#aşarezist: DIMINEŢI CU DILEME DESCHISE

dilemele

Vine câte o dimineaţă, după câte un moment de deznădejde, în care lumina-ţi pătrunde în suflet din cele mai neaşteptate direcţii.

În care te hotărăşti să-i mulţumeşti poştaşului că ţi-a recuperat „Dilema” de la începutul lunii, pe care tocmai ai primit-o, după ce în urmă cu o săptămână ţi-a lăsat în cutia poştală un mesaj scris pe un aviz, cu rugămintea de a-l contacta pentru a-şi prezenta cele mai calde şi sincere scuze, dimpreună cu un alt număr recuperat din rătăcirile dilemelor din februarie şi te-a asigurat că va face toate eforturile pentru a-şi repara uriaşa greşeală…

În timp ce te gândeşti la asta, te pregăteşti să ieşi din casă, urmând în această zi o destinaţie specială, cu stick-ul pregătit pentru a găzdui un film documentar, după ce curatorul unei expoziţii, pe care l-ai văzut o singură dată-n viaţă, ţi-a lăsat numărul de telefon să-l contactezi şi te aşteaptă pentru a-ţi oferi filmul despre care aţi vorbit, numai şi numai pentru că s-a bucurat de interesul pe care l-ai arătat vizitând expoziţia şi schimbând câteva impresii la cald.

Tastezi numărul poştaşului. Tocmai atunci sună cineva la uşă, se prezintă „om bun”, îi recunoşti vocea în timp ce renunţi la convorbirea cu poştaşul… Un vecin simpatic, care se apropie de 80 de ani, se prezintă în cadrul uşii cu un zâmbet larg, un trandafir şi o urare de vremuri bune. Într-un gest pe care-l repetă de câteva ori pe an, în zile fără o semnificaţie anume. Numai pentru că e încântat de soare şi de privirea ta surprinsă şi recunoscătoare. Şi de compania ta în alte zile ale anului (rânduite după o selecţie la fel de simplu-aleatoare ca cele în care se bucură să-ţi ofere o floare), în care zăboveşti la discuţii mai lungi, foarte plăcute. Despre orice.

Închizi fericit uşa mulţumindu-i vecinului şi tastezi iar numărul poştaşului, cu care porţi o convorbire la fel de caldă ca cea anterioară, mult peste complezenţă sau simplă politeţe, ce se încheie cu alte urări de mai bine.

Ascunzi cu un surâs toate gândurile întunecate în sertarele pe care le ai la dispoziţie.

Aşa arată o dimineaţă frumoasă în ajun de primăvară.

Aşa arată o Românie surprinzătoare în ajun de înzdrăvenire.

Cu dileme deschise, aproape rezolvate.

O pauză fără distanţe.

În care te bucuri pur şi simplu, fără să fi găsit ceva, de vreme ce n-ai apucat încă să cauţi nimic.

Am un rânjet necontrolat pe faţă, un trandafir superb pe secretaire, „Dilema” de la începuturile Revoluţiei şi un stick emoţionat în rucsac.

Nu pot să remarc cu necuvinte.

Hai, că mai rezist!…

Advertisements

#cumsărezist: ELOCVENŢE

cumsarezist

M-am grăbit să prind un loc în picioare,

nu mai erau decât câteva sute de mii, în genunchi.

 

Ne-am năimit sufletele la zădărnicie

închipuindu-ne vrednici de cinstire,

poate degrabă, poate mult peste soroc,

aruncând unul spre altul cuvinte cu două tâlcuri,

în chip de făgăduială,

ca să ascundem gândurile cele mai nelegiuite

ori neînţelegerile cele mai profunde.

 

Doamne, ce pot zămisli minţile singure!…

 

Din creştetul colinei se vede precis

cum pădurea s-a urnit din loc

– nici lui Macbeth nu-i vine a crede –

sau poate doar aşa arată oamenii, în zare

(până să-ţi fi străpuns cognitivul),

după ce înmuguresc şi le cresc crengi

pentru avânt şi apărare deopotrivă…

 

De când am deschis ochii

şi am băgat mâna-n foc

am început să scriu numai în Braille.

Mi-am mutat năzuinţele într-o pivniţă

şi o să le sorb cu zgomot direct din damigeană

când vor atinge etatea necesară

(până şi secolul XXI îşi serbează acuşi majoratul,

numai democraţia are un uşor retard).

 

Verbele şi viaţa.

Simple sedimente

scurse şi împietrite de ger

în betonul şi asfaltul din piaţă,

prin care scurmăm să ne regăsim pastoralul

şi să rămânem singuri împreună,

ţinându-ne de suferinţe,

ca să nu mai doară aşa de rău.

 

Până şi în vorbele cele mai pline de nădejde

se aude cum cade, cu treosc!, ultimul reazăm,

în aşteptarea unei întrebări

pentru răspunsul potrivit.

 

 

“CEDANT ARMA TOGAE, CONCEDAT LAUREA LAUDI!” Cicero, „De oficiis”

(„Armele să cedeze locul togii, laurii elocvenței!”)