Ilustraţii din „Cele douăsprezece luni ale visului. O antologie a inocenței”, întocmită de Iordan Chimet şi publicată la editura “Ion Creangă” în 1972
Totul a-nceput din colţul unui zid de cărămidă, proaspăt vopsit,
care, nu se ştie din care motive, m-a îndemnat azi la scrijelit
– e drept că-mi părea că seamănă teribil cu peretele veşniciei
şi-apoi tocmai aflasem că e ziua internaţională a poeziei -.
Am scris doar un vers ş-apoi m-am blocat. N-am mai ştiut încotro s-o apuc,
au năvălit deodată puhoaie de rime, imagini şi vorbe de duh,
citite, scrise, -ncercate sau absorbite de-a lungul vremii în mine,
prin pori, din văzduh şi din paseri şi tot ce-mi mai curge prin vine.
Puţină atmosferă sordidă, nişte cupru, mercur, plumb sau alte metale grele
şi s-ar fi făcut bacovian, cu siguranţă m-ar fi băgat în prea multe belele
– ar fi trebuit însă să ningă bolnav sau măcar să plouă umil,
dar atunci orice efort de a scrie pe zid ar fi devenit inutil -.
Mai bine să-ncerc cu urzici, două gâze, trei coţofene şi cinci păpădii,
o zarvă mică, nişte şuşoteli satirice şi o boare alarmantă în vii,
nişte dispute de primăvară, care să mai conforteze puţin cetăţeanu’
(chiar prin metafore lirice şi tristeţi iremediabile, à la Topârceanu).
Poate e bine totuşi doar să surprind simplu clipa
şi atunci categoric m-aş duce tiptil spre Nichita,
păşind în vârful aripilor, de aer prea mult, spre înalt…
Dar apoi aş fi nevoită să despart în cuvinte bazaltul de bazalt
şi-apoi nici n-ar putea să încapă cu Marin Sorescu pe acelaşi perete,
dragoste cu carcasă de broască ţestoasă, precauţii cu plete,
hârtie albastră în geam şi alte scuturi care să oprească firescu’…
Decât să rezolv dispute literare, mai bine apelez sigur la Ivănescu,
Umblând cu amintirile-n mâini, privind cum se rostogolesc fără şansă la vale,
către pomul răsfrânt într-o întâmplare verzuie, definit în uitare,
ori spre bufetul în care mopete îşi repetă replicile atent, pe tejgheaua din scânduri,
către-un poem care ar trebui să aibă fix 127 de rânduri…
Măsor cu privirea iar zidul, e clar că nu are cum să încapă,
(poate să mai semăn nişte litere la rădăcina lui şi să mai torn nişte apă),
deşi dacă aş pune nişte semne specifice pentru vârstă, un Alergător şi un drum,
iedera i-ar rugini cărămizile de lângă cuvintele fără sunet, la care trage cu urechea Naum.
Însă c-un mesaj simpatic m-aş putea scoate, unul absurd sau oleacă măcar confuz,
din care-aş putea croi şalvarii ce le lipsesc cronicarilor lui Urmuz
sau lipsa de pisică după prigonirea celor şapte mâţe argheziene,
ori noaptea din găoacele cotobelcilor din rimele barbiliene,
întâmplări din grădina blandiană cu motanul Arpagic
şi strâmtorile cassiene pentru învăţat geografie un pic…
Chiar şi-aşa, tot n-aş putea să construiesc decât pe-o fărâmă
şi asta numai din versurile ce mă năpădesc în limba română…
Un lucru e cert, oricum aş fi continuat, m-ar fi tras cu siguranţă spre-acasă,
printre ziduri surde, în oraşul încet, pe străzi întortocheate în aţă,
însoţită de-un ochi roz, sub monoclu, şi-altul galben, ce nu-şi ţine fleanca
– l-aş fi cântat categoric cu tâlharii, dac-ar fi fost rege, pe Radu Stanca -.
Dar nu ştiu dacă oriîncotro aş fi apucat m-aş şi fi oprit
şi-apoi oricum am uitat versul de la care-am pornit…
(dac-ar fi fost bun, am fi zărit într-un colţ al zidului, mai neacoperit de var,
notiţele încurajatoare ale cine ştie cărui mare critic literar).
Mi-au venit alte sute de mii de idei. De fapt mint, sub o mie,
dar chiar nu cred că-i cazul să întocmesc cine ştie ce antologie,
însă mă uit în oglindă şi nu pot să nu-ntreb: cine-ai fi putut să fii,
dacă n-ar fi trecut prin tine atât de multe şi importante poezii?…
Luciana Antofi 