ODĂ AGATÂRŞULUI

 

Căta-te-am până la origini,
Popor român nevinovat,
Că prea-mi suna fără paragini
Trecutul nostru romanţat…

Prea-ţi curge vinul mult prin vene
Şi mintea-n ceaţă-ţi stă, mi-am zis
Că nu ai fi putut, măi nene,
Să nu te-nchini la Dionis!…

Deşi tarlaua e fertilă
Şi aerul e prospeţel
Şi observaţia-i facilă
Că nu vrei să respiri din el…

Tu nici pământ nu vrei să lucri
Decât dacă-l cultivi cu viţă
Şi-apoi te-nghesui să te-ncuscri
Cu orişicine este criţă.

Cu limba ta încovoiată
Tu nu poţi fi un simplu dac
(Cu şîuri-ţîuri amploaiată
La agatârşi de bricabrac…).

Te-ai fasonat cu franţuzisme
Şi te-ai mai cizelat oleacă
Dar nu poţi să ascunzi turcisme
Şi nici originea ta dacă…

Moş, brânză, viezure, gălbează,
Mă fac să râd doar de le scriu
Atât de tare te trădează
Şi-atât de bine te descriu!…

Şi când încep să joc cu ele
O lume-ntreagă să dărâm,
Privind ba către sus, la stele,
Ba înspre jos, la caldarâm,

Îmi iese câte o fărâmă
Şi-apoi cuvintele curg droaie
Mi-aduc aminte de parâmă
Şi, imediat, de ghionoaie,

Bălauri, burtă şi brânduşă,
Măgari şi mânz, grunz şi năpârcă,
Ţăruş şi zgârmă, sterp şi guşă,
Stăpân şi scrum, sarbăd şi hârcă.

Nu sunt aşa de multe-n limbă
Dar sunt atât de-adânc înfipte
Că peste tot ele se plimbă
-n latina noastră de prin scripte

Şi ne trădează caracterul
Atunci când tare le rostim.
Sunt toată sarea şi piperul
De lângă un pahar cu vin

Sau lângă unul de horincă!
– Un alt cuvânt din limba dacă,
Rachiu, de-i spun unii palincă –
Şi nu se poate să nu placă.

Când sfredeleşte ca burghiul
– Şi iar nu pot să mă abţin
Să-l asortez cu ghiurghiuliul
Şi să le leg iarăşi de vin…-

Ca să revin la agatârşi
“Conducătorii cu toiege”
Ce-au croit cale printre pârşi
Ca să comit-o fărdelege.

Plecat-au de pe lâng-Abrud
Şi-au petrecut cu mare iureş
Cu vin adus de la Ciumbrud
(Apoi şi-au stins setea în Mureş)

Mai mult de două mii de ani
Fost-au ai cramelor viu faur
Că şi aveau mult prea mulţi bani
Stând pe un munte tot de aur.

Deşi nu el le-a dat averi,
Că n-au ştiut să-l exploateze
Şi pân-au scris două vederi
Au venit alţii să foreze.

Ei stând în stare de beţie
Nici nu s-au prins că li se fură
Cică erau în drumeţie
– Mai bine zis, pe arătură –
Când au turnat alţii cianură…

Apoi a început ciupeala
Ciorditul, şpaga, tâlhăria,
Când s-au trezit cu mahmureala
Au zis că-i bună şi hoţia).

Hai c-am închis în paranteze
Originea cea vinovată
Şi ca să nu vă enerveze
Eu vă propun s-o facem lată.

În timp ce alţii se adună
La Alba-Iulia-n cetate
Cătându-şi viţa agatârşă
Eu o să pregătesc bucate.

Multe cărări, pe toate-apucă
Prietenii de vin diseară
Sper doar târziu să le găsească
Şi să petrecem pân’ la vară

Doar-doar om reuşi vreodată
Să facem ziua naţională
Când toată lumea e-n vacanţă
Şi când e mult mai cald afară!

 

P.S.

Român de trib sau de ocară
Ori trac, ori agatârş, ori dac
Cu existenţă milenară
Şi cu prezentul în rucsac

Plimbă-ţi prin lume fruntea dreaptă
Ca să ţi-o vadă Occidentu’
Să ştie că e prea deşteaptă
Până nu îi stricăm patentu’…

Mi-i drag de tine, mă închin
În faţa ta şi-a limbii foarte
De nu aş fi pe-aici, revin
Şi-ţi jur: m-aş plictisi de moarte!!!

Şi-acum mă contrazic puţin:
De ce pe lângă mici, măi frate,
Tu bei azi bere-n loc de vin???

 

SIMPLU

 

Sunt un om simplu, într-o carcasă oarecare,

mulată perfect pe forma vidului

ce-mi înveleşte sufletul franc, un element pur

– sau poate patru omogene, dintr-un singur fel de materie – .

 

Sunt complet lipsit de podoabe

– m-au lăsat neornat din născare, plămădit cu mijloace rudimentare

şi aspiraţii primare, într-un gest elementar – .

 

Un singur limb, un singur rând de petale,

o singură rădăcină, pivotantă.

Nimic nu e complicat la mine:

simplu soldat, simplu cetăţean, simplu muritor,

ușor de făcut, de înţeles, de rezolvat,

simplu ca bună ziua.

 

Execut fără să crâcnesc orice fel de ordin,

votez clar, precis, fără dubii,

dau bineţe şi aştept cuminte să mi se întoarcă politeţea,

răspund doar întrebat şi doar cu da sau nu.

 

Vorbesc şi scriu limitându-mă la vocabularul fundamental,

citesc doar pagini tipărite cu litere de-o şchioapă şi cu ilustraţii mari,

construiesc castele de nisip şi înalţ zmee,

mă dau în leagăne şi mănânc vată pe băţ,

privesc asfinţiturile, copacii şi păsările,

iubesc sincer, unu plus unu egal unu.

 

Joc o partidă simplă, în care se confruntă mereu

doi adversari individuali, eu şi cu mine,

un nonșalant şi un prostatic, ce schimbă fraze modeste

între două victorii neînsemnate,

nimic mai mult.

 

Tot ce am, port cu mine,

mă conjug fără ajutorul verbelor auxiliare,

mă voi întâmpla o singură dată,

într-un singur plan,

care nu prezintă niciun fel de dificultăţi,

nici pentru mine, nici pentru ceilalţi.

 

Indicativul mă mai dă de gol uneori

sporindu-mi strălucirea simplităţii

amintind de câte o acţiune trecută ori terminată de curând

şi-atunci devin şi eu un timp:

perfect simplu.

 

Când doare prea tare, mă sfâşii uşor,

trăgând fermoarul lung, care pleacă din creştetul singurului gând

şi se opinteşte în călcâiul şchiopătat.

Atunci vidul dinlăuntru se pierde în neant

pur și simplu.

„SELFIE” SAU CUM ANUME SUNTEM PRIVAŢI DE LIBERTATE

Două zile de Festival “Multiart pentru Deţinuţi – Descătuşare prin cultură”, aflat anul acesta la a VIII-a ediţie. Voi reveni asupra evenimentului organizat de Administraţia Naţională a Penitenciarelor în colaborare cu Teatrul Nottara din Bucureşti, care merită dezbătut mai pe larg şi care încă nu s-a încheiat.

Acum vreau doar să împărtăşesc o stare emoţională, foarte puternică, în care am pătruns prin intermediul unui spectacol anume, pe care l-am văzut aseară în cadrul acestui eveniment: “Selfie”, după scenariul şi în regia Andreei Iacob, este un proiect realizat în parteneriat de Penitenciarul de Maximă Siguranţă Gherla, Secţia exterioară Cluj-Napoca, cu Teatrul Naţional Cluj-Napoca, care a avut premiera clujeană în septembrie. Aseară a urcat pe scena Nottara-ului.

Sper că nu se aşteaptă cineva să scriu acum despre Monica Iacob Ridzi. Nu este o mărturie despre un fost ministru condamnat şi încarcerat, care a ţinut prima pagină în media de ieri, însoţit de aprecieri legate de performanţele actoriceşti ale fostului demnitar. Acestea sunt propriile noastre cătuşe. Teatrul nostru penitenciar. Sau dovada că închisoarea e în fiecare dintre noi.

Emoţia care m-a cuprins vine din umanul acestui spectacol. Atât de profund uman încât nu poţi privi la conturul identitar social al deţinutelor de pe scenă. Bineînţeles că nu uiţi nicio secundă că ai în faţă nişte persoane private de libertate, aceasta este miza, însă delicateţea cu care construcţia textului şi a spectacolului nu atinge motivele condamnării celor opt protagoniste şi nici datele lor personale (am avut chiar dubii că Monica Iacob Ridzi chiar este ea, a trebuit să verific…), ci identitatea lor conturată exclusiv prin prisma sentimentelor şi emoţiilor profunde pe care le manifestă şi care le aduc printre noi, în ciuda unei situaţii dificile temporare prin care trec, ne arată de la început până la sfârşit că graniţa între captivitate şi libertate este foarte firavă.

Spectacolul are o distribuţie formată exclusiv din femei din penitenciar. Scenariul original a fost creat pe baza poveştilor reale din viaţa celor opt femei din distribuţie, care nu doar joacă, ci împărtăşesc prin mărturii audio şi vizuale momente şi trăiri din istoria personală şi a familiilor lor.
“Spectacolul va reuni, ca un puzzle, fire din viaţa bunicilor şi a copiilor acestor femei, poveşti-oglindă din trecutul şi din viitorul lor, care le oglindesc propriile vieţi” se arată în descrierea spectacolului.

Disciplina interioară a fiecărui personaj are doar două coordonate: ce am fost şi cine voi deveni, de unde am plecat şi unde voi ajunge.
Încetul cu încetul te laşi purtat în poveştile lor de viaţă, în copilăria lor, însoţit de bunicile lor dar şi de propriile tale bunici, cu tinereţea agăţată în sârma ghimpată a războiului. Războiul cu lumea politică absurdă, cu societatea, cu micuţele comunităţi rurale în care au trăit, cu propriile dureri, fantasme şi iluzii, dar cel mai mult cu lupta cu ele însele. Pentru ca proprii copii şi mai apoi nepoţii lor să reuşească să se scuture de trecutul dureros. Cu felul unic în care au ştiut să umple casa copilăriei tale de mirosuri care-ţi rămân impregnate o viaţă întreagă în suflet, au învăţat să se joace cu tine de-a v-aţi ascunselea, au cusut cu mâna lor hăinuţe pentru cele mai frumoase aniversări ale copilăriei tale sau au ţesut pânze pentru cea mai frumoasă rochie de mireasă. Purtând în acest timp în suflet povara foamei, a neputinţelor, a copiilor aruncaţi din tren, mâncaţi de foame sau îngropaţi în pământul săpat cu mâinile, a iubirilor lor cele mai curate dintr-o inimă care a rămas veşnic la şaptesprezece ani, în fiorul şi tremurul pe care l-a lăsat acolo cel plecat pe front, care nu s-a mai întors niciodată sau care a apărut ca din întâmplare, deja abandonat, după ce fusese considerat dispărut pe veci…
Tot ce ţi-au dat bunicile, tot ce au avut ele mai bun, a rămas în tine şi a creat adultul care ai devenit. Astăzi şi el părinte, responsabil să sădească în copiii lui tot ce poate el mai frumos. Deloc întâmplător, adultul e în tot textul femeia, mai ales în rolul ei de mamă.
De aici a doua cale pe care o deschide spectacolul, cea către frământările legate de absenţa de lângă copiii care le așteaptă pe condamnate acasă. Puse în pagină prin intermediul unor montaje audio din care reies poveștile materne ale protagonistelor, nevoite acum să-şi mintă copiii care nu au vârsta necesară pentru a le înţelege absenţa reală, dar nici arme de apărare în faţa propriei spaime de abandon. Mărturiile lor înregistrate sunt dublate de proiecţia desenelor cu familia realizate de aceşti copii, aflaţi afară, “în libertate”.

Deţinutele nu vorbesc pe scenă, toate poveştile lor au fost înregistrate în prealabil, într-o serie de interviuri realizate în penitenciar de regizoarea Andreea Iacob. Cele opt femei au vârste diferite și statut social diferit. Regizorul a dorit ca persoanele implicate să își dorească să participe într-un astfel de proiect, fără a fi constrânse să facă asta.
„A fost un exerciţiu foarte greu ca regizor să mă abţin de la a avea un scenariu, dar din mai multe discuţii cu doamnele din distribuţie a început să apară foarte des tema bunicilor și a copiilor. Ca urmare, «Selfie» este un spectacol despre cine sunt aceste femei și cum se oglindesc ele în trecut, prin bunici și în viitor, prin copii. Spectacolul are opt momente mari, toate fetele sunt tot timpul în scenă, dar fiecare are momentul ei. Am reușit să ridicăm în cinci repetiţii a câte trei ore toate cele opt momente. Au aceste fete o disciplină fabuloasă care nu ţine de faptul că sunt în penitenciar. Au devenit însă foarte responsabile și au înţeles cât de mult influenţează fiecare gest al lor întregul proces. Un actor profesionist îţi face ţie ca regizor propuneri și știe ce să facă cu propriul lui corp pe scenă. În cazul lucrului cu actori amatori, treaba regizorului se dublează pentru că trebuie să intervină și pe partea de expresivitate, de corectură. Dar îmi place pentru că așa văd și eu ce înseamnă pentru un actor să creeze toate lucrurile acestea”, a declarat într-un interviu autoarea acestui spectacol, Andreea Iacob.
Care merită toate aplauzele din lume pentru acest spectacol, ce se poate juca oricând pe orice scenă din ţară, cot la cot cu oricare alt spectacol din stagiunile teatrelor.

Echipa de teatru „Morgana” a Penitenciarului Gherla a jucat deja de două ori “Selfie” pe scena Teatrului Naţional din Cluj-Napoca, noi reprezentaţii urmând a avea loc luna aceasta şi luna viitoare pe aceeaşi scenă.
Montarea face parte dintr-o serie de spectacole de teatru realizate în cadrul Penitenciarului Gherla, începând din 2009, cu scopul de a diversifica activităţile dedicate persoanelor private de libertate din sistemul penitenciar şi de a crea un liant între aceste persoane şi cele de „afară“. De fiecare dată, Teatrul Naţional Cluj-Napoca a fost partener al acestui proiect, astfel încât aceste spectacole au avut câte o reprezentaţie în Studioul „Euphorion“. Noutatea acestui an o reprezintă faptul că acest spectacol este o producţie a Teatrului Naţional Cluj-Napoca. Astfel, montarea va intra în repertoriul teatrului şi va avea mai multe reprezentaţii, Teatrul Naţional Cluj-Napoca devenind prima instituţie profesionistă din România care îşi asumă un astfel de demers comunitar.

 

SELFIE
Trupa „Morgana” a Penitenciarului Gherla

regia: Andreea Iacob

proiecţii video: Alexandru Lupea
regia tehnică: Arhidiade Mureşan
lumini: Alexandru Corpodean, Ionuţ Maier
sonorizare: Vasile Crăciun

 

SSST!…

Daţi-mi puţină linişte, un toc şi o călimară cu cerneală albă,

să-mi desenez o claviculă vulnerabilă de-a lungul şirei strâmbe a spinării,

ca să acopere toate zgomotele ce se înghesuie să iasă pe-afară.

Se făcea că, dinăntru, un ochi uriaş care nu mai putea să privească

îşi închidea încet pleoapa îndreptată către lume,

fără să se audă cum se aşează geană peste geană

– nişte cozi cât încheietura mâinii,

împletite într-o coamă încâlcită a întredeschisului  -.

Prin fanta rămasă căscată de-aiurea, un om urca în tihnă treptele pleoapei,

ascultând cu atenţie freamătul ochiului pretins adormit

– tăcerea lui nu avea cum să fie niciun fel de linişte,

doar oglinda din casa scărilor o arăta aşa –

şi se agăţă cu disperare de cristalin,

încercând să regleze cantitatea de lumină pe care i-o permitea irisul,

numai cât să arunce o privire curioasă în întunericul păstrat sub pleoapă.

Niciun coşmar, nicio spaimă, niciun vis colorat sau alb-negru, nimic…

Se cântă magia tăcerii fără mâini la contrabas

– poate chiar la cel cu care Cehov îşi însoţeşte suferinţele romanului -,

pe scenă e o linişte mai grea decât după orice război…

Să se fi omorât cu toţii sau să fi plecat fiecare  în astâmpărul lui,

aproape neştiutori de sine şi de ceilalţi?…

Nici nu mai ştii cum să te rogi în atâta linişte…

Nu mai scriu şi nu mai pronunţ niciun fel de cuvânt,

vreau pesemne să aduc astfel un ultim omagiu

celor ce se încred în forţa distrugătoare a dialogului

– Linişte, vă rog! Sunt într-o conversaţie retorică,

orice larmă e binevenită!…

VANDALUL. Unteatru.

 

În fiecare dintre noi zace ascuns un vandal şi un vandalizat. Diferă doar victima sau călăul, tipul de distrugere pe care-l alegem sau ne este dat, locul şi momentul în care se comite actul necuvenit. “De ce”-ul e al tuturor, “cum”-ul e personal.

În 2014, “Vandalul” a reprezentat debutul dramaturgic al actorului american Hamish Linklater (“The Big Short” (2015), “Magic in the Moonlight” (2014), “The Four Fantastics” (2005), serialul “Law and Order”),  debut apreciat ca un succes, în urma căruia autorul, în vârstă de 40 de ani, a devenit una dintre speranţele serioase ale  dramaturgiei americane contemporane.

Un text despre fragilitate şi singurătate, despre lipsa de comunicare şi conflictul între generaţii, despre dramele familiei, despre fantasme pe care le născocim şi cu care trăim ca să suportăm mai bine realitatea, despre viaţă în absenţa iubirii, despre iremediabil şi drumuri către cimitir. Despre noi toţi.

Excelente alegerile regizoarei Andreea Vulpe, relaţii create cu grijă, cu emoţie multă, cu scena plină de viaţă, cu mult umor şi ironii fine, într-un decor mai mult decât potrivit şi multifuncţional al lui Daniel Titza, care este, pe rând, o staţie de autobuz, un nonstop şi un cimitir.

Spectacol. Bun, antrenant, în picioare.

Ca în toate spectacolele găzduite de Unteatru, puterea lui stă din nou în mâna actorilor. Cele trei personaje care își dezvăluie trecutul personal plin de moarte și se străduiesc din răsputeri să trăiască prezentul, folosindu-se de tot felul de proptele (chiar şi de întâlnirea întâmplătoare cu nişte necunoscuţi într-o noapte rece, al cărei spaţiu geografic este limitat de spital, cimitir şi un magazin de proximitate, folosit pentru procurarea de alcool, în lipsa căruia poate nici nu ar avea curajul necesar destăinuirilor cele mai intime) sunt minunat interpretate de cei trei actori distribuiţi în aceste roluri: Mihaela Trofimov, Ionuţ Vişan şi Liviu Pintileasa. Ei atacă un text greu şi spumos, în care Hamish Linklater ne vorbeşte despre singurătatea acestor trei fiinţe, din lumi diferite, aduse ca din întâmplare împreună într-un joc despre “ce-ar fi dac-ar fi”.

“De ce”-ul general, bine trasat de Andreea Vulpe, se bucură de “cum”-ul fiecărui actor.

Remarcabilă este prestaţia lui Ionuţ Vişan, adolescentul simplu, superficial şi complicat în acelaşi timp, cu rostire fermecătoare, pe alocuri puternică în cheia candidă care i se propune, presărată cu şarade inteligent construite, ritm uneori îngrozitor de alert şi în acelaşi timp extrem de bine susţinut. Îl iubeşţi, râzi, îi iei apărarea, îi faci jocul. La plecare, îl iei cu tine acasă, să te mai amuzi (fie şi amar) câteva zile după ce ai văzut spectacolul.

O Mihaela Trofimov la fel de bună ca în toate piesele în care am văzut-o până acum. Asumată, inteligentă, cu multe inflexiuni. Ea interpretează rolul  doamnei  O’Connell, văduva tristă şi respectabilă, femeia înșelată în primul rând de o viaţă amară şi ajunsă pe drumuri din ghinion. Veşnic în căutare de a fi vrăjită, chiar minţită şi dispusă, la rândul ei, să vrăjească şi să-i mintă pe alţii, pentru a le uşura existenţa şi a le alina suferinţele, pe care le înţelege pe deplin. Stare care rezultă din tot jocul Mihaelei Trofimov, de la început până la sfârşit, într-o succesiune de nuanţe foarte frumos dezvăluite.

Evident, un Liviu Pintileasa la înălţimea tuturor prestaţiilor sale, cu treceri fine şi consistente dintr-o faţetă în alta ale aceluiaşi rol: soţul înşelat, abandonat, devotat copilului pe care-l creşte singur şi care îi produce numai necazuri, în fapt văduvul trist, nevoit să-şi îngroape odrasla şi să-şi îngrijească născocirile.

Fără să se fi cunoscut vreodată, ei vorbesc cu lejeritate despre cele mai banale sau intime lucruri, despre curăţatul care te face mai slinos, despre cele o mie de cuvinte pe care le au eschimoşii pentru zăpadă (pentru că fiecare fulg şi apoi bulgăre e diferit), despre berea Budweiser, despre boală şi spitale, despre tristeţe, durere, sinucidere şi accidente.

“Încerc să-ţi arăt întrebarea la toate răspunsurile tale”, spune textul la un moment dat.

Convenţiile pe care le creează cei trei în scenă sunt subjugate unei viziuni precise. Convenţia generală este misterul care nu va fi niciodată elucidat. Iar cei trei sunt în stare să ducă asta până în finalul spectacolului. Culmea, se râde. Mult.

Deşi e foarte tristă, e doar o poveste, ni s-a spus doar ca să ne simţim mai bine. Şi au jucat-o atât de bine că ne fac să ne simţim mai rău. Rămânem aici cu toţii pentru a comite acte de vandalism, am venit să ne semnăm pe morminte.

Astăzi actele de vandalism se înfăptuiesc între cei mai apropiaţi oameni pe reţelele pe care ar trebui să socializeze pentru ameliorare şi dezînsingurare. Vandalizăm şi ne lăsăm vandalizaţi şi suferim că nu ne înţelegem.

Are sens să schimbăm numere de telefon? Despre ce-am vorbi dacă ne-am suna? Despre orice, despre sport, despre vreme, despre muzică, despre păsări, despre teatru. Iar asta ar trebui să ne facă viaţa mai frumoasă, aşa că mai bine să nu ne sunăm.

Mai bine mergeţi la teatru. La Unteatru.

“Fiecare spectacol e o nouă viaţă pe care o capătă un text. Acolo unde replica devine atotstăpânitoare”. Este motto-ul fenomenului Unteatru, regizat de Andrei și Andreea Grosu. Iar replicile care sunt stăpâne conturează aici o trupă de actori de primă mână, care reuşesc să se impună prin seriozitate şi perseverenţă.

În spaţiul derizoriu de pe strada Sfinţii Apostoli nr. 44, Teatru e înalt, curat, nu e independent decât ca definiţie şi se scrie cu “t” mare.

„Vandalul” de Hamish Linklater
Distribuţie:  Mihaela Trofimov, Ionuţ Vişan, Liviu Pintileasa

Regia: Andreea Vulpe

Scenografia: Daniel Titza

Coproducţie TVR (Casa de producţiea TVR) – UNTEATRU

 

NOTE DE SUB-SOL

 

Prolog cu venele căscate pe podeaua de frunze.

Scena e prea strâmtă ca să încapă în ea tot decorul,

mai bine mai spargem din vitralii

– s-o fi necăjit că a rămas în afara zidurilor

sau doar mi-a murit în război[1] -.

 

Sunt pleoape prin care nu vrei să mai priveşti niciodată.

Când se lasă obosite peste bulbul ocular,

dispar toate versurile sau doar împrăştie secreţia glandei lacrimale

într-o singură rimă, palpebrarum.

“Cine?”, m-a întrebat.

“Cine!”[2], i-am răspuns.

Micul Tommy Walker[3] n-a mai suportat niciun fel de cuvânt,

nici să-l rostească, nici să-l audă

-aşa a ajuns campion la pinball-.

 

Mai târziu avea să-şi aşeze pletele lungi şi cărunte pe pernă, prefăcându-se adormit.

Ea l-a crezut şi a încercat să împletească şapte şuviţe

şi să le pironească în războiul de ţesut[4],

apoi s-a răzgândit şi l-a tuns[5].

 

Poate astfel încep să se scrie scrisori

– în orice curte pustie există o cutie de corespondenţă,

care aşteaptă cuminte şi se umple de necitite-

sau să se schimbe reţete, cel mai probabil amare[6].

 

Cine-a îndrăznit să stingă lumina pe câmp

şi totuşi n-a dat drumul la ninsoare?…

Trebuie că e Persefona, cu poruncă de la Zeus[7],

prea s-au scuturat toate frunzele mestecenilor…

 

Parcă se întrezăreşte ceva prin conjunctivă…

Deschid ochii, la dracu’ cu dezodământul,

nici nu contează[8]

– îi voi lăsa actele câinelui când voi pleca spre Burano,

ca să nu mă uite-.

 

 

P.S.

Când nu ai ce da, măcar să dai de gol.

Din sub-sol se aud alte note,

decât cele pe care le-am aşternut noi pe portativ.

Nu poţi să dansezi o mie de cuvinte,

mai bine le plângi cu o mie de lacrimi.

În sub-sol sunt ţinute sub cheie celelalte note muzicale,

ori numai rămăşiţele celor adormiţi -.

 

____________________________________________________

 

[1] No bleeding heart, no artist. Listen to Pink Floyd.

[2] The Who

[3] bătrân cocoşat, cu ascendent în copil

[4] “Cartea Judecătorilor”, Capitolul 16: “Văzând Dalila că el i-a descoperit toată inima sa, a trimis de au chemat pe fruntaşii Filistenilor, zicându-le: “Veniţi acum, că el mi-a descoperit toată inima sa!” şi au venit la ea fruntaşii Filistenilor şi au adus argintul cu ei”.

[5] Ibidem: “Iar ea a zis: “Samsoane; Filistenii vin asupra ta!” Şi deşteptându-se el din somnul său, a zis: “Voi face ca mai înainte şi mă voi scăpa de ei”. Dar nu ştia că Domnul Se depărtase de el”.

[6] Când faci dulceaţă cu gutuile culese din alt pom fructifer, e bine să adaugi măcar o jumătate de kilogram de zahăr la fiecare kilogram de fruct. Preventiv.

[7] Hades o ţine în infern şase luni pe an, primăvara şi toamna

 

[8] POEM PERSAN

         Ea îl idolatriza şi el o adora.

        – Şi s-au căsătorit?

       – Nu, domnule, ea s-a căsătorit cu altul.

        -Şi a murit din dragoste pentru el?

        – Nu, domnule, dintr-un avort.

        – Şi el s-a sinucis?

        – Nu, domnule, s-a căsătorit cu şase luni înaintea ei

        Şi trăieşte fericit.

 

RUGI

 

Trezit de muezin în tânguiri

Ori clopote din alte-orânduiri

Neîncetat mă rog, în felul meu,

În linişte, la orice Dumnezeu.

 

Pe la răspântii, întru închinare,

Ridic privirea-n sus a implorare.

Nu-mi trebuie nici cruci şi nici icoane,

Să-mi potolească nesfârşita foame

 

De mulţumire, slavă sau dorinţă,

Primite cu atâta suferinţă.

Nu-s multe cereri şi chiar pot s-aştept.

Vreau ce îmi trebuie să merg mai drept,

 

Doar dragoste, nădejde şi credinţă

Şi le voi folosi cu sârguinţă,

Să bucur, să alin, s-aduc speranţă,

Să-mi vindec sufletul de ignoranţă.

 

Pe cel ce-l supăr sau m-a supărat,

Mă rog să-l iert şi să mă ierte de păcat,

Să ne-nsoţim de suflet şi de mână,

Cu ce avem mai bun la îndemână.

 

Nu doar că cer, chiar stărui câteodată

Să-ndrept câte-o necuvenită faptă

Sau alta bună să o născocesc

Să dau din binele ce îl primesc.

 

Am învăţat să nu cer socoteală,

Dacă  e frig ori mult prea zăpuşeală,

S-ascult aproapele când n-are cui

Să spună ce n-ar spune nimănui.

 

Îngăduință să fac bine aş mai vrea,

Atunci când intru în cămara mea.

Să mă cocoţ nestingherit pe scară

Şi când mă-nalţă şi când mă coboară.

 

Când inima şi mintea sunt unite

Şi sinele va merge înainte

Şi are cum să tragă după el

Orice s-a aşezat în carusel.

 

E ora rugăciunii, prin urmare,

Poate s-o auzi a mea chemare.

Atâta rugă pe-un aşa altar,

Nu are cum să fie în zadar…

 

Dar păcătos cum sunt, aştept solemn

De undeva măcar să-mi dai un semn

Ceva, orice, pe post de epilog

Oriunde-ai fi, doar dacă vrei, mă rog…