Deschizi ochii în lume şi te pomeneşti că ea-ţi intră printre gene toată odată,
Se-ntinde-apoi încet pe retină şi îşi înghesuie cu grijă detaliile, ca să încapă
În irisul tău încă nepângărit de vreo anume lumină sau culoare nătângă
– Ochiul nu ştie dacă să râdă şi nici n-a-nvăţat încă să-ţi plângă -.
Te trezeşti cu privirea gata pregătită, întipărită deja decisiv printre pleoape,
Începi să aduni în ea tot felul de văzute, mai întâi de departe, apoi din ce în ce mai aproape,
La început curios, mai pe urmă cu tot mai multă teamă ori doar detaşare,
Nu ştii când vrei să fugă sau dacă are nevoie să rămână în aşteptare.
O arunci ani de zile cu uşurinţă peste orice obstacol şi prin toate cotloanele,
Nu-i acorzi niciun răgaz să-şi potolească foamea de definiţii ori toanele.
Orice ocheadă-ţi aţâţă cristalinul întărâtat, acomodând vederea la orice distanţă,
Nu te mai saturi privind la tot şi la toate ce au sau nu importanţă.
O îndrepţi în sus sau spre cineva anume cu curaj, fără vreun fel de regrete,
O pui să execute pe rând toate greşelile, apoi o sileşti să repete,
În tot văzul lumii o laşi şi pe ea liberă, fără niciun fel de protecţie
– deşi, la un moment dat, cu coada ochiului, începi să mai înveţi câte-o lecţie -.
Când laşi pleoapa peste privirea obosită de seară îţi pare că le vezi pe toate mai clar,
În întunericul nopţii continuă să-ţi perinde prin faţă imagini frumoase sau de coşmar,
Încercând să rezolve ecuaţiile simple sau complicate pe care le-a întâlnit peste zi,
Să se pregătească mai bine pentru privitul de mâine, să te poată păzi.
Te scoli amestecând din ea imagini întâmplate cu cele nicicând petrecute,
– Ea nu te minte niciodată, însă nici nu prea are cine să stea puţin s-o asculte –
Nu mai ştii ce ai văzut în realitate sau s-a-ntâmplat doar în vis,
Apoi începi să te miri că nimic nu mai seamănă cu ce ţi-a promis.
– Sfincterul pupilei se înmoaie încet şi nu mai poate să ducă
Bucuria influxului luminos care-a reuşit pân-acum să-l seducă,
Diopticul începe să răstoarne fiecare imagine de măcar două ori,
Păcălind axa optică cu privelişti ce-ncep să-ţi aducă fiori -.
Pe urmă înveţi s-o fereşti de colţuri, s-o opinteşti cu grijă printre jaloane,
S-o ajustezi pas cu pas, clipă de clipă, până intră perfect în şabloane,
Măreşti distanţa faţă de obiectul privit şi obţii un ansamblu perfect,
Golit de lumină şi deci şi de umbre, de culoare, de nuanţe şi orice defect.
La orice privire mai atentă, începi să nu mai vezi deloc cu ochi buni,
Fără înapoi şi-nainte există numai prigoană, fantasme, minciuni,
Privirea începe să doară tot mai rău de cât de multe-a văzut
(Poate-ai fost dintotdeauna miop sau poate cu strabism te-ai născut).
Într-o zi te trezeşti că te uiţi la o linie dreaptă şi nu vezi decât o linie dreaptă
Poţi să măsori cu privirea exact orice scară, treaptă cu treaptă,
Fără să te întrebi dacă pe ea se urcă sau doar se coboară,
Dacă vei putea pe treptele ei să ajungi înăuntru sau dacă vei rămâne pe-afară.
În tot ceea ce te priveşte nu ai decât să te uiţi drept în oglindă,
S-ar putea să-nţelegi că toate numai în spatele ochilor tăi se perindă.
Priveşte direct şi atent, nu încerca s-o fentezi cu vreo scurtătură,
Poate că asta e chiar clipa către cea din urmă căutătură.
Te prinzi că dinaintea ta nu se aşterne nimic, nimeni nu pleacă sau vine,
Toată mişcarea asta de sub privirile tale era numai în tine
– În fiecare zi încercăm să schimbăm lumea, numai dacă putem,
Ia în general mult mai multe priviri decât ne-a fost dat să avem – .
Şi toate-toate încap în aceeaşi privire cu care încerci să te-acomodezi să trăieşti,
Până la urmă nu e decât un joc de privit, din care trebuie să-nveţi încetul cu încetul să ieşi,
n-are nevoie de nicio culoare, de niciun parfum, de niciun fel de cuvânt
privirea se va-ntoarce ruşinată acolo unde i-a fost mereu locul, în pământ.
Like this:
Like Loading...
Luciana Antofi 