Dacă am putea, măcar pentru o clipă, să oprim timpul din curgerea lui necruțătoare, unde am alege să zăbovim? În colțul de viață rămas netrăit? În brațele omului drag? Într-o aventură în care ne-am lăsat purtați? În opera neterminată sau poate chiar neîncepută? În ameliorarea durerilor lumii?
„Când timpul stă pe loc” de Donald Margulies este o coborâre dură în cotidian. În realitatea prozaică a timpului unui cuplu care reușește să supraviețuiască cu greu lumii nebune în care trăim. Un jurnalist de război și prietena lui fotoreporter de front, întorși acasă, încearcă să se readapteze la viața civilă pe care aproape au uitat-o.
Conflictul, ca premiză de înțelegere profundă a sensurilor vieții , este doar fundalul pentru o poveste despre oameni. Despre violență. Despre răul din lume, amendarea și contemplarea lui. Despre împlinirea destinului. Despre artă ca pretext sau ca justificare a existenței. Despre fatalitate. Despre dragoste, trădare și promisiuni neonorate. Despre instituția căsniciei. Despre prietenie și nuanțele singurătății. Despre descifrarea mesajelor multimedia într-o lume invadată de mesaje pe care nu mai suntem în stare să le ierarhizăm sau personalizăm. Despre felul în care „noi” poate să capete un cu totul alt înțeles, în timp ce credem că ne putem ascunde în spatele persoanei întâi singular. Despre cât de ușor putem fi înlocuiți. Despre alienare. Și, mai ales, despre alegeri. Despre ce hotărâm să facem în fiecare moment cu timpul nostru. Și despre cum aceste alegeri ne marchează definitiv viețile.
Acțiunea din „Time Stands Still”, care se petrece în Williamsburg (Brooklyn), New York, are drept protagoniști două cupluri: Sarah Goodwin – James Dodd în rolul principal și Richard Ehrlich – Mandy Bloom în rol secundar. Două povești de dragoste distincte, clare și imprevizibile în același timp. Dinamica acestor două relații este pusă mereu în balanță: în cuplul de nouă ani aparent solid format de Sarah și James intervin fisuri, în vreme ce în noul cuplu la prima vedere fragil dintre Richard și Mandy lucrurile evoluează spectaculos și se sudează temeinic. Toate sub presiunea unui cotidian la care fiecare trebuie să se adapteze.
În montarea lui Bogdan Budeș de pe scena din strada Sfântul Ștefan nr. 21, fotoreporterul Sarah, scriitorul și jurnalistul James, prietenul lor apropiat și editorul lor la revistă, Richard, și noua lui iubită (o femeie naivă, mult mai tânără decât el), Mandy, redevin individualități distincte. Foarte bun jocul celor patru actori, însă rolurile consistente din scriitura lui Margulies sunt James în primul cuplu și Mandy în al doilea. La înălțime și interpretarea lor, respectiv prestațiile lui Andi Vasluianu și Dianei Roman.
Andi Vasluianu, un James mulțumit să se retragă din nebunia zonelor de conflict, să redescopere bucuriile simple ale vieții tihnite, să scrie acasă și să vizioneze filme. Frontul și-a pus amprenta pe sufletul lui, l-a disciplinat, l-a liniștit, l-a făcut să înțeleagă lucrurile importante. Nu întâmplător, el e preocupat acum de cinema-ul horror, pe care-l consideră un bun barometru pentru climatul epocii în care trăim. Sub scuza înțelegerii lui drept catharsis pentru adolescenții supuși unui bombardament constant de sadism grafic, el n-a reușit să se hotărască încă dacă lumea în care trăim și filmele prin care ajungem în străfundurile ei nu te desensibilizează după un timp, pierzându-și valoarea de șoc. De aceea o bagatelizează: „Toate (filmele horror) au un singur lucru în comun: oamenii sunt pedepsiți fiindcă fac sex. Ca Janet Leigh în „Psycho”. Știi că trebuie să moară, pentru că s-a culcat cu iubitul în pauza de masă. Oricum, în ziua de azi, cei activ sexual nu scapă așa ușor”, crede James, contrazis constant de Sarah, femeia alături de care trăiește haotic de aproape un deceniu. Interpretată precis de Mihaela Sîrbu, ea susține că trebuie să mai simți ceva, altfel nu are să se întâmple catharsis-ul. De curând externată din spital, după ce a supraviețuit unui accident, ea își reia cu greu viața domestică aproape uitată și se străduiește să construiască una pe care o descoperă acum, în condițiile schimbărilor impuse de rănile provocate. Sufletul ei s-a transformat iremediabil, oricât ar încerca să-l aducă acasă. La fel și relația în care a rămas captivă din obișnuință.
Dorin Andone joacă și el cu siguranță și rigoare rolul bărbatului aparent superficial, aflat într-o criză a vârstei. Proaspăt ieșit dintr-o relație serioasă, a început o aventură cu o femeie mult mai tînără, a cărei tinerețe, ignoranță și lipsă de experiență încearcă să o vâre pe gât prietenilor săi, deși par insuportabile pentru Sarah și James. Editor de revistă al celor doi reporteri de front, el este folosit ca pretext pentru evidențierea condiției scriitorului și publicistului cenzurați constant în fața senzaționalului și superficialului.
Vocea care leagă aceste destine suferinde este cea a tinereții, a omului fără experiență venit din afară, a celui de dincoace de front, care reușește să-i privească obiectiv și să le simplifice ecuațiile de viață. Diana Roman. Ingenua și candida iubită a lui Richard. O fermecătoare Mandy, care se luptă cu propria naivitate și caută să se cizeleze. Organizator de evenimente, o profesie aparent lipsită de importanță pentru cei trecuți prin ororile războiului, ea reprezintă o rețetă perfectă de profilaxie în fața consumerismului de violență devenit reper în viețile celorlalți. „Eu nu înțeleg de ce oamenii dau o grămadă de bani ca să fie depresați” spune Mandy, referindu-se la un spectacol de teatru despre o zonă de conflict, declarând că preferă musical-urile. Asta în contraofertă la viața dură pe care au văzut-o, au filmat-o și despre care au scris James și Sarah.
Nu există învingători și perdanți, până la urmă fiecare este suma alegerilor pe care le-a făcut până acum, cu plusurile și minusurle de rigoare.
„Invazia jefuitorilor de trupuri” (filmul lui Don Siegel din 1956, bazat pe romanul „Jefuitorii de trupuri” al lui Jack Finney, cu Kevin McCarthy și Dana Wynter), din care chiar se proiectează imagini, la care se uită James (documentându-se pentru un articol despre cinema), e folosit ca o metaforă a luptei cu procesul de dezumanizare la care suntem supuși (povestea descrie o invazie extraterestră, în urma căreia doctorul dintr-un mic orășel din California asistă neputincios la înlocuirea ființelor umane cu duplicate ale invadatorilor, identice la suprafață, dar lipsite de emoții și individualitate…).
Un decor decent semnat de Romulus Boicu, suficient de modern și aerisit pentru cartea de vizită a cuplului care trăiește sporadic în acest spațiu, în care-și primește rar și prietenii. I-aș fi văzut însă pe actori jucând în altfel de costume, casual mai cu dichis, la nivelul socio-profesional al personajelor pe care le interpretează.
Interesant pentru producția „Când timpul stă pe loc”, care a câștigat și o finanțare din fondurile de timbru teatral din partea UNITER în urma sesiunii din aprilie 2016, este că la realizarea spectacolului au contribuit și donațiile prietenilor producători, în urma unei campanii inițiată de regizorul Bogdan Budeș.
Cunoscut traducător de teatru, colaborator de-a lungul timpului cu mari regizori ai scenei românești precum Alexandru Dabija, Vlad Massaci sau Cristi Juncu, absolvent al Facultății de Filosofie, el însuși regizor (educat la Moscova, la Masterskaia „Atelierul” lui Piotr Fomenko), Bogdan Budeș a desfășurat o campanie de crowdfunding pentru producerea spectacolului, care-i avea inițial în rolurile masculine pe Șerban Pavlu și Claudiu Istodor. Pe 16 ianuarie 2016, scena Teatrului de Artă a găzduit spectacolul-lectură cu care a reușit să atragă bani pentru punerea în scenă. O inițiativă lăudabilă, care ar trebui să se multiplice în zona teatrului independent, crowdfunding-ul este o formă de finanțare alternativă, la care ar trebui să apeleze mai des producțiile independente ca să poată acoperi măcar o parte din costurile de producere a spectacolelor (costume, recuzită, decor, drepturi de autor, marketing, etc.).
„Când timpul stă pe loc”este al treilea spectacol regizat de Bogdan Budeș, la Teatrul de Artă București. Primele două „Și veni bărbatul la femeie” de Semion Zlotnikov și „Dureri fantomă” de Vasili Sigarev se bucură de succes la public și în festivalurile de teatru în care s-au prezentat până acum.
P.S.
Piesa lui Donald Margulies a fost montată acum doi ani și încă se mai joacă și la Odeon, spectacolul purtând titlul „Când timpul nu se mișcă” în regia lui Vladimir Anton, pe care mi-am propus să-l văd luna viitoare. Poate că timpul mă îngăduie și de data asta.
„Când timpul stă pe loc” de Donald Margulies
Teatrul de Artă București
Traducerea și regia: Bogdan Budeş
Cu: Mihaela Sîrbu, Andi Vasluianu, Dorin Andone, Diana Roman
Scenografia: Romulus Boicu
Fotografie și afiș: Dan Andrei
Luciana Antofi 