Armagedon-ul lui Vlad Massaci: RUFELE MURDARE SPĂLATE ÎN FAȚA PUBLICULUI LA TEATRUL MIC

tinutul 00

“Ținutul din miezul verii” de Tracy Letts. Prilej pentru un spectacol bun al Teatrului Mic, după un text impecabil despre binele și răul din orice familie.  De azi și dintotdeauna. De aici si de oriunde în lume.

Dragostea le scuză oamenilor orice faptă. Suntem singuri mereu, chiar și printre cei mai dragi. Ne agățăm cu disperare de tot ce găsim în jur pentru a supraviețui sufletește. Nu avem timp să ne cunoaștem cu adevărat unii pe alții. Fiecare are adevărul propriu. La fel de valid ca cel al aproapelui său. Secretul este singura soluție de a te proteja și de nu-i răni pe ceilalți.

Trei surori se întorc în casa părintească după ce tatăl lor este dat dispărut. Aici le așteaptă o mamă distrusă de cancer, de droguri, de teama abandonului și a singurătății absolute, dar mai ales de minciunile adunate de-a lungul anilor sub acest acoperiș. Moartea dispărutului, Beverly Weston, praznicul de după înmormântare și o perioadă traversată de familie după acest eveniment sunt prilej pentru un fel de lungă Zi a Judecății de Apoi din „Noul Testament” al răposatului: actul sinuciderii.

Motivul precis pentru care a ales să-și curme viața acest poet obscur (lansat cu mulți ani în urmă și care a abandonat scrisul după publicarea unui singur volum), profesor universitar mediocru și alcoolic de prim rang nu face obiectul direct al preocupării dramaturgului (deși există un bilet de adio al cărui conținut este cunoscut doar de către soția lui și care nu este nicio clipă dezvăluit). Însă poveștile personajelor din trei generații diferite adunate acum la el în casă, dezgropând pe rând toate secretele trecutului acestei familii tulburate din Oklahoma și aducând la suprafață minciuni mai mici sau mai mari care au marcat viețile tuturor, sunt tot atâtea motive care l-ar fi putut împinge spre acest gest disperat.

Greu de câștigat bătălia apocaliptică pe câmpul de luptă al familiei Weston sub comanda lui Vlad Massaci. “Acțiunea piesei este cu un picior în trecut, deși vorbim la timpul prezent și nu are viitor, căci asistăm la un Armagedon familial”, a declarat regizorul.

Boală. Droguri. Alcool. Minciună. Sex. Trădare. Adulter. Incest.

Un Armagedon condus ferm și precis de Massaci, care o are în prim plan pe actrița Rodica Negrea, interpretând rolul mamei și proaspăt văduvei Violet Weston, care i se potrivește mănușă: crudă, pe alocuri isterică, permanent ironică (o ajută foarte mult textul). Jocul actriței, mult subliniat prin  rostirea îngreunată și chiar silabisirea unor cuvinte, dublat de o gestică foarte amplă, fără să cadă în patetic și lamentabil, este perfect justificat în cazul personajului pe care-l interpretează, care, deși e mult mai complex, își poate hrăni nuanțele din omul bolnav ce-și caută mereu un paliativ pentru a suporta suferința, așa cum este întrupat de Rodica Negrea. Ea veghează atent peste toți din străfundurile suferinței ei  (emoționantă scena ferestrei, prin care privește de sus către familie) și în același timp își devorează pe rând, cu oarecare plăcere, fiecare pradă: cele trei fiice și familiile lor.

Interesante alegerile făcute în cazul celor trei surori. Se remarcă Diana Cavallioti în rolul lui Karen (în reprezentația la care am asistat, un dublu rol din distribuție, în alte reprezentații fiind interpretat de Mădălina Ciotea), fiica cea mai desprinsă de realitate, care locuiește în Florida și în propria amăgire, împreună cu logodnicul ei Steve (Toma Cuzin), cea mai recentă cucerire. Excelent monologul rostit cu umor la masa de pomenire, în timp ce sora ei mai mare așează masa, în care Karen încearcă să se autoconvingă de alegerea făcută, refuzând să conștientizeze vreo clipă cât de mare e nepotrivirea cu bărbatul superidealizat.

Și distribuirea rolului lui Ivy este una fericită. O Valentina Popa foarte precisă în fiica mijlocie,  tăcută și gingașă, îndrăgostită lulea de cel pe care-l crede văr și se dovedește a-i fi frate, victimă nevinovată a secretelor tăinuite de cei din jur.

Poate singura alegere forțată – deși absolut funcțională – din distribuția spectacolului este în cazul Andreei Grămoșteanu, care joacă rolul Barbarei. Deși talentată și cu un joc corect, este construită prea moale pentru importanța rolului pe care-l interpretează, Barbara fiind al doilea rol principal în economia piesei lui Tracy Letts, o femeie puternică, fiica pregătită să devină noul lider al familiei după ce și mama va fi să plece la cele veșnice. În cazul ei chiar m-am gândit la ecranizarea lui John Wells din 2013 (în filmul “August: Osage County” rolul Barbarei e interpretat de Julia Roberts, care face un cuplu actoricesc senzațional cu mama, jucată de Meryl Streep), deși chiar din scriitură intuisem un personaj foarte puternic (profesoară, stăpână pe propria viață – căsătorită  cu și separată de o vreme de Bill Fordham, care o înșeală cu studentele lui, cu care are o fiică de 14 ani, de care se ocupă singură fără probleme -, pe care experiențele au făcut-o cinică, dar nu au îngenunchiat-o;  singura dintre cele trei fiice care îi poate ține piept mamei, cu care poartă un duel aproape de la egal la egal, cu frustrări și neîmpliniri asumate și o furie controlată în suflet). Barbara de la Teatrul Mic e mult mai resemnată, descumpănită, pe alocuri supusă în relația cu surorile ei și de multe ori neputincioasă în relația cu mama bolnavă, pe care o îngrijește.

Foarte bună este Silvana Mihai (Jean Fordham, fiica Barbarei cu Bill, 14 ani), tonică și relaxată în rolul de adolescentă, umplând scena și perindându-se cu ușurință printre partenerii de joc.

Dana Dembinski-Medeleanu (Mattie Fae, sora lui Violet Weston) punctează foarte bine momentele de criză din viața generației cele mai îndepărtate și felul în care s-au dezvoltat relațiile strâmbe din familie, ea fiind și unul dintre autorii morali ai celei mai importante drame sentimentale din sânul ei.

Dintre rolurile masculine, cel mai consistent este cel interpretat de Mihai Călin, Bill, soțul Barbarei, tatăl aprins de adolescente de vârsta fiicei lui, care disimulează perfect în fața celorlalți rolul de soț și tată responsabil.

Destul de bine dus este și cel al lui Claudiu Istodor (Charles, cumnatul lui Violet, soțul lui Mattie Fae), dar nu a avut constanță în spectacolul pe care l-am văzut. Dacă în prima parte, în special la masa de pomenire și cu precădere în momentul rostirii rugăciunii hilare este foarte bun, nu același lucru pot spune despre prezența lui în a doua parte a spectacolului, în momentul părăsirii casei, când face o succintă diagnoză a relațiilor din familie, moment în care m-aș fi așteptat să-l văd mult mai puternic.

Foarte bun Ionuț Vișan (Charles jr.) în construcția personajului micului Charles, băiatul asfixiat de criticile celor din jur și îndrăgostitul candid, cu suflet de poet, care-i compune cântece iubitei și-i cântă la muzicuță.

Minunat și Cuzin Toma în rolul bărbatului derbedeiaș de 50 de ani Steve Huberbrecht, logodnicul lui Karen, care după trei căsnicii și în pragul uneia noi găsește disponibilitate sufletească și sexuală să se uite pe alături, chiar în familia viitoarei soții.

Și un Cezar Grumăzescu cuminte și interesant în rolul Șerifului, singurul personaj din afara casei Weston.

De remarcat decorul și costumele Iulianei Vîlsan, care se apropie mult de look-ul scenografiei lui David Gropman în filmul lui Wells. Pe o scenă mică ea a reușit să redea interiorul unei case tipic americane, care dezvăluie mai multe încăperi inteligent construite, pline de mobile, dantele, tapiserii și corpuri de iluminat vechi. Performând în costume în al căror material s-a folosit și cel din tapetul de pe pereți, personajele se prezintă într-o lumină joasă, în care familia se retrage de sub imperiul soarelui de afară (unde e vreme de august caniculară) pentru a-și dezvălui secretele.

Muzica lui Bibi Vongehr merge foarte bine cu textul și se respectă și o idee din text a dramaturgului (Eric Clapton, folosit și în ecranizare, cu “Lay Down, Sally”), cu o tușă importantă a lui Vlad Massaci.  El folosește foarte inspirat în final “Layla”,  o replică la citatul de deschidere din prolog, rostită de defunct  (“Viața este foarte lungă” T.S. Eliot), versurile lui Clapton putând fi traduse astfel: Ce faci când rămâi singur și nimeni nu mai aşteaptă alături de tine? Ai fugit şi te-ai ascuns mult prea mult, dar știi că la mijloc e doar mândria ta prostească.

Presărat cu lovituri de teatru remarcabile și câteva momente importante de sinceritate și emoție scenică, “Ținutul din miezul verii” e o alegere inspirată în repertoriul teatrului Mic și un spectacol de văzut în această stagiune. Următoarele reprezentații în Sala Atelier în 8 și 14 decembrie, de la 18.30.

P.S.

“Ținutul din miezul verii“ (“August: Osage County“) a fost distinsă în anul 2008 cu Premiul Pulitzer pentru dramaturgie şi cinci premii Tony, unul dintre ele pentru cea mai bună piesă. A fost scrisă pentru și jucată de trupa de la Steppenwolf Theatre Company în 2007, având premiera teatrală pe Broadway la Teatrul Imperial pe 4 decembrie 2007. Pe Broadway s-a jucat cu tatăl lui Letts în rolul lui Beverly  Weston. A fost ecranizată în 2013, cu Meryl Streep în rolul principal (pentru care a primit nominalizări la Premiile Oscar și Globurile de Aur).

“Sper că  August: Osage County va oferi o oportunitate artistică viabilă oricărui teatru de a învăţa că dinamica „familiei” continuă să ne formeze pe noi şi viziunea noastră despre lume.”   Tracy Letts

tinutul 01

„Ținutul din miezul verii” de Tracy Letts

Traducere: Smaranda Nicolau

Regie: Vlad Massaci
Decor și costume: Iuliana Vîlsan
Light design: Iuliana Vîlsan
Muzică originală și ilustrație muzicală: Bibi Vongehr

Distribuție:
Violet – Rodica Negrea
Barbara – Andreea Grămoșteanu
Ivy – Valentina Popa
Karen – Diana Cavallioti / Mădălina Ciotea
Mattie – Dana Dembinski-Medeleanu
Jean – Silvana Mihai
Bill – Mihai Călin/Virgil Aioanei
Charles – Claudiu Istodor
Charles Jr. – Ionuț Vișan
Steve – Cuzin Toma
Șeriful – Cezar Grumăzescu
Johna – Viorica Mureșanu

Regia tehnică: Ema Stoican
Suflor: Luminița Popovici
Producător delegat: Teodora Petre

 

Advertisements

Fiecare e pentru sine primul care moare: REGELE MOARE LA TNB. CUMINTE ȘI PRECIS.

Rebengiuc

„Primăvara – care aseară încă era aici – ne-a părăsit astăzi, exact acum două ore şi jumătate. Suntem deja în noiembrie. Dincolo de graniţe, iarba a-nceput să crească. Acolo, copacii înfloresc, fiecare vacă naşte câte doi viţei pe zi: unul dimineaţa, altul după-amiaza, pe la orele cinci, cinci şi un sfert. La noi, frunzele n-au pic de sevă, se usucă şi cad. Copacii oftează şi mor. Iar pământul se surpă mai abitir ca înainte. “

E un diagnostic. Pus din nou de doctorul lui Eugen Ionescu. Care e şi chirurg, călău, bacteriolog și astrolog. Aseară, pe scena Sălii Mari a Teatrului Naţional din București, la avanpremiera spectacolului „Regele moare”, regizat de Andrei şi Andreea Grosu. Regele lor e un personaj colectiv. Nu moare doar el până la sfârșitul reprezentației, precum în convenția ionesciană, ci îi trage după sine pe toți în cavoul înghițit în final de pământul surpat.

Așa cum au și anunțat fondatorii Unteatru înainte de avanpremieră, este o montare care nu vrea să epateze prin decor sau costume, ci prin jocul actorilor. Asta s-a și întâmplat. A rezultat un spectacol fidel textului lui Ionescu, aproape un spectacol-lectură, atât de auster vizual este. Decorul e reprezentat de o sală a tronului livrată de Vladimir Turturica direct sub formă de sufragerie, fără tron, trepte, uși sau ferestre, în care personajele rămân împreună de la începutul până la sfârșitul spectacolului.

Forța lui stă exclusiv în interpretarea celor șase actori.

Cuplul Victor Rebengiuc – Mariana Mihuț, ca de obicei, un regal. Într-o cheie simplă, precisă, fără isterii gratuite sau lamentări inutile, intenționat molcom pe alocuri, cei doi desfac textul pas cu pas, într-o lecție de actorie și de viață deopotrivă. Ne învață cum se moare. Cum te îmbolnăvești de moarte. Cum fugi de boala asta până acolo unde nu mai ai loc de scăpare.

Regele Bérenger este cel ce încearcă să păcălească timpul. Să tragă de el cât de mult poate. De fiecare clipă prevăzută într-un program de acceptare a morții. Ignorând toate semnele ei (zidurile care se surpă, pânzele de păianjen care invadează odăile, regatul ce se pustiește și intră în dezagregare, soarele care nu-i mai dă ascultare), el se agață de amănunte altădată trecute cu vederea ale vieții cotidiene (pisicuța pe care a iubit-o, rasolul cu legume de la prânz, momente din viața banală ale Juliettei), ce capătă brusc o valoare covârșitoare, pentru că reprezintă existența.

Victor Rebengiuc reușește să surprindă toată neputinţa omului (fie el rege sau om de rând) în faţa acestei fatalități. Refuzul, disperarea, agonia, acceptarea, confesiunea, toate au în jocul lui o creștere aproape firească, pregătirea pentru marele final și trecerea către o altă lume atingând cu mare finețe toate tipurile de emoții ce însoțesc aceste etape.

Îl acompaniază cu success și-l completează de minune energica Mariana Mihuț, în rolul reginei  Marguerite, prima soție a regelui. Ea este vocea care îi deschide calea. Ferm, ironic, fără milă și plină de iubire în același timp. Este vocea conștiinței, cea care-l cunoaște cel mai bine, inițiatoarea care permite accesul altor lumi „lumea dinaintea nașterii și cea de după”, cea care îl ajută să pășească limpede și senin în lumea de dincolo.  În timp ce Regina Marie, a doua soţie a regelui Bérenger întâiul, interpretată de o Ana Ciontea tremurândă, tandră și fragilă, îi hrănește în continuare iluziile și încearcă să-i prelungească agonia, fiind totodată singurul tovarăș compasiv și empatic. O ajută și textul, Ionescu atribuindu-i acestui personaj replicile în care el însuși caută răspunsul la atitudinea potrivită în momentul marii treceri: „Da, fii lucid, regele meu, iubitul meu. Nu te mai necăji. A exista e doar un cuvânt. Şi a muri e doar un cuvânt. Nişte formule, nişte idei pe care ni le facem. Dacă înţelegi asta, nimic nu te va mai putea atinge. (…) „Ce este ceea ce este. Ce este…” Neputinţa de a răspunde constituie însuşi răspunsul, e însăşi fiinţa ta care luminează şi se răspândeşte. Aruncă-te-n mirare, în perplexitatea fără de limite. Numai aşa poţi să devii nelimitat, numai aşa poţi deveni infinit. Fii mirat, fii şocat, totul e straniu şi de neexplicat. Smulge gratiile celulei, dărâmă-i zidurile şi evadează dintre definiţii. Aşa vei respira. “.

Guardul, un Richard Bovnoczki sarcastic și ghiduș, poate cel mai aproape de absurdul personajului ionescian din toată distribuția, potențează cu mare succes momentele celorlalte personaje (repetând mecanic celebrele replici “Regele a murit.” și “Trăiască Regele! “, cu toate variațiunile lor) și triumfă în monologul în care dă citire panegiricului regelui.

Florentina Ţilea interpretează și ea corect rolul Juliettei, fata în casă și infirmiera regelui, emoționând în momentul conversației cu muribundul despre viața ei de zi cu zi.

Nu întămplător, doctorul, care din scriitură este și chirurg, călău, bacteriolog și astrolog, un Șerban Pavlu în starea lui de confort, este construit ca un multipersonaj (în curtea restructurată a regelui, el e învățatul ce nu are încotro și trebuie să servească mai multor scopuri, suplinind rolurile altor demnitari care au dispărut din suita regelui însingurat) ce se eschivează mereu de o responsabilitate, apelând la o altă calitate în care se poate prezenta, ieșind din rolul doctorului și trecând cu ușurință din postura de psiholog în cea de pronunțător de sentințe sau cititor în stele, pentru a se întoarce, când situația o impune, la rolul lui esențial. El reușește să țină laolaltă în aceeași logică ultimele ore din viața regelui și relațiile lui cu celelalte personaje, argumentând ferm atât diagnoza făcută regelui, cât și pe cea a regatului. El nu pleacă din scenă (precum în text, invocând o urgență, după ce pronunță și ultimul diagnostic – narcissism – ), ci dispare împreună cu toate personajele după monologul răvășitor al Margueritei, care face trecerea către lumea cealaltă.

Scena rămâne goală. Doar cu umbra morții.

A morții regelui. A dramaturgului. A spectatorului. A fiecăruia dintre noi.

 

”Mi-am spus că poți să înveți să mori, că poți să-i înveți pe alții să moară. Acesta îmi pare lucrul esențial pe care-l putem face, fiindcă suntem niște muribunzi care nu acceptăm să murim”.   Eugen Ionescu

În seara aceasta, la ora 19.30, în Sala Mare a TNB, a doua reprezentație. Următoarea va avea loc în 28 noiembrie 2017.

00 Regele_moare.jpg

Regele moare

de Eugen Ionescu

 

Traducere: Vlad Russo și Vlad Zografi

Regie: Andrei și Andreea Grosu

Scenografie: Vladimir Turturica

Light design: Chris Jaeger

 

Data premierei: 28.11.2017

Durata: 1 h 40 min / Pauză: Nu

 

Distribuţie:

 

Bérenger întâiul, regele: Victor Rebengiuc

Regina Marguerite, prima soţie a regelui Bérenger întâiul: Mariana Mihuț

Regina Marie, a doua soţie a regelui Bérenger întâiul: Ana Ciontea

Doctorul, care e şi chirurg, călău, bacteriolog și astrolog: Șerban Pavlu

Juliette, servitoare, infirmieră: Florentina Ţilea

Guardul: Richard Bovnoczki

 

 

 

 

P.S.Le Roi se meurt a fost scrisă în limba franceză în 1962. A fost pusă în scenă de Jacques Mauclair la 15 decembrie 1962.  A apărut la Editura Gallimard în 1963 și a fost tradusă în limba română în 1968.

Regele Eugen Ionescu a murit la 32 de ani după ce a scris această piesă, în martie 1994, în timp ce pe scena Festivalului Internațional de Teatru de la Sibiu, aflat la prima ediție oficială (pe atunci Festivalul Internaţional de Teatru Tânăr Profesionist), trupa teatrului ”Eugene Ionesco” din Chișinău juca ”Regele moare”.  Petru Vutcărău a câștigat atunci Premiul pentru cea mai bună interpretare masculină pentru rolul Regelui Bérenger I.