“UFO” la TNB: OBIECTUL ZBURĂTOR NEIDENTIFICAT ESTE TEATRUL

 

UFO 3.jpg

“UFO” de Ivan Vyrypaev, în regia lui Bobi Pricop, pe scena Sălii Pictură, prima premieră a Naționalului bucureștean din această stagiune. Sau cum anume să consumi energie și resurse fără să creezi emoție.

Un spectacol eclectic. O risipă de resurse, în special vizuale.

El ar fi trebuit să spună poveştile emoţionante ale unor martori din diferite colțuri ale lumii (Australia, Rusia, Statele Unite, Anglia) care au avut contact cu civilizații extraterestre (într-un bar, pe o terasă, pe malul unui râu) și care ne împărtășesc felul în care au perceput acea întâlnire: o experiență personală profundă, o iluminare, o tulburare care i-a scos din cotidian și care i-a schimbat pentru totdeauna.

Însă spectacolul cred că a ratat esențial miza de a fi teatral. Și mesajul pe care îl are de transmis  unul dintre cei mai jucați dramaturgi tineri ruși, Ivan Vyrypaev: scufundarea în sine până la marele adevăr. Până acolo unde ai epuizat toate întrebările despre modul în care alegi să-ți trăiești viața. Despre ce ne face fericiți. Despre cât suntem de liberi. Despre evadare din banal. Despre liniște. Care există și poate fi ascultată. Despre drum și căutarea unui acasă. Despre întâlnirile esențiale ale vieții. Care te obligă la schimbare până la resetare.

“Mărturisirile acestor întâmplări sunt tratate cu limpezime, autenticitate și umor, îmbinând adevăruri virtuale cu revelații practice și devenind astfel spectacolul surprinzător al întâlnirii dintre tehnologie și emoție, dintre artă și programare digitală, dintre inovațiile care reconstruiesc teatrul și adevărurile care l-au definit dintotdeauna”. Asta era scris în comunicatul de presă care anunţa premiera acestui spectacol. Întâlnirile s-or fi produs, nu zic. Fără nicio emoție, însă şi, pe cale de consecinţă, fără adevăr.

Regizorul apare la început în fața cortinei pentru a ne arunca, din rolul autorului (într-un mod mai mult sau mai puțin stângaci), în convenție. În timp ce de sub fusta spectacolului se ivește o dovadă a unui exces de tehnologie, ca o primă barieră între actori și public.

Pe scurt, camere-live, video-proiecţii, light-design şi turnante (care scârțâie uneori deranjant), folosite pentru a crea perspective în mişcare. Care împreună te fac să simți că privești la un ecran 3D fără ochelarii potriviți. În afară de faptul că nu ajută cu nimic actorii de pe scenă – dimpotrivă, aruncă mereu privirea și atenția spectatorului în tot felul de colțuri -, această nebunie multimedia mai beneficiază și de un decalaj supărător între sunet şi imagine (protagoniștii dând replicile în proiecțiile live, înalte cât scena, după ce le-ai auzit deja rostite).

După ce că au de luptat cu vizualul, care-i acoperă aproape în întregime, actorii sunt vitregiţi şi de felul în care regizorul i-a aruncat în această călătorie în interiorul fiinţei personajelor lor. Textul lui Vyrypaev este sensibil și puternic, însă din gura personajelor iese mult prea dens și neasumat. O poveste care ar trebui să te zdruncine devine plicticoasă.

Din cele șase monologuri, patru nu şi-au prea atins scopul. Şi nici măcar nu e strict o problemă de performanţă actoricească, cât e de fragilitatea construcţiei personajelor şi lipsa lor de veridicitate, care anulează emoţia. O Ada Galeş redundantă în rostire, cu un entuziasm fals pe alocuri, un Istvan Teglas puternic dar tern în același timp (pentru un personaj pasionat de jocuri video şi realitati virtuale, care mai şi consumă haş din când în când), un Ciprian Nicula aproape gingaș pe alocuri, care nu e însă constant în candoare (pentru un om sensibil, fericit când îmbrățișează copaci), și o Raluca Aprodu la fel de neconvingătoare, în ciuda partiturii ofertante a personajului (consumatoare de substanţe mistificatoare de realitate).

Mihai Călin, cel care-l interpretează pe Robert, este cred cel mai mare apărător al mesajului dramaturgului rus. E singurul care se bate parte-n parte cu nebunia tehnologică în care a fost aruncat şi uneori chiar învinge. Întoarcerea în copilărie a personajului pe care-l interpretează este poate cel mai adevărat şi, evident, emoţionant moment al spectacolului.

Medeea Marinescu, care joacă rolul Johannei, este o voce importantă şi ar putea fi chiar o apariţie tulburătoare, dacă n-ar fi ridiculizată tot de către regizor (o femeie casnică, o catolică ce se îngrijeşte trei copii, vorbind despre importanţa drumului de care s-a pierdut, felul în care a rătăcit aiurea şi calea de întoarcere acasă,  îmbrăcată – atenţie! – într-un costum de astronaut de la NASA).

Nici măcar posibilul investitor rus Viktor Rizenghevici, personajul salvator din piesa lui Vyrypaev, interpretat în final de Ion Caramitru (cel mai avantajat dintre actori, nu trebuie să lupte cu proiecţii, sound-design şi turnante), care încheie povestea filosofic, întrebându-ne unde trasăm graniţa între realitate şi ficţiune, nu salvează senzaţia pe care ţi-a lăsat-o deja spectacolul. Caramitru joacă bine, ca de obicei, dar prea mult Caramitru şi prea puţin Rizenghevici. Demonstrativ până la  amfitrionar.

Aproape că-ţi vine să-l întrebi după spectacol: de ce, domnule Caramitru?

De ce acest spectacol la Naţional? De ce multimedia doar de dragul de a avea un spectacol eminamente vizual? De ce să se facă teatru pentru anihilarea textului dramatic și al actorilor?

Inovațiile, mai ales tehnologice, înnoiesc și trebuie să dezvolte teatrul, să-l scuture pe alocuri de praf și să-l aducă încet-încet în contemporanul unui spectator din ce în ce mai stimulat și educat vizual. Dar nu oricum.

Cred că de la inaugurarea după renovare a Sălii Mari a Teatrului Naţional Bucureşti (cu “Înșir’te mărgărite” al lui Dan Puric, o altfel de risipă de resurse), nu am mai avut senzația asta de spectacol de dragul spectacolului.

„UFO” rămâne un spectacol-experiență, fără doar și poate, așa cum e definit în caietul-program. Dar nu un spectacol teatral.

 

„UFO” de Ivan Vyrypaev

Teatrul Naţional Bucureşti

Traducere: Mașa Dinescu

Regie: Bobi Pricop

Scenografie: Paul Popescu & Mizdan – Modulab

Concept video: Paul Spike & Tudor Panduru – Evil Twin Studio

Muzica originală: Alexei Țurcan

Costume și asistență decor: Ana Ienașcu

Light design: Cristian Șimon

Operare video: Florin Boicescu

Sunet: Octavian Vasile

Distribuţie:

Emily Wesner: Ada Galeş

Artiom Gusev: Istvan Teglas

Nick Scott: Ciprian Nicula

Robert Evans: Mihai Călin

Jennifer Davies: Raluca Aprodu

Johanna Harris: Medeea Marinescu

Viktor Rizenghevici: Ion Caramitru

 

Comments are closed.