UŞI

usile-mele

O singură încăpere

– cea în care am deschis ochii –

cu un singur mijloc,

aproximativ,

în care se presupune că mă aflu.

 

Orizontul, desenat pe tavan,

e acum doar un vârf de piramidă,

dar are mii de puncte

(nu mă mai pot orienta

aflând poziţia unora faţă de altele,

decât mult intercardinal).

 

Era simplu când nu erau decât patru:

polii erau precişi

chiar şi în lipsa busolei,

ştiai de unde răsar şi unde apun lucrurile,

la miazăzi le mutai cu uşurinţă în lumină

să le studiezi cu atenţie umbra,

iar miazănoaptea o dibuiai lejer pe întuneric,

doar urmărind steaua polară.

 

Pereţii sunt între timp mai mulţi

(s-au săturat de geometria iniţială monotonă,

plină de patrulatere regulate

– s-au sofisticat foarte

de când au început să privească

la mulţimea eterogenă

de obiecte de mobilier,

care s-au adunat, cu sau fără voie,

umplând până la refuz spaţiul – ),

de unde şi atât de multe uşi,

pe care se luptă să iasă toată lumea.

 

Nu vă grăbiţi,

ştiu că e înghesuială,

dar vă asigur că are timp să iasă toată lumea.

Oricum mă pregăteam să zugrăvesc tavanul,

m-am hotărât să-i pun în vârf o lună nouă,

cu şaptesprezece laturi.

 

DINTR-O PRIVIRE

dintr-o-priv

Deschizi ochii în lume şi te pomeneşti că ea-ţi intră printre gene toată odată,

Se-ntinde-apoi încet pe retină şi îşi înghesuie cu grijă detaliile, ca să încapă

În irisul tău încă nepângărit de vreo anume lumină sau culoare nătângă

– Ochiul nu ştie dacă să râdă şi nici n-a-nvăţat încă să-ţi plângă -.

 

Te trezeşti cu privirea gata pregătită, întipărită deja decisiv printre pleoape,

Începi să aduni în ea tot felul de văzute, mai întâi de departe, apoi din ce în ce mai aproape,

La început curios, mai pe urmă cu tot mai multă teamă ori doar detaşare,

Nu ştii când vrei să fugă sau dacă are nevoie să rămână în aşteptare.

 

O arunci ani de zile cu uşurinţă peste orice obstacol şi prin toate cotloanele,

Nu-i acorzi niciun răgaz să-şi potolească foamea de definiţii ori toanele.

Orice ocheadă-ţi aţâţă cristalinul întărâtat, acomodând vederea la orice distanţă,

Nu te mai saturi privind la tot şi la toate ce au sau nu importanţă.

 

O îndrepţi în sus sau spre cineva anume cu curaj, fără vreun fel de regrete,

O pui să execute pe rând toate greşelile, apoi o sileşti să repete,

În tot văzul lumii o laşi şi pe ea liberă, fără niciun fel de protecţie

– deşi, la un moment dat, cu coada ochiului, începi să mai înveţi câte-o lecţie -.

 

Când laşi pleoapa peste privirea obosită de seară îţi pare că le vezi pe toate mai clar,

În întunericul nopţii continuă să-ţi perinde prin faţă imagini frumoase sau de coşmar,

Încercând să rezolve ecuaţiile simple sau complicate pe care le-a întâlnit peste zi,

Să se pregătească mai bine pentru privitul de mâine, să te poată păzi.

 

Te scoli amestecând din ea imagini întâmplate cu cele nicicând petrecute,

– Ea nu te minte niciodată, însă nici nu prea are cine să stea puţin s-o asculte –

Nu mai ştii ce ai văzut în realitate sau s-a-ntâmplat doar în vis,

Apoi începi să te miri că nimic nu mai seamănă cu ce ţi-a promis.

 

– Sfincterul pupilei se înmoaie încet şi nu mai poate să ducă

Bucuria influxului luminos care-a reuşit pân-acum să-l seducă,

Diopticul începe să răstoarne fiecare imagine de măcar două ori,

Păcălind axa optică cu privelişti ce-ncep să-ţi aducă fiori -.

 

Pe urmă înveţi s-o fereşti de colţuri, s-o opinteşti cu grijă printre jaloane,

S-o ajustezi pas cu pas, clipă de clipă, până intră perfect în şabloane,

Măreşti distanţa faţă de obiectul privit şi obţii un ansamblu perfect,

Golit de lumină şi deci şi de umbre, de culoare, de nuanţe şi orice defect.

 

La orice privire mai atentă, începi să nu mai vezi deloc cu ochi buni,

Fără înapoi şi-nainte există numai prigoană, fantasme, minciuni,

Privirea începe să doară tot mai rău de cât de multe-a văzut

(Poate-ai fost dintotdeauna miop sau poate cu strabism te-ai născut).

 

Într-o zi te trezeşti că te uiţi la o linie dreaptă şi nu vezi decât o linie dreaptă

Poţi să măsori cu privirea exact orice scară, treaptă cu treaptă,

Fără să te întrebi dacă pe ea se urcă sau doar se coboară,

Dacă vei putea pe treptele ei să ajungi înăuntru sau dacă vei rămâne pe-afară.

 

În tot ceea ce te priveşte nu ai decât să te uiţi drept în oglindă,

S-ar putea să-nţelegi că toate numai în spatele ochilor tăi se perindă.

Priveşte direct şi atent, nu încerca s-o fentezi cu vreo scurtătură,

Poate că asta e chiar clipa către cea din urmă căutătură.

 

Te prinzi că dinaintea ta nu se aşterne nimic, nimeni nu pleacă sau vine,

Toată mişcarea asta de sub privirile tale era numai în tine

– În fiecare zi încercăm să schimbăm lumea, numai dacă putem,

Ia în general mult mai multe priviri decât ne-a fost dat să avem – .

 

Şi toate-toate încap în aceeaşi privire cu care încerci să te-acomodezi să trăieşti,

Până la urmă nu e decât un joc de privit, din care trebuie să-nveţi încetul cu încetul să ieşi,

n-are nevoie de nicio culoare, de niciun parfum, de niciun fel de cuvânt

privirea se va-ntoarce ruşinată acolo unde i-a fost mereu locul, în pământ.

CASTING FĂRĂ ROLURI

casting.jpg

— Atenţie, se filmează!

— Ce, unde, când?

— Nu ştim exact, e despre viaţă.

Dar filmările cu voi, figuranţii, încep într-o zi,

poate săptămâna viitoare sau peste trei decenii,

continuaţi să trăiţi liniştiţi între timp.

— Ne-aţi putea spune câte ceva despre distribuţie?

— Nu, e prea devreme, vom aştepta până se va face prea târziu.

— Măcar o idee, doar aşa, să ştim ce texte să ne pregătim…

— Nu vă faceţi griji, e un film mut,

limitaţi-vă la măşti şi machiaje.

Costumele sunt casual

– orice găsiţi prin şifoniere -,

poate să aveţi totuşi oarece grijă la dietă,

nu veţi juca deloc dacă nu încăpeţi în cadru…

— Păi ăsta nu era doar un casting?…

— Nu. În timp ce noi vorbim, se turnează.

Am luat supărată clacheta

şi am scris cu cretă: „Revin”.

— Aţi fost cumva plecată?

— Nu. Dar ar fi trebuit să recunosc liniştea

de la primele ei acorduri.