„Primăvara – care aseară încă era aici – ne-a părăsit astăzi, exact acum două ore şi jumătate. Suntem deja în noiembrie. Dincolo de graniţe, iarba a-nceput să crească. Acolo, copacii înfloresc, fiecare vacă naşte câte doi viţei pe zi: unul dimineaţa, altul după-amiaza, pe la orele cinci, cinci şi un sfert. La noi, frunzele n-au pic de sevă, se usucă şi cad. Copacii oftează şi mor. Iar pământul se surpă mai abitir ca înainte. “
E un diagnostic. Pus din nou de doctorul lui Eugen Ionescu. Care e şi chirurg, călău, bacteriolog și astrolog. Aseară, pe scena Sălii Mari a Teatrului Naţional din București, la avanpremiera spectacolului „Regele moare”, regizat de Andrei şi Andreea Grosu. Regele lor e un personaj colectiv. Nu moare doar el până la sfârșitul reprezentației, precum în convenția ionesciană, ci îi trage după sine pe toți în cavoul înghițit în final de pământul surpat.
Așa cum au și anunțat fondatorii Unteatru înainte de avanpremieră, este o montare care nu vrea să epateze prin decor sau costume, ci prin jocul actorilor. Asta s-a și întâmplat. A rezultat un spectacol fidel textului lui Ionescu, aproape un spectacol-lectură, atât de auster vizual este. Decorul e reprezentat de o sală a tronului livrată de Vladimir Turturica direct sub formă de sufragerie, fără tron, trepte, uși sau ferestre, în care personajele rămân împreună de la începutul până la sfârșitul spectacolului.
Forța lui stă exclusiv în interpretarea celor șase actori.
Cuplul Victor Rebengiuc – Mariana Mihuț, ca de obicei, un regal. Într-o cheie simplă, precisă, fără isterii gratuite sau lamentări inutile, intenționat molcom pe alocuri, cei doi desfac textul pas cu pas, într-o lecție de actorie și de viață deopotrivă. Ne învață cum se moare. Cum te îmbolnăvești de moarte. Cum fugi de boala asta până acolo unde nu mai ai loc de scăpare.
Regele Bérenger este cel ce încearcă să păcălească timpul. Să tragă de el cât de mult poate. De fiecare clipă prevăzută într-un program de acceptare a morții. Ignorând toate semnele ei (zidurile care se surpă, pânzele de păianjen care invadează odăile, regatul ce se pustiește și intră în dezagregare, soarele care nu-i mai dă ascultare), el se agață de amănunte altădată trecute cu vederea ale vieții cotidiene (pisicuța pe care a iubit-o, rasolul cu legume de la prânz, momente din viața banală ale Juliettei), ce capătă brusc o valoare covârșitoare, pentru că reprezintă existența.
Victor Rebengiuc reușește să surprindă toată neputinţa omului (fie el rege sau om de rând) în faţa acestei fatalități. Refuzul, disperarea, agonia, acceptarea, confesiunea, toate au în jocul lui o creștere aproape firească, pregătirea pentru marele final și trecerea către o altă lume atingând cu mare finețe toate tipurile de emoții ce însoțesc aceste etape.
Îl acompaniază cu success și-l completează de minune energica Mariana Mihuț, în rolul reginei Marguerite, prima soție a regelui. Ea este vocea care îi deschide calea. Ferm, ironic, fără milă și plină de iubire în același timp. Este vocea conștiinței, cea care-l cunoaște cel mai bine, inițiatoarea care permite accesul altor lumi „lumea dinaintea nașterii și cea de după”, cea care îl ajută să pășească limpede și senin în lumea de dincolo. În timp ce Regina Marie, a doua soţie a regelui Bérenger întâiul, interpretată de o Ana Ciontea tremurândă, tandră și fragilă, îi hrănește în continuare iluziile și încearcă să-i prelungească agonia, fiind totodată singurul tovarăș compasiv și empatic. O ajută și textul, Ionescu atribuindu-i acestui personaj replicile în care el însuși caută răspunsul la atitudinea potrivită în momentul marii treceri: „Da, fii lucid, regele meu, iubitul meu. Nu te mai necăji. A exista e doar un cuvânt. Şi a muri e doar un cuvânt. Nişte formule, nişte idei pe care ni le facem. Dacă înţelegi asta, nimic nu te va mai putea atinge. (…) „Ce este ceea ce este. Ce este…” Neputinţa de a răspunde constituie însuşi răspunsul, e însăşi fiinţa ta care luminează şi se răspândeşte. Aruncă-te-n mirare, în perplexitatea fără de limite. Numai aşa poţi să devii nelimitat, numai aşa poţi deveni infinit. Fii mirat, fii şocat, totul e straniu şi de neexplicat. Smulge gratiile celulei, dărâmă-i zidurile şi evadează dintre definiţii. Aşa vei respira. “.
Guardul, un Richard Bovnoczki sarcastic și ghiduș, poate cel mai aproape de absurdul personajului ionescian din toată distribuția, potențează cu mare succes momentele celorlalte personaje (repetând mecanic celebrele replici “Regele a murit.” și “Trăiască Regele! “, cu toate variațiunile lor) și triumfă în monologul în care dă citire panegiricului regelui.
Florentina Ţilea interpretează și ea corect rolul Juliettei, fata în casă și infirmiera regelui, emoționând în momentul conversației cu muribundul despre viața ei de zi cu zi.
Nu întămplător, doctorul, care din scriitură este și chirurg, călău, bacteriolog și astrolog, un Șerban Pavlu în starea lui de confort, este construit ca un multipersonaj (în curtea restructurată a regelui, el e învățatul ce nu are încotro și trebuie să servească mai multor scopuri, suplinind rolurile altor demnitari care au dispărut din suita regelui însingurat) ce se eschivează mereu de o responsabilitate, apelând la o altă calitate în care se poate prezenta, ieșind din rolul doctorului și trecând cu ușurință din postura de psiholog în cea de pronunțător de sentințe sau cititor în stele, pentru a se întoarce, când situația o impune, la rolul lui esențial. El reușește să țină laolaltă în aceeași logică ultimele ore din viața regelui și relațiile lui cu celelalte personaje, argumentând ferm atât diagnoza făcută regelui, cât și pe cea a regatului. El nu pleacă din scenă (precum în text, invocând o urgență, după ce pronunță și ultimul diagnostic – narcissism – ), ci dispare împreună cu toate personajele după monologul răvășitor al Margueritei, care face trecerea către lumea cealaltă.
Scena rămâne goală. Doar cu umbra morții.
A morții regelui. A dramaturgului. A spectatorului. A fiecăruia dintre noi.
”Mi-am spus că poți să înveți să mori, că poți să-i înveți pe alții să moară. Acesta îmi pare lucrul esențial pe care-l putem face, fiindcă suntem niște muribunzi care nu acceptăm să murim”. Eugen Ionescu
În seara aceasta, la ora 19.30, în Sala Mare a TNB, a doua reprezentație. Următoarea va avea loc în 28 noiembrie 2017.
Regele moare
de Eugen Ionescu
Traducere: Vlad Russo și Vlad Zografi
Regie: Andrei și Andreea Grosu
Scenografie: Vladimir Turturica
Light design: Chris Jaeger
Data premierei: 28.11.2017
Durata: 1 h 40 min / Pauză: Nu
Distribuţie:
Bérenger întâiul, regele: Victor Rebengiuc
Regina Marguerite, prima soţie a regelui Bérenger întâiul: Mariana Mihuț
Regina Marie, a doua soţie a regelui Bérenger întâiul: Ana Ciontea
Doctorul, care e şi chirurg, călău, bacteriolog și astrolog: Șerban Pavlu
Juliette, servitoare, infirmieră: Florentina Ţilea
Guardul: Richard Bovnoczki
P.S. ”Le Roi se meurt” a fost scrisă în limba franceză în 1962. A fost pusă în scenă de Jacques Mauclair la 15 decembrie 1962. A apărut la Editura Gallimard în 1963 și a fost tradusă în limba română în 1968.
Regele Eugen Ionescu a murit la 32 de ani după ce a scris această piesă, în martie 1994, în timp ce pe scena Festivalului Internațional de Teatru de la Sibiu, aflat la prima ediție oficială (pe atunci Festivalul Internaţional de Teatru Tânăr Profesionist), trupa teatrului ”Eugene Ionesco” din Chișinău juca ”Regele moare”. Petru Vutcărău a câștigat atunci Premiul pentru cea mai bună interpretare masculină pentru rolul Regelui Bérenger I.
Luciana Antofi 