ODĂ CĂLĂTORULUI ÎN STADIU TERMINAL: “THE SUNSET LIMITED”, UNTEATRU

afis-sunset-limited-final-r

sunset-3

Cea mai frumoasă posibilitate de sinucidere. Teatrală. Dacă pasărea Phoenix ar putea alege o formă de autoincendiere periodică şi regenerare din propria cenuşă, cu siguranţă ar lua în calcul spectacolul găzduit de Unteatru. “The Sunset Limited” de Cormac McCarthy, în regia curată a lui Andrei şi a Andreei Grosu, cu doi actori uriaşi în cele două roluri:  Şerban Pavlu şi Richard Bovnoczki.

Spectacol nominalizat de UNITER la premiul pentru cel mai bun spectacol al anului 2015.

Piesa în două personaje este scrisă în 2006 de multipremiatul scenarist și prozator american (distins cu Premiul Pulitzer, National Book Award, National Book Critics Circle Award, ale cărui romane au fost şi ecranizate – cel mai cunoscut, din 2005, “Nu există ţară pentru bătrâni”, regizat de fraţii Joel şi Ethan Coen şi distins cu patru premii Oscar), Cormac McCarthy.

Într-o staţie de metrou, un bărbat care s-a hotărât să se arunce în faţa trenului a fost împiedicat în ultimul moment de un altul, angajat al metroului, care se afla din întâmplare în preajma lui. Este acţiunea dinaintea piesei, premiza de la care pleacă nonacţiunea ce urmează a fi prezentată, aproape exclusiv, prin dialog. O discuţie filosofică asupra semnificaţiei sau lipsei de semnificaţii a existenţei.

Pentru cei familiarizaţi cu filmul lui Tommy Lee Jones din 2011, în care acesta joacă alături de Samuel L. Jackson, pregătiţi-vă pentru cu totul altceva.

Salvatorul, interpretat firesc, fără patetisme şi gravitate, uneori chiar în glumă, cu gingăşie aproape de Richard Bovnoczki, este un fost deţinut, condamnat la închisoare pentru crimă, care a supravieţuit miraculos unei încăierări în închisoare – în urma căreia era pe punctul de a-şi pierde viaţa, fiind  înjunghiat de un alt puşcăriaş -, devenit prin revelaţie un tip credincios, care ştie că salvarea i-a venit de la Dumnezeu şi el a rămas aici, printre oameni, cu o misiune. Iar pe scenă s-a urcat cu o alta: să impresioneze prin expresivitate, în special a mâinilor şi a modului în care se joacă pe scenă cu obiectul cel mai de preţ din viaţa lui: Biblia.

Sinucigaşul, atacat magistral de Şerban Pavlu, este un angoasat la limita dintre nonisterie şi autoironie, este un intelectual, profesor de meserie, un nihilist care nu  numai că nu crede în Dumnezeu, dar nu găseşte şi nu mai aşteaptă nimic bun de la viaţă. Este un personaj interpretat absolut tulburător, gârbovit de disperare şi încordat până la reţinere, care se transmit prin toată comportarea fizică a lui Pavlu, de la gât şi umeri până în călcâie, în special în voce şi expresii faciale, construite cu abţinere grea şi adâncă până la limita suportabilităţii, preluată mai ales de la partenerul de scenă şi crescută temeinic până în monologul final, unde se dezlănţuie toată această tensiune acumulată de-a lungul spectacolului.

Cele două personaje nu au nume în montarea de la Unteatru, deşi în textul piesei ele se numesc Black şi White. Sunt folosite, evident, invers (Negrul e salvatorul, Albul e salvatul). Şi reprezintă, în antagonie, lumina şi întunericul din fiecare dintre noi. Tot ce rosteşte un personaj se transferă cu uşurinţă asupra celuilalt şi invers.

Aici e şi talentul regizoral al soţilor Andrei şi Andreea Grosu, care mizează exclusiv pe text şi pe excelenta interpretare a celor doi actori. Ei au dinamitat, poate şi din constrângerile referitoare la spaţiul în care au montat spectacolul, toate convenţiile pe care le-a trasat autorul: nu folosesc un nume pentru vreunul dintre ei, mai mult, Negrul este un roşcat, Albul un tip întunecat, acţiunea se petrece pe peronul pe care s-ar fi petrecut întâlnirea personajelor (deşi în textul iniţial discuţia are loc acasă la salvator, în apartamentul căruia profesorul a fost dus şi ţinut ostatec, cu uşa închisă şi cheia în buzunarul proprietarului), actorii vorbesc mult timp cu spatele la spectatori, deşi autorul insistă cumva pe expresiile de pe feţele personajelor.

Prin alegerile pe care le-au făcut regizorii se subliniază însă firescul, ba chiar reuşesc uneori să aducă şi mai mult dramatism în scenă. Însuşi faptul că doi indivizi pot avea o discuţie atât de tulburătoare pe o temă atât de serioasă într-un spaţiu deschis, deopotrivă banal şi expus la orice schimbare de acţiune este o declaraţie în sine. Apoi, deşi nimeni nu-l opreşte de salvat să părăsească peronul, ca-n textul lui McCarthy, el este ţinut captiv tocmai de conversaţia cu salvatorul, ba chiar s-a intervenit asupra textului pentru a se sublinia această convenţie: “Ai de gînd să mă ţii prizonier pe un peron?”, întreabă, la un moment dat, salvatu

Decorul lui Vladimir Turturică este simplu şi arhisuficient pentru montare. Peretele care închide spaţiul de joc este linia de tren, tablourile sunt marcate prin sunet şi lumină de trecerea trenului, iar personajele joacă în spaţiul imaginat pe peron, pe care scaunele sunt aşezate cu spătarul către spectatori. Când se depăşeşte spaţiul de intimitate al conversaţiei grele şi se atacă chestiuni general umane, actorii se întorc către spectatori şi lovesc ca un trăznet.

Totul pentru a asista la un schimb genial de argumente şi contraargumente, inteligent, fără înflorituri şi emoţii inutile, cu răsturnări neaşteptate şi mult suspans. Fără deznodământ clasic. Binele nu învinge răul de data asta. Viaţa unora poate chiar nu merită trăită, chiar dacă poate, în urma curmării ei, ceilalţi rămân copleşiţi, răvăşiţi, inutili.

O nuvelă într-o formă dramatică, aşa cum a numit-o autorul.

Nici titlul piesei nu e întâmplător. Este o metaforă. A descoperirii şi bucuriei descoperirii. Chiar dacă descoperirea este deşertăciune.

Fiind a doua cea mai mare rută transcontinentală americană, Sunset Limited a fost inaugurată în 1894 și a fost denumită astfel după o rută din perioada anterioară războiului civil american. Trenul traversează de-a latul Statele Unite ale Americii, părăsind Los Angeles-ul și îndreptându-se spre Tucson, având ca destinație finală orașul Orlando, străbătând statele California, New Mexico și Texas, înainte de a pătrunde în peisajele de vis ale statului Louisiana, ruta intersectându-se și cu granița Mexicului cu SUA. Călătoria cu trenul, ale cărui banchete sunt orientate către pereţii exteriori, construiţi din sticlă,  îți oferă ocazia de a admira și fotografia peisajele pitorești americane din  statele sud-vestice, unde zonele de deșert pline de cactuși oferă o priveliște de o frumusețe bizară.

“The Sunset Limited” e iubire. Şi absenţa ei. Care e plină de iubire.

Subiectul este căutarea ta şi numai a ta.

Personajul este călătorul în stadiu terminal, imun la medicamente. Şi salvatorul lui. Sau invers.

O piesă şi un mare spectacol despre ceea ce ne ţine unora picioarele pe peron şi le aruncă pe ale altora înaintea trenului. Despre zecile de mii de gânduri negative. Despre înjurăturile aruncate zilnic de mintea noastră bolnavă peste capetele unor oameni pe care nici măcar nu-i cunoaştem şi îndrăznim să îi judecăm. Într-o colonie de leproşi moral. Despre alb şi negru.

Şi dovada că teatrul se face cu Oameni.

„Singurul lucru la care nu pot renunţa e renunţarea.”

Renunţaţi la orice şi mergeţi la teatru. La Unteatru.

La un spectacol care se prezintă „la fel de serios precum un atac de cord”.

Azi şi mâine, în cadrul FNT.
“The Sunset Limited”, Unteatru

Dramaturgia: Cormac McCarthy

Regizor: Andrei și Andreea Grosu

Traducerea: Ioana Pelehatăi

Scenografia: Vladimir Turturică

Durata: 115 min

Studio: UNTEATRU

Clasificare: N.15

Actori: Richard Bovnoczki, Șerban Pavlu

 

 

Advertisements

Leave a Reply

Fill in your details below or click an icon to log in:

WordPress.com Logo

You are commenting using your WordPress.com account. Log Out / Change )

Twitter picture

You are commenting using your Twitter account. Log Out / Change )

Facebook photo

You are commenting using your Facebook account. Log Out / Change )

Google+ photo

You are commenting using your Google+ account. Log Out / Change )

Connecting to %s