„SELFIE” SAU CUM ANUME SUNTEM PRIVAŢI DE LIBERTATE

selfie-0

Două zile de Festival “Multiart pentru Deţinuţi – Descătuşare prin cultură”, aflat anul acesta la a VIII-a ediţie. Voi reveni asupra evenimentului organizat de Administraţia Naţională a Penitenciarelor în colaborare cu Teatrul Nottara din Bucureşti, care merită dezbătut mai pe larg şi care încă nu s-a încheiat.

Acum vreau doar să împărtăşesc o stare emoţională, foarte puternică, în care am pătruns prin intermediul unui spectacol anume, pe care l-am văzut aseară în cadrul acestui eveniment: “Selfie”, după scenariul şi în regia Andreei Iacob, este un proiect realizat în parteneriat de Penitenciarul de Maximă Siguranţă Gherla, Secţia exterioară Cluj-Napoca, cu Teatrul Naţional Cluj-Napoca, care a avut premiera clujeană în septembrie. Aseară a urcat pe scena Nottara-ului.

Sper că nu se aşteaptă cineva să scriu acum despre Monica Iacob Ridzi. Nu este o mărturie despre un fost ministru condamnat şi încarcerat, care a ţinut prima pagină în media de ieri, însoţit de aprecieri legate de performanţele actoriceşti ale fostului demnitar. Acestea sunt propriile noastre cătuşe. Teatrul nostru penitenciar. Sau dovada că închisoarea e în fiecare dintre noi.

Emoţia care m-a cuprins vine din umanul acestui spectacol. Atât de profund uman încât nu poţi privi la conturul identitar social al deţinutelor de pe scenă. Bineînţeles că nu uiţi nicio secundă că ai în faţă nişte persoane private de libertate, aceasta este miza, însă delicateţea cu care construcţia textului şi a spectacolului nu atinge motivele condamnării celor opt protagoniste şi nici datele lor personale (am avut chiar dubii că Monica Iacob Ridzi chiar este ea, a trebuit să verific…), ci identitatea lor conturată exclusiv prin prisma sentimentelor şi emoţiilor profunde pe care le manifestă şi care le aduc printre noi, în ciuda unei situaţii dificile temporare prin care trec, ne arată de la început până la sfârşit că graniţa între captivitate şi libertate este foarte firavă.

Spectacolul are o distribuţie formată exclusiv din femei din penitenciar. Scenariul original a fost creat pe baza poveştilor reale din viaţa celor opt femei din distribuţie, care nu doar joacă, ci împărtăşesc prin mărturii audio şi vizuale momente şi trăiri din istoria personală şi a familiilor lor.
“Spectacolul va reuni, ca un puzzle, fire din viaţa bunicilor şi a copiilor acestor femei, poveşti-oglindă din trecutul şi din viitorul lor, care le oglindesc propriile vieţi” se arată în descrierea spectacolului.

Disciplina interioară a fiecărui personaj are doar două coordonate: ce am fost şi cine voi deveni, de unde am plecat şi unde voi ajunge.
Încetul cu încetul te laşi purtat în poveştile lor de viaţă, în copilăria lor, însoţit de bunicile lor dar şi de propriile tale bunici, cu tinereţea agăţată în sârma ghimpată a războiului. Războiul cu lumea politică absurdă, cu societatea, cu micuţele comunităţi rurale în care au trăit, cu propriile dureri, fantasme şi iluzii, dar cel mai mult cu lupta cu ele însele. Pentru ca proprii copii şi mai apoi nepoţii lor să reuşească să se scuture de trecutul dureros. Cu felul unic în care au ştiut să umple casa copilăriei tale de mirosuri care-ţi rămân impregnate o viaţă întreagă în suflet, au învăţat să se joace cu tine de-a v-aţi ascunselea, au cusut cu mâna lor hăinuţe pentru cele mai frumoase aniversări ale copilăriei tale sau au ţesut pânze pentru cea mai frumoasă rochie de mireasă. Purtând în acest timp în suflet povara foamei, a neputinţelor, a copiilor aruncaţi din tren, mâncaţi de foame sau îngropaţi în pământul săpat cu mâinile, a iubirilor lor cele mai curate dintr-o inimă care a rămas veşnic la şaptesprezece ani, în fiorul şi tremurul pe care l-a lăsat acolo cel plecat pe front, care nu s-a mai întors niciodată sau care a apărut ca din întâmplare, deja abandonat, după ce fusese considerat dispărut pe veci…
Tot ce ţi-au dat bunicile, tot ce au avut ele mai bun, a rămas în tine şi a creat adultul care ai devenit. Astăzi şi el părinte, responsabil să sădească în copiii lui tot ce poate el mai frumos. Deloc întâmplător, adultul e în tot textul femeia, mai ales în rolul ei de mamă.
De aici a doua cale pe care o deschide spectacolul, cea către frământările legate de absenţa de lângă copiii care le așteaptă pe condamnate acasă. Puse în pagină prin intermediul unor montaje audio din care reies poveștile materne ale protagonistelor, nevoite acum să-şi mintă copiii care nu au vârsta necesară pentru a le înţelege absenţa reală, dar nici arme de apărare în faţa propriei spaime de abandon. Mărturiile lor înregistrate sunt dublate de proiecţia desenelor cu familia realizate de aceşti copii, aflaţi afară, “în libertate”.

Deţinutele nu vorbesc pe scenă, toate poveştile lor au fost înregistrate în prealabil, într-o serie de interviuri realizate în penitenciar de regizoarea Andreea Iacob. Cele opt femei au vârste diferite și statut social diferit. Regizorul a dorit ca persoanele implicate să își dorească să participe într-un astfel de proiect, fără a fi constrânse să facă asta.
„A fost un exerciţiu foarte greu ca regizor să mă abţin de la a avea un scenariu, dar din mai multe discuţii cu doamnele din distribuţie a început să apară foarte des tema bunicilor și a copiilor. Ca urmare, «Selfie» este un spectacol despre cine sunt aceste femei și cum se oglindesc ele în trecut, prin bunici și în viitor, prin copii. Spectacolul are opt momente mari, toate fetele sunt tot timpul în scenă, dar fiecare are momentul ei. Am reușit să ridicăm în cinci repetiţii a câte trei ore toate cele opt momente. Au aceste fete o disciplină fabuloasă care nu ţine de faptul că sunt în penitenciar. Au devenit însă foarte responsabile și au înţeles cât de mult influenţează fiecare gest al lor întregul proces. Un actor profesionist îţi face ţie ca regizor propuneri și știe ce să facă cu propriul lui corp pe scenă. În cazul lucrului cu actori amatori, treaba regizorului se dublează pentru că trebuie să intervină și pe partea de expresivitate, de corectură. Dar îmi place pentru că așa văd și eu ce înseamnă pentru un actor să creeze toate lucrurile acestea”, a declarat într-un interviu autoarea acestui spectacol, Andreea Iacob.
Care merită toate aplauzele din lume pentru acest spectacol, ce se poate juca oricând pe orice scenă din ţară, cot la cot cu oricare alt spectacol din stagiunile teatrelor.

Echipa de teatru „Morgana” a Penitenciarului Gherla a jucat deja de două ori “Selfie” pe scena Teatrului Naţional din Cluj-Napoca, noi reprezentaţii urmând a avea loc luna aceasta şi luna viitoare pe aceeaşi scenă.
Montarea face parte dintr-o serie de spectacole de teatru realizate în cadrul Penitenciarului Gherla, începând din 2009, cu scopul de a diversifica activităţile dedicate persoanelor private de libertate din sistemul penitenciar şi de a crea un liant între aceste persoane şi cele de „afară“. De fiecare dată, Teatrul Naţional Cluj-Napoca a fost partener al acestui proiect, astfel încât aceste spectacole au avut câte o reprezentaţie în Studioul „Euphorion“. Noutatea acestui an o reprezintă faptul că acest spectacol este o producţie a Teatrului Naţional Cluj-Napoca. Astfel, montarea va intra în repertoriul teatrului şi va avea mai multe reprezentaţii, Teatrul Naţional Cluj-Napoca devenind prima instituţie profesionistă din România care îşi asumă un astfel de demers comunitar.

 

selfie-6

SELFIE
Trupa „Morgana” a Penitenciarului Gherla

regia: Andreea Iacob

proiecţii video: Alexandru Lupea
regia tehnică: Arhidiade Mureşan
lumini: Alexandru Corpodean, Ionuţ Maier
sonorizare: Vasile Crăciun

 

Leave a Reply

Fill in your details below or click an icon to log in:

WordPress.com Logo

You are commenting using your WordPress.com account. Log Out / Change )

Twitter picture

You are commenting using your Twitter account. Log Out / Change )

Facebook photo

You are commenting using your Facebook account. Log Out / Change )

Google+ photo

You are commenting using your Google+ account. Log Out / Change )

Connecting to %s