Cum se mai mișcă Teatrul de Artă CÂND TIMPUL STĂ PE LOC

Afis_Cand-timpul-sta-pe-loc_web1

Dacă am putea, măcar pentru o clipă, să oprim timpul din curgerea lui necruțătoare, unde am alege să zăbovim? În colțul de viață rămas netrăit? În brațele omului drag? Într-o aventură în care ne-am lăsat purtați? În opera neterminată sau poate chiar neîncepută? În ameliorarea durerilor lumii?

„Când timpul stă pe loc” de Donald Margulies este o coborâre dură în cotidian. În realitatea prozaică a timpului unui cuplu care reușește să supraviețuiască cu greu lumii nebune în care trăim. Un jurnalist de război și prietena lui fotoreporter de front, întorși acasă, încearcă să se readapteze la viața civilă pe care aproape au uitat-o.

Conflictul, ca premiză de înțelegere profundă a sensurilor vieții , este doar fundalul pentru o poveste despre oameni. Despre violență. Despre răul din lume, amendarea și contemplarea lui. Despre împlinirea destinului. Despre artă ca pretext sau ca justificare a existenței. Despre fatalitate. Despre dragoste, trădare și promisiuni neonorate. Despre instituția căsniciei. Despre prietenie și nuanțele singurătății. Despre descifrarea mesajelor multimedia într-o lume invadată de mesaje pe care nu mai suntem în stare să le ierarhizăm sau personalizăm. Despre felul în care „noi” poate să capete un cu totul alt înțeles, în timp ce credem că ne putem ascunde în spatele persoanei întâi singular. Despre cât de ușor putem fi înlocuiți. Despre alienare. Și, mai ales, despre alegeri. Despre ce hotărâm să facem în fiecare moment cu timpul nostru. Și despre cum aceste alegeri ne marchează definitiv viețile.

Acțiunea din „Time Stands Still”, care se petrece în Williamsburg (Brooklyn), New York, are drept protagoniști două cupluri: Sarah Goodwin – James Dodd în rolul principal și Richard Ehrlich – Mandy Bloom în rol secundar. Două povești de dragoste distincte, clare și imprevizibile în același timp. Dinamica acestor două relații este pusă mereu în balanță: în cuplul de nouă ani aparent solid format de Sarah și James intervin fisuri, în vreme ce în noul cuplu la prima vedere fragil dintre Richard și Mandy lucrurile evoluează spectaculos și se sudează temeinic. Toate sub presiunea unui cotidian la care fiecare trebuie să se adapteze.

În montarea lui Bogdan Budeș de pe scena din strada Sfântul Ștefan nr. 21, fotoreporterul Sarah, scriitorul și jurnalistul James, prietenul lor apropiat și editorul lor la revistă, Richard, și noua lui iubită (o femeie naivă, mult mai tânără decât el), Mandy, redevin individualități distincte. Foarte bun jocul celor patru actori, însă rolurile consistente din scriitura lui Margulies sunt James în primul cuplu și Mandy în al doilea. La înălțime și interpretarea lor, respectiv prestațiile lui Andi Vasluianu și Dianei Roman.

Andi Vasluianu, un James mulțumit să se retragă din nebunia zonelor de conflict, să redescopere bucuriile simple ale vieții tihnite, să scrie acasă și să vizioneze filme. Frontul și-a pus amprenta pe sufletul lui, l-a disciplinat, l-a liniștit, l-a făcut să înțeleagă lucrurile importante. Nu întâmplător, el e preocupat acum de cinema-ul horror, pe care-l consideră un bun barometru pentru climatul epocii în care trăim. Sub scuza înțelegerii lui drept catharsis pentru adolescenții supuși unui bombardament constant de sadism grafic, el n-a reușit să se hotărască încă dacă lumea în care trăim și filmele prin care ajungem în străfundurile ei nu te desensibilizează după un timp, pierzându-și valoarea de șoc. De aceea o bagatelizează: „Toate  (filmele horror) au un singur lucru în comun: oamenii sunt pedepsiți fiindcă fac sex. Ca Janet Leigh în „Psycho”. Știi că trebuie să moară, pentru că s-a culcat cu iubitul în pauza de masă. Oricum, în ziua de azi, cei activ sexual nu scapă așa ușor”, crede James, contrazis constant de Sarah, femeia alături de care trăiește haotic de aproape un deceniu. Interpretată precis de Mihaela Sîrbu, ea susține că trebuie să mai simți ceva, altfel nu are să se întâmple catharsis-ul. De curând externată din spital, după ce a supraviețuit unui accident, ea își reia cu greu viața domestică aproape uitată și se străduiește să construiască una pe care o descoperă acum, în condițiile schimbărilor impuse de rănile provocate. Sufletul ei s-a transformat iremediabil, oricât ar încerca să-l aducă acasă. La fel și relația în care a rămas captivă din obișnuință.

Dorin Andone joacă și el cu siguranță și rigoare rolul bărbatului aparent superficial, aflat într-o criză a vârstei. Proaspăt ieșit dintr-o relație serioasă, a început o aventură cu o femeie mult mai tînără, a cărei tinerețe, ignoranță și lipsă de experiență încearcă să o vâre pe gât prietenilor săi, deși par insuportabile pentru Sarah și James. Editor de revistă al celor doi reporteri de front, el este folosit ca pretext pentru evidențierea condiției scriitorului și publicistului cenzurați constant în fața senzaționalului și superficialului.

Vocea care leagă aceste destine suferinde este cea a tinereții, a omului fără experiență venit din afară, a celui de dincoace de front, care reușește să-i privească obiectiv și să le simplifice ecuațiile de viață. Diana Roman. Ingenua și candida iubită a lui Richard. O fermecătoare Mandy, care se luptă cu propria naivitate și caută să se cizeleze. Organizator de evenimente, o profesie aparent lipsită de importanță pentru cei trecuți prin ororile războiului, ea reprezintă o rețetă perfectă de profilaxie în fața consumerismului de violență devenit reper în viețile celorlalți. „Eu nu înțeleg de ce oamenii dau o grămadă de bani ca să fie depresați” spune Mandy, referindu-se la un spectacol de teatru despre o zonă de conflict, declarând că preferă musical-urile. Asta în contraofertă la viața dură pe care au văzut-o, au filmat-o și despre care au scris James și Sarah.

Nu există învingători și perdanți, până la urmă fiecare este suma alegerilor pe care le-a făcut până acum, cu plusurile și minusurle de rigoare.

„Invazia jefuitorilor de trupuri” (filmul lui Don Siegel din 1956, bazat pe romanul „Jefuitorii de trupuri” al lui Jack Finney, cu Kevin McCarthy și Dana Wynter), din care chiar se proiectează imagini, la care se uită James (documentându-se pentru un articol despre cinema), e folosit ca o metaforă a luptei cu procesul de dezumanizare la care suntem supuși (povestea descrie o invazie extraterestră, în urma căreia doctorul dintr-un mic orășel din California asistă neputincios la înlocuirea ființelor umane cu duplicate ale invadatorilor, identice la suprafață, dar lipsite de emoții și  individualitate…).

Un decor decent semnat de Romulus Boicu, suficient de modern și aerisit pentru cartea de vizită a cuplului care trăiește sporadic în acest spațiu, în care-și primește rar și prietenii. I-aș fi văzut însă pe actori jucând în altfel de costume, casual mai cu dichis, la nivelul socio-profesional al personajelor pe care le interpretează.

Interesant pentru producția „Când timpul stă pe loc”, care a câștigat și o finanțare din fondurile de timbru teatral din partea UNITER în urma sesiunii din aprilie 2016, este că la realizarea spectacolului au contribuit și donațiile prietenilor producători, în urma unei campanii inițiată de regizorul Bogdan Budeș.

Cunoscut traducător de teatru, colaborator de-a lungul timpului cu mari regizori ai scenei românești precum  Alexandru Dabija, Vlad Massaci sau Cristi Juncu, absolvent al Facultății de Filosofie, el însuși regizor (educat la Moscova, la Masterskaia „Atelierul” lui Piotr Fomenko), Bogdan Budeș a desfășurat o campanie de crowdfunding  pentru producerea spectacolului, care-i avea inițial în rolurile masculine pe Șerban Pavlu și Claudiu Istodor. Pe 16 ianuarie 2016, scena Teatrului de Artă a găzduit spectacolul-lectură cu care a reușit să atragă bani pentru punerea în scenă. O inițiativă lăudabilă, care ar trebui să se multiplice în zona teatrului independent, crowdfunding-ul este o formă de finanțare alternativă, la care ar trebui să apeleze mai des producțiile independente ca să poată acoperi măcar o parte din costurile de producere a spectacolelor (costume, recuzită, decor, drepturi de autor, marketing, etc.).

„Când timpul stă pe loc”este al treilea spectacol regizat de Bogdan Budeș, la Teatrul de Artă București. Primele două „Și veni bărbatul la femeie” de Semion Zlotnikov și „Dureri fantomă” de Vasili Sigarev se bucură de succes la public și în festivalurile de teatru în care s-au prezentat până acum.

P.S.

Piesa lui Donald Margulies a fost montată acum doi ani și încă se mai joacă și la Odeon, spectacolul purtând titlul „Când timpul nu se mișcă” în regia lui Vladimir Anton, pe care mi-am propus să-l văd luna viitoare. Poate că timpul mă îngăduie și de data asta.

 

cand timpul 6

„Când timpul stă pe loc” de Donald Margulies

Teatrul de Artă București

Traducerea și regia: Bogdan Budeş

Cu: Mihaela Sîrbu, Andi Vasluianu, Dorin Andone, Diana Roman
Scenografia: Romulus Boicu
Fotografie și afiș: Dan Andrei

Advertisements

EVANESCENT

evanescent post

 

A început cu umărul stâng

când s-a eliberat neașteptat de povară

și a căutat disperat să se îndrepte.

 

Sprâncenele s-au depărtat ușor,

ochiul a clipit de patru ori înghițind privirea fixă,

dinții și-au oprit scrâșnetul,

buzele s-au apropiat precipitat,

sugrumând vocea pițigăiată

ce-și revendicase caraghioasă glasul.

 

S-a zvântat și dosul palmei transpirate,

în timp ce încă mai reușea să împingă, cu sfială,

câte o piesă pe tabla de șah.

A urmat descleștarea pumnului drept

din strânsoarea încăpățânată

în care ferecase sufletul

(să nu carecumva să mai alunece din greșeală,

vreodată, pe vreo tavă).

 

S-a estompat mai pe urmă roșeața

răsfrântă cu rușine peste pometele

care mai poartă amprenta palmei.

Cea mai grea a fost dimineața

când obrazul neîntors și-a desprins paloarea,

ce s-a prelins vinovată peste ștreang

(slobozit deja din jurul grumazului).

 

Atunci mi-am dat seama că am început să respir diferit.

Tot aerul ce ieșea din piept, îmbibat de obidă,

se destrăma prin filtrul Țesătorului

care-l aruncase fără șovăială la cardă,

pregătindu-l pentru tors în alt torace.

 

În cele din urmă, inima și-a găsit cadența obișnuită,

iar corpul a început să mai slobozească din fierbințeală,

învățând să strunească tremuratul

(ăsta din urmă nu se va opri niciodată

– îi mai stă martor numai o lacrimă,

încremenită sub streașina unei pleoape,

nici nu mai bag de seamă care -).

Și tâmplele mai fulguie câteodată, trecător, în depresiuni,

căznindu-se să ghicească timpul meu probabil

în zațul ce dispare încet pe fundul feligeanului

până vor uita definitiv toată mânia

care l-a pus până acum în mișcare,

undeva, departe, într-un asfințit

înghițit într-o uzină de șoapte,

de unde se mai aude, câteodată,

gemând.

Surpriza plăcută de la unteatru: ÎN STRĂFUNDURILE PRIETENIEI SAU VÂRSTELE LUNII

varsele lunii 0

Început de lună și de an. Îți faci agenda culturală pentru luna ianuarie și începi să-ți cumperi bilete la diverse evenimente. În repertoriul unteatru îți atrage atenția un spectacol-surpriză. Avanpremieră pe 23, premieră pe 30 ianuarie. Niciun cuvințel despre spectacol. Și cum creditezi cu maxim de încredere instituția unteatru (care nu te-a dezamăgit niciodată până acum), apeși cu interes pe butoane și te trezești cu un bilet la avanpremiera unui spectacol surpriză. Delicioasă propunere.

Îți pui un zâmbet deoparte și-l păstrezi acolo să-ți țină de cald pentru când o fi nevoie. Trec mai bine de două săptămâni în care trăiești cu sufletul la gură și cu genunchii la piept. Câteva spectacole de teatru, un film și o expoziție își fac cu greu loc printre ploi și ninsoare, scrieri, îndoieli și activități contabile, final de semestru școlar, schimbare de guvern, proteste în stradă și isterii media.

Dar te gândești din când în când amuzat că într-o zi vei avea cu siguranță o surpriză. Timpul te îngăduie și vine sorocul tainicei întâlniri. Aștepți cuminte în anticamera sălii de spectacol din Sfinții Apostoli și, încercând să-ți închizi telefonul, apeși ca din greșeală pe pagina unteatru. Unde misterul se pare că se spulberase de ceva vreme, din ce auzi vorbindu-se în jur… Nu zăbovești prea mult, oricum nu mai contează. Intri cu emoție în sală.

Pe scenă o masă, două scaune, o sticlă de whisky și un aparat de radio. Adică definiția pe scurt a prieteniei. Numai că intră cei doi protagoniști, Gelu Nițu și Constantin Cojocaru. Și urmează lecția despre străfundurile prieteniei.

Ce anume înseamnă cel mai bun prieten? Lumina lunii, zâmbete, vacanțe, călătorii, discuții nesfârșite, beții și hohote de râs? Sau doar omul acela drag, pe care-l cunoști de o viață, care te sună în toiul nopții plângând și te cheamă fără să-ți spună motivul? Și, deși te trezește din somn și ai de călătorit trei zile pentru a ajunge la el, te îmbraci și pleci fără să te gândești de două ori. Ajungi obosit, dar ești mulțumit că-l găsești întreg și stați de vorbă la un pahar de whisky. Știi multe despre suferința lui, pentru că l-ai auzit de multe ori vorbind despre ea. Te-a sunat mereu să se plângă și l-ai ascultat cuminte. Îi cunoști și îi tolerezi greșelile și i-ai atras mereu atenția, fără să-l judeci. El te ceartă. Te ceartă întruna. Îți trântește telefonul în nas sau te dă afară de pe terasa lui. Apoi te acuză că l-ai înșelat, deși nu mai știe nimic despre tine iar tu știi totul despre el. Știi că are toane și încerci să nu te superi nici de data asta. Așa e el, impulsiv. Pentru că suferă. Suferă foarte tare. Și ce dacă a greșit? Cu toții greșim. Nu i-ai mai spus demult nimic despre problemele tale, chiar dacă ai trecut de curând printr-o mare tragedie. Ți-a fost prea frică să-l mai suni. Îl știai suferind. Ce rost are să-l mai încarci cu ale tale?…

Încă o zi plictisitoare în paradis. Să facem totul la umbra copacilor, cât încă mai e timp. Până când nimănui nu-i mai pasă de nimic. Așa arată prietenia. Ames și Byron. Sau Gelu Nițu și Constantin Cojocaru. Îndrăgostitul adolescentin și mucalitul. Un regal. O mare întâlnire teatrală. Asta a fost surpriza pregătită de unteatru și de regizorul Toma Dănilă. Un univers din piese foarte mici care se îmbină într-un puzzle perfect. O aterizare direct în intimitatea unei prietenii de-o viață în două recitaluri de o finețe incredibilă.

Am râs, am plâns, m-am bucurat ca un copil și am luat notițe despre prietenie și despre actorie deopotrivă. Despre cum să asculți cu ochii și să privești la celălalt cu urechile. Despre cum să lași tâmplele să gândească și vorbele nerostite să urzească reverie. Despre cum să-i porți de grijă celuilalt fără să pretinzi nimic în schimb. Despre cum anume să ne însoțim dansând în singurătate și să alungăm frica de moarte. Despre cum construim acum amintiri și nostalgii pentru când ne-o fi mai greu.

Cu o rostire impecabilă, o gestică extrem de calculată, o rară expresivitate corporală și o complicitate specifică unui cuplu de mari actori, Gelu Nițu și Constantin Cojocaru reușesc să predea spectatorului lecția despre camaraderie cu ironie și candoare, într-o demonstrație de performanţă actoricească și experiență de viață, ghidându-ne pe autostrada prieteniei în ritmuri de Roger Miller. Un ghid al cerului noaptea, când se pregătește o eclipsă totală de lună. La lumina ei blândă, care, de-a lungul a patru mii de milioane şase sute de ani, a îngăduit multe povești de dragoste și prietenie. Mereu aceeași.

“Nu mai avem mult timp aici pe pământ noi doi. Asta-i tot ce voiam să-ți spun”.

Așa arată “Vârstele lunii”. Una dintre ultimele piese ale lui Sam Shepard (1943-2017), câştigător al premiului Pulitzer şi unul dintre cei mai mari dramaturgi americani contemporani, scrisă în 2009. A fost pusă în scenă la Peacock Theater din Dublin, în Irlanda, cu renumiții actori Stephen Fry și Sean McGinley și apoi la New York, Off Broadway, în 2010, cu aceeași distribuție. Este tradusă şi montată pentru prima oară în România la unteatru, în regia lui Toma Dănilă.

Un eveniment de introdus neapărat pe harta culturală a Bucureștiului. Îi prevăd viață lungă, ca multor alte spectacole din repertoriul acestui teatru.

a_15167764745557

 

VÂRSTELE LUNII de Sam Shepard

unteatru

Traducerea și adaptarea: Toma Dănilă și Ania Tudoran

Regia: Toma Dănilă

Cu: Gelu Nițu și Constantin Cojocaru

Durata spectacolului: 70 de minute

Preţul biletului: 35 de lei

 

Rezervări: rezervari@unteatru.ro, sau sms la numărul  0721.268.516 (nume, dată, spectacol, număr de locuri)

Avanpremiera: 23 ianuarie, ora 20.00

Premiera: 30 ianuarie, ora 20.00

UNTEATRU, Str. Sfinții Apostolinr.44, Sector 5, București

 

Timpul îi aparține lui Dumnezeu și mie. Ce zile frumoase la unteatru!

ce zile 1

Te trezeşti. E dimineață. Începe o nouă zi. La fel ca cea de ieri ori cea de mâine. Sau oricare alta. Trebuie doar să-i supraviețuiești. Oare te pricepi?…

Asta te întrebi zi după zi.Timpul trece oricum. Necruțător și implacabil. Te degradează, te dezumanizează, te descompune încetul cu încetul și nu i te poți împotrivi în niciun fel. Îți pare adeseori absurd. Ca teatrul din care se desprinde și piesa „Ce zile frumoase” a lui Samuel Beckett.

Te trezești din nou. E seară într-o sală de teatru de pe Str. Sfinții Apostoli nr. 44, în apropiere de Piața Națiunilor Unite. Se joacă iar spectacolul „Ce zile frumoase” pe care Sânziana Stoican l-a pus în scenă la unteatru.
Și peste el a trecut destul de mult timp. Un cincinal. Însă nu pare să se fi alterat defel.

Triumfător la Gala HOP Mangalia 2012 și câștigător în 2013 al premiilor pentru cea mai bună regie, cea mai bună interpretare feminină și cea mai bună scenografie la Festivalul Național de Teatru Independent, acest spectacol de cursă lungă și-a dobândit reputația de eveniment special în calendarul cultural al Capitalei prin interpretarea senzațională a actriței distribuite în rolul principal, Sabrina Iaşchevici.

Alături de „Aşteptându-l pe Godot” şi „Sfârşit de partidă”, piesa face parte dintr-o trilogie publicată la New York în 1961 în limba engleză. Un an mai târziu a apărut și varianta franceză cu titlul „Oh les beaux jours”, cea care a pătruns în spațiul românesc.

Incoerența și nonsensul exitenței, construite cu umor de textul beckettian, sunt identificate și chestionate drept probleme ale trecerii timpului ca formă de autoamăgire. Ne păcălim mereu că el se scurge fără să-și lase amprenta asupra noastră.

Așa e și pentru Winnie. O femeie ca oricare alta, care se scufundă încet într-o movilă de pământ, sub un soare nimicitor, în timp ce soţul ei, Willie, rămâne în continuare liber să se miște.

Aproape o oră și jumătate de monolog susținut impecabil de Sabrina Iaşchevici (actriță a Odeonului, pe care o puteți vedea și în stagiunea asta în spectacolele lui Alexandru Dabija „Svejk” și „Titanic vals”, în „Soldatul de ciocolată sau Armele și omul” al lui Andrei Șerban ori în „Kafka 5 vise” al lui Dragoș Galgoțiu).
Un exercițiu superb de actorie cu care a câștigat premiul pentru cea mai bună interpretare feminină la Festivalul de Teatru Independent 2013 și care nu și-a pierdut deloc din strălucire. Am vorbit cu oameni care au văzut diverse reprezentații și se pare că joacă de fiecare cu aceeași plăcere și precizie. Un rol care va rămâne cu siguranță important în istoria ei personală. Plin de culori și nuanțe .

Cum să umple golul care crește de la o oră la alta în fiecare zi. Este preocuparea esențială a lui Winnie, căreia Sabrina ieșită din mâna Sânzianei Stoican îi găsește minut cu minut justtificare și adâncime. Îngropată până la brâu în nisip, prinsă în menghina pământului care o strânge tot mai tare, în lipsa oricărui strop de mobilitate corporală, actrița e nevoită să recurgă la o interpretare care se bazează exclusiv pe rostire și gestică. Ironie și sarcasm verbal de cea mai bună calitate, plictis absolut sau glume inspirate, zâmbete șăgalnice ori priviri complice, ridicări din sprânceană, ticuri, chicoteli, gesturi repetitive sau rituale, toate în doze corespunzătoare pentru a da strălucire personajului beckettian, care nu face altceva decât să se trezească, să-și spună rugăciunea, să se spele pe dinți, să-și aranjeze părul, să-și curețe unghiile…

Winnie vorbește neîncetat, luptându-se cu liniştea care o înconjoară, atacând în discursul ei neîntrerupt cele mai profunde sensuri ale vieții, presărate cu cele mai plate banalități: „Veritabil.. pur… şi mai ce? oarbă curând – în sfârşit – am văzut destule – presupun – până acum – cum sunt versurile acelea minunate? vai mie – care văd ceea ce văd – ei, da – m-aş lipsi bucuros de asta – sau nu? sfântă lumină – ţâşnind din negre abisuri – vâlvătaia luminii infernale. Hu-u! Minunat dar – ce n-aş da să-l am şi eu! – în sfârşit – nu mă pot plânge – nu nu – nu trebuie să mă plâng – atâtea pricini – de recunoştinţă – nici o durere – aproape niciuna – asta, da, e minunat – mai minunat nici că se poate – uşoare dureri de cap uneori – garantat…“.

Frica de liniște se traduce prin tirade despre Dumnezeu sau părul de porc din periuța de dinți, despre plutirea în înaltul cerului și pălăria de pai, despre mierlă, pasărea aurorei și transpirație. Despre tot și toate, într-o continuă nevoie de adaptare la preajmă și de reducere a disonanțelor cognitive, cu o veșnică și vie curiozitate pusă la dispoziție de textul lui Beckett: „Ce poate fi mai minunat decât să nu treacă o zi – vechiul stil – aproape niciuna fără să-ţi îmbogăţeşti în vreun fel, oricât de neînsemnat, cunoştinţele, asta dacă faci puţin efort, fireşte. Şi dacă dintr-un motiv straniu niciun efort mai e cu putinţă, atunci nu-ţi mai rămâne decât să închizi ochii – şi să aştepţi să vină ziua – să vină ziua fericită când carnea ţi se va topi din pricina arşiţei prea puternice, iar noaptea lunii va dura sute şi sute de ceasuri. Asta da, mă îmbărbătează atunci când îmi pierd curajul şi invidiez până şi animalele dusem la tăiere“.

Toată viața lui Winnie e închisă într-o traistă din care apar și în care dispar din când în când obiecte de strictă necesitate, care acompaniază fiecare zi rutinantă și plictisitoare, cu excepția unui pistol, pentru când o fi nevoie să curme una dintre „frumoasele zile” din metafora titlului, trăite drept mari binecuvântări ale ființei…
Winnie își duce existența sub semnul fatidicului și al sentimentului lipsei oricărei utilități, însoțită în tot acest calvar al singurătății de un alt suflet stingher: partenerul ei, Willi, de care nu o leagă decât o lungă și statornică obișnuință, transformată în politețe sau complezență („Pune-ţi izmenele, dragule, ai să te pârleşti. A, înţeleg, mai ai din crema aceea a ta. Fă-o să intre bine în piele iubitule. Aşa, acum, celălalt. O, ce zi frumoasă are să fie şi asta! Stindard învăpăiat. Flamură cernită“).

Interesant în montarea Sânzianei Stoican este lipsa totală a alternativelor pentru cel rămas slobod să se miște, cu două excepții pe care spectatorul le va descoperi cu plăcere. Bărbatul, personajul liber, e încă și mai înlănțuit de neputință. Interpretat de Ionuț Vișan, el nu-și arată deloc fața și nici nu se ridică niciodată în picioare pe parcursul spectacolului, e o prezență mai mult decorativă, care stă în spatele decorului sau se târăște blazat în fundal, încuviințând monosilabic, răgușit sau prin gemete spusele soției, folosit fiind doar ca pretext pentru sublinierea sau întreruperea acestora („Mai bine te lăsam să dormi! Ei, da, măcar de-aş putea să îndur singurătatea, adică să trăncănesc în legea mea fără ţipenie de om în jur care să mă audă. Nu că mi-aş face cine ştie ce iluzii, nu auzi tu mare lucru, Willie, ferească sfântu! Sunt zile poate când nu auzi nimic. Altele, însă, când răspunzi…“).

Nimeni nu scapă din acest spectacol.

Cele două personaje își târâie singurătățile și se însoțesc rareori în ele, fără să interacționeze fizic vreo clipă, respectând un soi de pudoare a grijii pe care-o poartă fiecare neputinței celuilalt („Îl vezi pe celălalt – vezi de ce are el nevoie – pace – să fie lăsat în pace – aşa că poate luna – în tot acest timp cerşeai luna de pe cer. “). O fac în perimetrul deloc generos al decorului din carton, imaginat de Valentin Vârlan ca o capcană în care au fost prinse, ca un ambalaj în care se împachetează viețile lor mărunte. La fel ca întregul discurs prin care omul încearcă să se împotrivească trecerii timpului.

Finalul spectacolului, extrem de emoționant, e o lecție de interpretare și dicție, cu o concluzie amară: „Și nicăieri niciun cuvânt adevărat. Și nicăieri niciun cuvânt adevărat. Și nicăieri niciun cuvânt adevărat“…

Sunt clipe când până şi cuvintele te părăsesc, remarcă la un moment dat Beckett.

„Ce-ţi mai rămâne atunci de făcut, până se vor întoarce? Să-ţi aranjezi părul, dacă n-ai făcut-o.

(…) Am să mă pieptăn mai târziu, e foarte simplu, timpul îi aparţine lui Dumnezeu şi mie“.

Următoarea reprezentație în seara aceasta, de la ora 19.00, la unteatru. Încă mai sunt bilete.

afis ce zile

„Ce zile frumoase”
de Samuel Beckett, traducerea: Anca Măniuțiu
unteatru

Regie: Sânziana Stoican
Distribuţie: Sabrina Iaşchevici și Ionuţ Vişan
Scenografie: Valentin Vârlan

Durata spectacolului: 1h 25

 

 

Dragoste în vremea protestelor la unteatru: ÎNAPOI ÎN IARNĂ

inapoi iarna 0

Timpul protestelor. Și al datoriei. În și față de țara în care “când nu se împunge se sapă, când nu se sapă se pupă-n cur!”.

Un spectacol care surprinde în câteva crâmpeie starea de confuzie a unei nații ce încearcă să-și definească vestimentația revoluționară prin intermediul artelor vizuale. Care încă nu reușește să se asorteze decât la momentul decembrie 1989, ca expresie plenară a capacității ei de a se revolta cu folos. Și asta resemnat sau complice.  Încă se mai caută cinematografic, se mai întreabă dacă a fost sau nu a fost, mai povestește despre cum și-a petrecut sfârșitul lumii, despre piepturi goale și buzunare pline. Și în care ai senzația că hârtia, despre care astăzi nu se mai vorbește doar codat, la telefon, ci pe șleau, pe o mulțime de canale media, va fi mereu albastră.

În atmosfera asta cred că începe să se regrupeze și teatrul, ca artă de ariergardă, pentru apărarea securității mărturiilor vizuale a suratelor ei din față. Pare să se fi apucat să-și aducă în scenă propriile mărturii despre trista istorie a României ultimilor aproape 30 de ani. Și despre nașterea și lupta surdă a  anticorpilor pe care a trebuit să-i dezvolte sistemul ei imunitar, care încă nu a învins septicemia provocată de microbul 89.

Până acum a făcut-o mai mult prin aducerea în repertoriul teatrelor a unor piese contemporane de pe alte meleaguri, care s-au potrivit cât de cât cu ce se întâmpla pe la noi.

N-am putut să nu mă gândesc la toate astea. Și la iarna-stigmat ca anotimp la care suntem siliți să ne raportăm și în care suntem condamnați să trăim. Există o tristețe în plus cu care ne comemorăm morții Revoluției în decembrie. Ori victimele din Colectiv la început de noiembrie. Aceeași cu care celebrăm ziua națională, 1 decembrie. Sau Ziua Unirii Principatelor, 24 ianuarie.

Ce-o fi cu noi de nu ni se întâmplă lucruri esențiale sau nu ne revoltăm fundamental mai pe căldurică, nu știu… Ca un blestem, vara prăznuim cea mai sângeroasă mineriadă din istoria noastră postdecembristă. Cea  împotriva protestatarilor din Piața Universității. Sau locul de unde a început să crească și la noi cultura revoltelor populare. Și în care ne-am întors, ca un făcut, în urmă cu doar câteva zile.

“Înapoi în iarnă” este o încercare timidă de a vorbi despre sistemul nostru imunitar. E bine. Măcar ca nouă preocupare. Textul e poate cam prea metaforic pe alocuri ori poate prea personal, așa cum a și declarat regizoarea, Andreea Borțun, care este și autorul lui. Asta pentru că e un puzzle care se construiește din piese mici, plecând de la un jurnal ținut de bunicul ei în 1991, jurnal pe care l-a descoperit cincisprezece ani mai târziu, și care i-au facilitat legături cu satul copilăriei sale și anii de tranziție petrecuți în provincie.

Copiii unui baron local. Doi frați vitregi care nu s-au mai văzut de 10 ani. Fata, revoluționara convinsă, protestatarul de serviciu care nu reușește să-și vadă aspirațiile puse în practică în țara ei, plecată în căutarea unui mai bine în afara granițelor României ăsteia diforme, băiatul, resemnatul de serviciu, nevoit de-a lungul timpului să pretindă că e altcineva, ca să se potrivească statutului lui social și presiunii exercitate de mediul în care trăiește, închis acum în propria carapace.

Întoarcerea în țară a fetei, care poartă în pântece un copil, este un prilej pentru cei doi să se redescopere, să spargă coaja tare care le-a învăluit sufletul, să depene amintiri și să treacă în revistă cele mai importante principii care i-au călăuzit până acum.

O fac minunat cei doi actori, Cosmina Stratan (actriță de film, celebra Voichița din “După dealuri” al lui Cristi Mungiu, pentru care a câștigat premiul pentru cea mai bună interpretare feminină la Cannes în 2012, pe care am văzut-o pentru prima dată pe o scenă de teatru) și Alexandru Ion (care joacă în spectacole din București pe scena Naționalului, la Metropolis, la Act, la Excelsior sau la Godot Café Teatru și este și unul dintre actorii selecționați la Sarajevo Talent Campus 2013, în cadrul Festivalului Internațional de Film de la Sarajevo).

Foarte buni fiecare dintre ei (monologuri absolut emoționante), se completează de minune în scenele de dialog, jucând cu mare precizie tocmai nesiguranța de care dau dovadă personajele. În urzeala de teme pe care le-o oferă proximitatea. Sub forma protestelor din țară.

„M-a pus la pat iarna asta. Nu e seară să nu iasă. Ba unii, ba ăilanții. Și ăștia e suciți”, spune el. Ca o voce a României în eternă tranziție. Și permanentă revoltă. Proteste anticorupție. Antisistemice. Împotriva puterii. Pro-LGBT. Anti-LGBT. Pro-subzistență. (Poate puțin cam mult ilustrațiile proiectate pe pereții din lateralele scenei, pe alocuri redundante sau doar complicat de privit).

Încercând să le găsească cele mai profunde înțelesuri acestor mișcări sociale în sânul cărora au crescut, cei doi frați sunt nevoiți să se împace și cu trecutul și cu prezentul, cu gloria și decăderea politică a tatălui lor, cu prăpastia dintre urban și rural, dar și cu diferența dintre ei, ruptura dintre generații, dintre drepturi și libertăți fundamentale și datorii civice.

„Eu nu țiu cu nimeni”, mai spune România lui, pe limba oltenească. „Eu știu o vorbă: muncește și vezi-ți de-ale tele”. Ale lor sunt două mari drame umane. Ambele despre libertatea de a alege pe cine iubim. Despre cum e să fii trimis la marginea societății, să trăiești izolat sau în întuneric numai pentru că cei din jur nu sunt dispuși dacă nu să te înțeleagă, măcar să te tolereze. Sau, și mai grav, despre șansa ori neșansa de a condamna la viața asta neclară încă un suflet. Pentru care să întocmești o listă cu “ce să” și „ce să nu”. Și să te rogi ca răul să nu se moștenească genetic. Să nu-i transmiți fricile tale. Să nu intri în panică atunci când le vei descoperi pe ale lui. Și, mai ales, să nu-l arunci vreodată înapoi.

Înapoi în iarnă. Sau în mai multe ierni. În una de după al doilea război mondial din jurnalul „Tătăițului”. În cea din 1989. În iarna de după tragedia Colectiv. Sau cea a Ordonanței 13. Ori chiar înapoi în iarna asta…

Poate, după atâtea ierni, ne călim sau chiar răzbim în cele din urmă. Și apucăm și noi o primăvară.

Deocamdată, următoarea reprezentație tot iarna asta, pe 29 ianuarie, la unteatru.

P.S. Ca o ironie a sorții, autoarea textului și regizoarea spectacolului și interpretul rolului masculin, Andreea Borțun și Alexandru Ion, sunt fondatorii deja celebrului festival de teatru “Ideo Ideis”, care are loc, vară de vară, la Alexandria…

afis inapoi-in-iarna

“Înapoi în iarnă”

unteatru


Regie și text: Andreea Borțun
Cu Cosmina Stratan și Alexandru Ion
Scenografie: Andreea Săndulescu
Light design: Marius Apopei
Visual art: Oana Barbonie
Sound design: Roxana Bain
Voice over: Alexandru Bogdan, Gabi Costin

Durată: 1h 30 min

Spectacolul este recomandat persoanelor peste 12 ani

În acest spectacol se fumează. Le cerem scuze spectatorilor nefumători.

 

PENTRU POSTER(IOR)ITATE

posterioritate post

 

Niciun cuvânt. Absolut nimic despre ordinea firească a curgerii vremii.

Dindărătul istoriei își fac între ei cu ochiul, pe față, toți viermii

intrați cu forța în viețile noastre, prin dosul civilizației, cu gesturi nătângi,

te devorează de viu, înghițindu-ți judecata cea dreaptă și cele două mâini stângi.

 

O noapte osândă, alta milostenie, între ele zile în care îndrăznești să mai speri

(un act dovedit  deja de o prea cruntă naivitate, cel puțin până ieri).

Prinși în dinapoia goală, cum s-ar spune, cu lenjeria de vise în vine,

ne-am umplut de bogdaproste, de ură, de jălanii și de tot felul de vine,

 

pe care-ncercăm acum să le ținem asupra noastră, să nu scape către vreun mărădic

(măcar să nu transmitem genetic tot ce are să nască acest mare nimic),

regretând în vreo zi de mâine c-a fost plămădit din părinți cu găvanul plin

de teme împotriva principiilor ce-ar trebui să guverneze lumea în care trăim…

 

Ce viitorime… Nu cred c-o să mai creadă vreodată cineva în urmași

născuți și crescuți din pântecul sau cu resturi de la masa acestor borfași,

hrăniți mai apoi cu minciuni, vicleșuguri ori baliverne în care-au crezut,

brașoave, tromboane și alte gogonate vărâte cu forța-n șezut,

 

Pidosnicii aruncate din milă ori silă, vremelnic, la masa de joc,

făcând sloboadă câte-un “poate scăpăm și de data asta, cu puțin noroc”;

se pare că tot ce ne trebuie e nițel decent, civilizat ori neconflictual

(adică să nu fie tocmai sălbatic, mult înapoiat sau eminamente barbar)…

 

Epigoni de ocazie, mai aruncăm și noi câte-o vorbă, în speranța vreunui ecou

străduindu-ne să scoatem cu forța ipocriziile înghesuite-n popou.

O să-ncerc să fiu mai politicoasă, hai, nu vă mai aprindeți chiar din nimica

(căutam o rimă pentru știți voi cine, iar m-a apucat frica)!…

 

 

P.S.

Nu mi-a mai rămas decât un lung șir de vocale

– care se articulează în partea dinapoi a cavității bucale -.

 

“Elixir”: DOAR PIELEA DESPARTE PRIETENIA DE IUBIRE. ȘI E AȘA DE SUBȚIRE…

a post elixir.jpg

Dragostea. A cuceri sau a păstra. Un proces chimic sau un miracol al spiritului. Cum se definește sentimentul și cum anume funcționează mecanica amoroasă? Împrejurarea oportună îl creează pe îndrăgostit sau dragostea creează împrejurarea oportună? Există o rețetă? O metodă infailibilă pentru a stârni pasiunea? Un elixir precum cel care i-a unit odinioară pe Tristan şi Isolda? Pe Nemorino și Adina? Găsim un Dulcamara să mai pună în vânzare câteva sticluţe?

Sunt întrebări care au preocupat slujitorii cuvântului, culorilor, pânzelor, pietrei, lemnului sau instrumentelor muzicale secole de-a rândul. Care, din fericire pentru noi, nu și-au găsit niciodată răspunsul.  Întrebări la care încearcă un răspuns și regizorul spectacolului “Elixir” al Teatrului de Comedie, Marcel Țop, după un text al francezului Eric-Emmanuel Schmitt.

“Elixirul dragostei”. Un roman epistolar contemporan sau o demonstrație despre cum să reamenajezi o imensă pasiune într-o mică garsonieră cordială. Apărut în 2014 la editura Albin Michel din Paris, romanul de mici dimensiuni al lui Schmitt este o sinteză prin intermediul corespondenței electronice a legăturilor amoroase specifice vremurile noastre. Dragostea curtenitoare e desuetă. Nu mai există iubiri care mor din cauza îndoielilor, se poartă  crima asupra sentimentului din cauza certitudinilor.

„M-a interesat mai ales distincţia dintre dorinţă şi sentiment. Cred că, în privinţa iubirii, problema constă în faptul că denumim cu acelaşi cuvânt două teritorii diferite: cel al dorinţei şi cel al sentimentului. La graniţa dintre ele, atunci când încercăm să împăcăm atracţia fizică şi dragostea, se nasc marile noastre poveşti, nu întotdeauna fericite.“, a spus Eric-Emmanuel Schmitt când și-a lansat romanul.

„Mă interesează să vorbesc despre virtualizarea excesivă a relaţiilor dintre oameni, cu predilecţie dintre bărbaţi şi femei, despre separare, despre izolare, şi nu în ultimul rând despre teama de a te abandona celuilalt, într-un timp în care totul pare să îndemne la precauţie, un realism sinonim cu dezumanizarea şi o aşa-zisă “obiectivitate” sinonimă cu apatia. Un timp care pare stăpânit de frici şi angoasă. (…) Nu vă fie frică să fiţi sinceri, să credeţi (în loc să nu credeţi), să aveţi constiinţă (în loc să o anulaţi), să fiţi morali (nu imorali); nu va fi teamă să iubiţi un om sau mai mulţi, pe Maria, Anca, Pierre, Veronique, George etc., în defavoarea lui Smartphone, PC, Laptop, Facebook, Whatsapp, Skype, Twitter sau a altor cyborgi… Nu vă fie teamă să fiţi UMANI… Începeţi prin a ieşi mai des, invitaţi-vă partenera/partenerul la un dans sau un vin; dacă nu aveţi, găsiţi-vă una/unul, dacă e nevoie, luptaţi-vă pentru asta, apoi faceţi dragoste… Restul vine de de la sine…”, declară regizorul spectacolului, Marcel Țop.

Un spectacol intens. O contraofertă la o saga în care femei cu sânii refăcuți își dispută barbați cu implanturi de păr. Povestea dintre Louise şi Adam. După cinci ani în care-și consumă pasiunea mistuitoare, doi iubiți hotărăsc să se despartă, întinzând între ei un ocean. Louise își face bagajele și pleacă în Canada la o firmă de avocatură, Adam rămâne la Paris și se refugiază în munca lui de psihanalist. De la mii de kilometri depărtare unul de celălalt, cei doi încearcă să ruleze marginile lor de ocean ca să micșoreze distanța. Prin mail, telefon, Skype, WhatsApp,  Facebook…

Maia Morgenstern și Marius Bodochi. Doi actori care, după aproape o oră și jumătate de spectacol, au reușit să împăturească oceanul și să-l așeze cu grijă pe spatele spectatorului, să-i țină de cald când va da din nou cu nasul de silicon sau implanturi. Este un spectacol care se bazează pe talentul fiecăruia și pe chimia dintre cei doi. Și ele există. Din abundență.

E mai mult decât surprinzător ca doi oameni la vârsta deplinei maturități (ambii actori sunt trecuți bine de cincizeci de ani) să trezească și să întrețină atâta pasiune intelectuală și sexuală într-o convenție atât de austeră. Personajele pe care le interpretează își amintesc clipele petrecute împreună, ne arată rănile neînchise, insistă în a învârti cuțitul în ele, dar în același timp construiesc o prietenie desăvârșită în care înțelegerea celuilalt este totul. Reușesc să-şi reînvie dragostea vorbind tocmai despre dragoste.  Se acceptă, se nuanțează, se rănesc intenționat, se curtează continuu, se mint până ajung la adevăr.

“Iubirea este dovada că nu percepem realitatea decât prin filtrul fantasmelor. Mai rău, demonstrează că realitatea nu e mare lucru. Existența? O rătăcire provizorie.”

Depinde numai de noi să-i găsim un drum potrivit.

Marius Bodochi și Maia Morgenstern au găsit unul. Senzațional modul în care cei doi își dozează și își sincronizează discursurile, dar și expresiile corporale, conversațiile lor, ca și puținele momente de contact fizic, fiind pline de înțelesuri, ironii și complicități specifice vârstei maturității, dar și de o incredibilă senzualitate, aproape adolescentină.

“Există lucruri cu care trebuie să te obișnuiești înainte să le prinzi gustul: cafeaua, țigara, broccoli, singurătatea” spune Louise. Iar Maia Morgenstern reușește să-i dea personajului ei o strălucire convingătoare în încercarea de acomodare la partener (superbă punerea în scenă a lui Bris – personajul inventat de Louise ca să facă față emoției provocate de noua relație a lui Adam cu o anume Lilly -).

Decorul Ancăi Cernea este simplu și foarte curat: două birouri de o parte și de alta a scenei, la care fiecare dintre îndrăgostiți lucrează sau își bea cafeaua în așteptarea convorbirii cu cel drag. Două continente distincte dar complementare, perfect simetrice: bărbatul și femeia, abandonatul și fugarul, psihanalistul și pacientul, Europa și America de Nord. Oceanul dintre cei doi îndrăgostiți este o pânză imensă pe care sunt proiectate imaginile captate de camerele web ale laptop-urilor prin care aceștia comunică (aici spectacolul are o suferință vizuală; nu este cea mai fericită proiecție din punct de vedere tehnic și este, cred, prea mare pentru dimensiunile Sălii Studio a Comediei, acaparând mult prea mult din economia scenei și din atenția spectatorului și obligându-l la un efort suplimentar de transfer al atenției de la un personaj la altul). De remarcat și costumele Teodorei Burz, decente și provocatoare în același timp, surprinzând adevărul simplității, pudoarea vârstei, dar și rafinamentul parizian ale unor personaje totuși sofisticate.

Pe scurt, o demonstrație inteligentă și migăloasă despre cum, chiar și în vremurile noastre, otrava prințesei irlandeze  din legenda celtică medievală poate fi înlocuită cu o licoare a dragostei. Deși Eric-Emmanuel Schmitt și echipajul corabiei de la Comedie au tras pânzele albe, așa cum pe mormântul cavalerului de Cornwall din povestea cu deznodământ nefericit crește un trandafir care nu va muri niciodată, așa se întâmplă în orice poveste de dragoste, indiferent care-i este finalul.

Toate ingredientele pentru o posibilă rețetă a poțiunii magice. În acorduri de Wagner sau Donizzeti.

Elixirul e cel care aduce doar chibritul, flăcările își trăiesc viața lor, incendiul ne aparține.

afis elixir

Următoarea reprezentație pe 18 ianuarie.

ELIXIR” de Eric-Emmanuel Schmitt, în traducerea lui Edith Negulici

TEATRUL DE COMEDIE București, Sala Studio

Regia: Marcel Țop

Distribuția: Maia Morgenstern și Marius Bodochi

Scenografie: Anca Cernea

Costume: Teodora Burz – Styland & D’s Damat