements

Leave a Reply

Fill in your details below or click an icon to log in:

WordPress.com Logo

You are commenting using your WordPress.com account. Log Out / Change )

Twitter picture

You are commenting using your Twitter account. Log Out / Change )

Facebook photo

You are commenting using your Facebook account. Log Out / Change )

Google+ photo

You are commenting using your Google+ account. Log Out / Change )

Connecting to %s