SBURĂTOR DE MĂRȚIȘOR

sburator post

 

Se face că voinicul venea către palat

S-alunge-n luptă dreaptă pe zmeul vinovat

Că-l ține-n lanț pe Soare, în chip de preafrumoasă,

Și lumea-ntreagă prinsă în noaptea-ntunecoasă.

 

Și iată că viteazul doboară creatura

După o trântă cruntă, eliberând făptura

‘Nălțată-acum pe Cer și luminând pământul

Ce iar de primăvară și-a îmbrăcat veșmântul.

 

Rănit în confruntare, flăcăul stă să cadă

Și sânge cald se scurge ușor peste zăpadă

Topind covorul rece sub roșia-ncordare…

Din stinsa lui viață a răsărit o floare,

 

Vestind că sacrificiul făcut acum de el

Are să fie prins pe veci în ghiocel

Și-n firele alb-roșii ce își vor cere drepturi

La viață și iubire domnițelor în piepturi.

 

Citindu-i iar legenda, femeia îl visează

Și respirând în salturi dorința își trădează

De-a lepăda cu dânsul, încet, nouă cojoace

În timp ce cu simboluri începe să se joace

 

(Și țese-acum din ele și primul paradox,

De destrămat cu grijă până la echinox:

Cum poți să scoți la soare un suflet idolatru

Când ai la îndemână doar foi și cifra patru…).

 

Și s-au ascuns în iarba din vis numai ei doi,

Acoperind norocul cu frunze de trifoi

Și ancore fixându-le amorul ce dă ghes,

O cheie ce promite o cale spre succes,

 

Și stele aurii în care-i scris sorocul,

Coșari zâmbind sub scară ce vor să stingă focul

Și inimioare prinse în denumiri suave,

Ba chiar și gărgărițe și fluturi și potcoave,

 

De dat în judecată pentru vreo calomnie

Și c-au produs domniței atâta insomnie…

Și toate în speranța c-are să vie el,

C-o floare (o zambilă sau poate-un ghiocel),

 

S-o mângâie iar tandru pe creștet, când se scoală,

S-o apere de teamă, deochi, friguri și boală,

S-aducă sănătate, s-aline din alean

Și să sădească tihna promisă-n talisman…

 

Dar iată că duduia, trezită în coșmar,

Se prinde că amantu’-a redevenit coșar

Și nu alungă demoni, nu face vreo minune,

Nu schimbă-n giuvaeruri funingini și cărbune,

 

Nu e dispus să cânte sau să aștearnă vers

Și nici să deranjeze cumva vreun univers

Sau ce-a mai plăsmuit în vis, draga de ea,

Poate măcar o scoate diseară La Șosea

 

Să-i recondiționeze aceste minți sucite,

Cu alb și roșu strânse sub fire răsucite

Legându-i Sburătorul în chip de mărțișor

Ce și-a ascuns furișul în nodul protector…

 

Roșeața din obrazu-i o va trăda pe fată,

Când n-o putea ascunde plăcerea vinovată,

Căznindu-se sub zâmbet să nu zică nici mârc,

Când simbolul-pricină ajunge chiar pe sfârc…

 

Cu primăvara prinsă la modul semiotic

Înfiptă ferm în bluza cu imprimeu exotic

Se va-ntreba, desigur, cum naiba a scăpat

Onoarea nepătată în pieptul înțepat.

 

„Singura datorie a unui povestitor este să spună o poveste”: OMUL-PERNĂ sau viața la răscrucea celor trei colivii

Omul-perna z.jpg

Te trezești singur în colivia ta de fier, în care ai fost condamnat să-ți petreci restul vieții. Până când vei muri de foame. Știi că ai comis o crimă, dar nu-ți aduci aminte care anume. Și nu poți citi eticheta care ți-a fost lipită pe grilaj. De cealaltă parte a răscrucii, o colivie de „Violator” cu un schelet prăfuit și alta în care se află un bătrân pe moarte sub verdictul „Ucigaș”. Îl rogi pe cel încă în viață să-ți citească și ție crima și se arată dezgustat. Cei care trec pe lângă colivii se roagă pentru sufletul violatorului mort și hrănesc ucigașul, dar pleacă plângând când îți descoperă secretul. Până la urmă ești împușcat drept în inimă de un călăreț care s-a oprit să elibereze bătrânul, apoi a aflat care e crima de care ai fost acuzat. În timp ce viața se scurge încet din tine, îți dai seama că nu vei apuca să afli de ce ai fost condamnat…

Ți-aduci aminte că ai scris povestea asta. „Ce ţineai în mână când ai murit? O poveste. O poveste mai bună decât oricare din poveştile mele.” Pe altarul acestei situații dezirabile ard în trosnete unele dintre cele mai inteligente povești horror ale tale. Ești Katurian Katurian Katurian, scriitorul. Nicio glumă, așa te cheamă. Părinții tăi erau oameni amuzanți.

„Un scriitor dintr-un stat totalitar este interogat în legătură cu conținutul macabru al poveștilor sale și cu similaritățile dintre acestea și o serie de crime petrecute în orașul în care trăiește. (…) Aș vrea să am un stilou acum. Aș face o poveste decentă din asta. Dacă nu ne-ar executa într-o oră… ”. Asta crede Katurian, protagonistul din „Omul pernă”, scriitor într-un stat totalitar fictiv, care-și așteaptă sentința pentru poveștile sale.  Pe noi ne ajută Eugen Gyemant să descoperim ce anume stă scris pe eticheta coliviei lui de la teatrul Act în aproape două ore de spectacol după piesa lui Martin McDonagh. Poveste cu poveste. Dintr-o comedie neagră contemporană, cu accente de thriller noir. Suspans, umor, magie, sarcasm. Sau o încercare de paralelă teatrală la un parcurs cinematografic pe ruta Alfred Hitchcock – Quentin Tarantino – Tim Burton – Robert Rodriguez.

„Omul Pernă” este un excelent spectacol-anchetă. Asupra condiției scriitorului și operei sale. Și felul în care aceasta este concepută, agreată, impregnată de ceea ce i se întâmplă în viață. În viața reală și/sau viața literară. O anchetă asupra exercițiului de introspecție a artistului, ale cărui rezultate, odată consemnate și făcute publice, creează modele. Împreună cu care vine responsabilitatea. Acolo unde se trasează granița de la care începe ficțiunea. Unde creația supusă regulilor întâlnește libertatea totală. Și de unde publicul o primește și și-o însușește. „Este o artă poetică pentru ce înseamnă contemporaneitatea în teatru sau în literatură, în acest moment. Un labirint de răsturnări de situaţie, ca o ghicitoare al cărei răspuns se transformă în continuu, transformând odată cu el şi datele ghicitorii”, spune regizorul Eugen Gyemant. „E un manifest subtil, ironic, pentru dreptul de a încălca orice regulă, în favoarea plăcerii pe care o provoacă jocul, de orice fel ar fi acesta.”

Jocul este aici fără cusur. Nu numai al textului cu cititorul și al regizorului cu spectatorul, dar mai ales jocul celor patru actori. Conduși cu mare precizie, pendulați mereu între întuneric și lumină, între bine și rău, între corect și imoral, între naivitate și luciditate, Ionuț Grama, Dan Rădulescu, Lucian Iftime și Cătălin Babliuc au ocazia să construiască personaje consistente, pline de farmec și nuanțe, care reușesc mereu să surprindă.

Scriitorul cvasianonim Katurian este interpretat de un Ionuț Grama cald, bun și naiv, cu dese rătăciri în visare sau patimă, dar care atinge pe alocuri accente la granița cinismului, pe care nu le intuiești în personaj. La un nivel mai complex, celălalt personaj naiv al piesei, Michal, fratele scriitorului, un tânăr cu nevoi speciale, se bucură de interpretarea minunată a lui Dan Rădulescu, care a și câștigat cu acest rol premiul pentru cel mai bun actor la ediția din 2016 a Festivalului Internațional de Teatru Undercloud. Bolnavul candid, inocent, într-un pulover roșu cu Albă-ca-Zăpada, cu o cariocă sau o cretă în mână, el joacă și se joacă întruna și pare consumatorul ideal de poveşti, chiar și macabre, pe care le asimilează într-o manieră mult diferită față de restul lumii.

Cei doi detectivi, Tupolski şi Ariel, polițistul bun și polițistul rău care conduc interogatoriul halucinant al fraților Katurian, sunt aduși la viață într-un mod foarte inteligent de Gyemant. Într-un ritm intens, care alternează ager tăceri semnificative cu larmă atent construită până la câteva momente de vacarm la limita delirului, într-un limbaj dur sau chiar trivial, îmbibat de metafore surprinzătoare, cei doi se completează fantastic și chiar inversează uneori rolurile, perfect așezate pe scriitura plină de profunzime a lui McDonagh.

Lucian Iftime îl interpretează fermecător pe detectivul Tupolski. Calm, ager, viclean, subtil, sarcastic, cu un defect motric vizibil (un handicap la picior) el reușește să îmbine un foarte inteligent joc de limbaj și priviri cu o extraordinară expresivitate corporală. Memorabil momentul scenic în care, încercând să smulgă confesiunea lui Katurian, el construiește „Povestea băiețelului surd aflat pe căile ferate mari și lungi. Din China”, pe care personajul pe care-l interpretează o creează ca suport întru susținerea și demonstrarea importanței poveștilor în emiterea unei concluzii pertinente în verdictul pe care-l va primi scriitorul.

În rolul poliţistului dur Ariel am văzut un încântător Cătălin Babliuc (în alte reprezentații acest rol e interpretat de Andrei Seușan), sigur pe sine, coleric, agresiv în limbaj şi acţiunile asupra martorilor. Ce face savuros Babliuc este felul în care își construiește scenic și își motivează mereu într-o rostire plină de inflexiuni demonstrative actele de violență, justificându-le prin misiunea pe care o impune poziția lui, respectiv grija pe care trebuie s-o poarte celor lipsiți de apărare.

În încercarea disperată de a dezlega misterul acestei anchete dificile, cei doi se prind într-un soi de competiție a smulgerii de dovezi și mărturii, ceea ce implică alternarea și etalarea unei impresionante varietăți de calități actoricești. Mai ales că misiunea lor e foarte grea și plină de subtilități, în special literare. În timp ce textul piesei încearcă să stabilească dacă este sau nu o crimă să scrii o poveste și să dovedească cum că este nevoie de anumite restricții, ei trebuie să apere „securitatea statului, securitatea orice-ului in general. Nici măcar nu le-aș numi restricții. Le-aș spune reguli de ghidare”, afirmă la un moment dat Tupolski.

Reguli de ghidare într-o experiență plină de durere, tristețe, frumusețe, inocență, candoare, emoție viscerală, teroare, groază, abis. Ale fiecăruia dintre personaje. Poveștile sunt doar hârtie. Nu și viețile personajelor. Nu și copilăriile lor triste, care fac posibilă scrierea unor povești triste. Nu și responsabilitatea creatorului și consecințele actului artistic. Nu și condiția artistului în regimul politic în care se desfășoară. Nu și ceea ce este nevoit să facă pentru a-și face cunoscută sau a-și salva opera. Odată cu părăsirea imaginarului și cu acțiunea propriu-zisă, apar și consecințele în lumea reală. Crima ipotetică e transferabilă sau justificabilă, la fel pedeapsa, penitența și raiul sau iadul promis după executarea pedepsei. Apare falsa mărturie, conștientă sau impusă.  Și recunoașterea unor crime despre care nu știi nimic sau care nu s-au petrecut. Asta face dificil să alegi cu cine să empatizezi, pe cine să judeci, cui îi doreşti să fie pedepsit, de cine trebuie să-ți fie milă.

Într-un decor kafkian, asortat textului-anchetă, în care spectatorul participă efectiv la audiere, din spatele unor geamuri de sticlă/oglindă specifice unei săli de interogatoriu pe care-l recunoaște din filmele polițiste, de unde trăiește cu sufletul la gură fiecare răsturnare de situație, resimțind în același timp frustrarea de a nu putea interveni în vreun fel pentru a salva firul poveștii sau pentru a susține personajul cu care empatizează. Pentru excelenta scenografie a acestui spectacol, Maria Nicola a primit premiul Dada Undercloud pentru scenografie acordat de Iuliana Vîlsan.

Un spectacol provocator al emoțiilor, al răscolirii tuturor simțurilor, al cinismului și vulnerabilității fiecăruia dintre noi.  Suntem suma poveștilor pe care le trăim sau esența literelor scrise în adâncul nostru de noi, de părinții noștri, de prieteni, de vecini sau chiar de necunoscuți, de locul în care trăim, de cărțile pe care le citim. Cel mai nevinovat accident al întâmplării poate transforma oricând un suflet neprihănit în cel mai mare călău.

Așa apare premiza vieții care nu merită trăită. Pentru că va eșua inevitabil în suferință. Așa apare arhitectura unei povești, construcția meticuloasă a unei drame umane.  Și metafora Omului Pernă, care  trebuie să arate așa, din cauza slujbei pe care o are. Aceea de a asista actul sinuciderii, întorcându-l pe individul hotărât să-și încheie socotelile cu viața înapoi în copilărie. Pentru ca un copilaș cu o viață îngrozitoare să evite să devină un adult cu o viață îngrozitoare care să moară într-un mod îngrozitor…

„Ne place să executăm scriitori. Dobitoci putem executa în fiecare zi. Și o facem. Dar dacă execuți un scriitor, transmiți un mesaj, știi? Ce mesaj anume transmiți nu știu, ăsta nu e tocmai domeniul meu, dar de transmis se transmite sigur un mesaj”, spune unul dintre anchetatori. Un verdict cu care suntem sau nu de acord. Și chiar dacă din patru-cinci sute de povești ale lui Katurian, doar vreo douăzeci au copii în ele, ei reușesc să agațe până la sfârșitul spectacolului eticheta pe colivia scriitorului: „Ucigaș de copii”.

„Omul pernă” este cea mai cunoscută piesă a lui Martin McDonagh. Textul a primit Premiul Olivier pentru „Cea mai bună piesă” în 2004 și are o nominalizare la Premiul Tony în anul 2005. Martin McDonagh a fost distins cu premiul „Critics’ Circle Theatre Awards” pentru debut în dramaturgie în 1996, iar în 2006 a câştigat Premiul Oscar pentru „Cel mai bun scurt-metraj de acţiune” cu filmul „Six Shooter” pe care l-a scris şi regizat.

„Omul pernă” este un proiect realizat de Fundația Calea Victoriei, conceput de Roxana Crișan și finanțat de ArCuB prin programul cultural “Ești București” 2015.

 

Următoarea reprezentație a acestui spectacol va avea loc vineri, 23 februarie, de la ora 19.30.

Omul-perna 07.jpg

 

OMUL PERNĂ” de Martin McDonagh, tradus de Eugen Gyemant

Teatrul ACT

 

Cu: Ionuț Grama, Lucian Iftime, Cătălin Babliuc, Dan Rădulescu și Teodora Iancu

Regizor și coproducător: Eugen Gyemant

Scenografia și grafica: Maria Nicola

 

Durata: 2 h 0 min (fără pauză)

This is Afrim’s Song: ÎNTRE NOI E TOTUL BINE

intre noi 8.jpg

Radu Afrim. „Calul care mergea călare“. Viața ca realitate și ca proiecție a realității. Cinematograful în teatru. Sau Afrim în Afrim. Așa cum caută și se caută. Cum e acum și cum își aduce aminte. Cum visează și cum își pune visele în scenă.

„This is my song“, cântecul lui Charlie Chaplin din 1966, cunoscut românilor din genericul Telecinematecii, e un soi de declarație de identitate și poziționare a regizorului pe temele unei superbe comedii negre a unei autoare poloneze contemporane, „Între noi e totul bine“, o satiră socială valabilă în orice țară din fostul bloc comunist al acestui colț de Europă. Textul Dorotei Masłowska este foarte puternic. Un holocaust postbelic de factură comunistă care are drept scop exterminarea individului prin suprimarea lui identitară.

Criza de identitate în vremea capitalismului sălbatic înseamnă în mâinile ludicului regizor român haos, debandadă, grotesc, trivial, kitsch, apocaliptic și post-apocaliptic, dar mai ales halucinație, într-un vizual deșănțat, suprarealist-absurd, cu care ne-a obișnuit. Ce e fascinant la universul afrimiam este că toate aceste vulgarități dense puse una lângă alta creează un stil șocant, greu de împrietenit cu spectatorul, în care aluneci cu reținere și teamă, dar pe care, odată căzut în convenție, e greu să-l părăsești. Te urmărește și te bântuie zile bune după vizionarea unui spectacol. Te amuză, te enervează, te intrigă, pe scurt, nu te lasă indiferent. Pentru că oricare ar fi tema oferită (nu cred că există vreo alegere să nu aibă substrat politic), variațiunile pe care le propune sunt strâns legate de om și de cea mai profundă intimitate a lui. Umanul lui Radu Afrim țipă, se zvârcolește, incită, răscolește, se împopoțonează, se dezbracă, se travestește, e frivol, vorbește vulgar și se mișcă lasciv sau obscen, adică sparge convenţii.

Învoiala de această dată este spațiul polonez, ca filozofie a posibilului și concretului. O perspectivă cred eu evreiască a  metaforei Poloniei și „polonejilor” (altfel transmutabilă oricărei națiuni din zonă), altă dată atotputernici, care, fiind tot mai puțini, au fost forţaţi să devină nemţi, ruşi sau alte naționalități, să vorbească alte limbi și să se obișnuiască, în lipsă de soluție, cu resturi de la masa acestor națiuni bogate care i-au cotropit…

Comunicând într-o limbă ciudată cu inflexiuni poloneze, personajele te întâmpină în bric-à-brác-ul năucitor inventat de Irina Moscu, un spaţiu suprarealist plin de mobile vechi, gunoaie și afișe de cinema, boarfe murdare și borcane goale, instrumente muzicale și cutii de conservă, un ecran de proiecție și scaune dintr-o sală de spectacole, o cămară-latrină cu vizual idilic în fundal și o plajă murdară în fața scenei. Și cartofi.

O extragere cu precizie a unui social haotic ce va fi dezvăluit într-un cocktail dramatic colorat și facil. O evadare din real, unde declarativul se preface că nu e politic, care va releva nebănuite și nenumărate perspective ale umanului. În acest spațiu îngrozitor, trăiesc, visează și își evocă amintirile personajele vulnerabile și complexe din lumea propusă. O fetiță, o mamă, o bunică, un unchi, o vecină. În a căror lume pătrund episodic personaje aiuritoare. La ușa lor bate mereu al Doilea Război Mondial, cu traumele care le-au marcat existența, cele pe care le-au trăit sau le-au fost povestite. Războiul ca reper e doar contextul pentru a sfredeli în aceste suflete chinuite. Unii au murit, alții au uitat să se mai nască.  Non-viața ca premiză are drept consecință non-spațiul („marş în lipsa ta de cameră“, îi spunde de câteva ori mama fetiței). Trecutul, un ursuleț de pluș purtat pe aripile unor avioane de hârtie, alunecă amețitor pe fluviul Vistula, bate la ușa prezentului care se relevă din sacoșe Lidl de 1,5 zloți și se proiectează într-un viitor dezirabil în confort de tip Ikea.

Groaza, lipsurile, foamea și frigul traduc incertitudinea morală, socială și sexuală în care se dezvoltă de-a valma această lume, unde totul pare redundanță și pleonasm, din care se încearcă salvarea sau construirea unei identități  cu  trecutul și prezentul pe care le are la îndemână.

Și ea e realizată dibaci de Radu Afrim, în complicitate cu actorii. Personajelor dintr-o existență relativă (care se trezesc şi pleacă la muncă prea devreme ca să fie ajungă prea târziu și viceversa) li se găsește un manual de folosire a haosului, o poveste de spus, câte un monolog ofertant. Nu mereu la aceeași înălțime, dar cel puțin funcționale sau complementare în cel mai rău caz. E o dorință uriașă de a transmite foarte multe idei (și Afrim are din belșug) pe fiecare voce în același timp, încât, în câteva momente, spectacolul le sugrumă, anihilându-se unele pe altele. Nu însă în chip important în economia spectacolului.

Textul oferă partituri consistente tuturor, dar viața construită de spectacol este văzută prin ochii unei fetițe și a unui regizor de film, ambele roluri interpretate cu mare finețe de Dorina Chiriac. Punct și contrapunct. „Fetiţa metalistă” (un copil nevinovat, victimă a unei societăți bolnave, reprezentanta noii generații, dezrădăcinată și consumeristă, care vrea să se debaraseze de trecutul vinovat al familiei și să trăiască în Europa civilizată), rol în care excelează în asumarea și transmiterea emoției personajului, și scenaristul-regizor al filmului „Calul care mergea călare”, interpretând de această dată în travesti un personaj-simbol al clișeelor din bucătăria cinematografiei est-europene, creatorul de film manierist și neînțeles, exotic, multi-premiat în festivalurile occidentale de gen. O actriță de mare forță, o Dorina Chiriac cu o sumedenie de nuanțe: fragilă pe aripile unui avion uriaș de hârtie, tulburător de rațională în descrierea realității sociale poloneze, ludic-superficială în susținerea angoaselor creatorului de cinema.

afrim avion.jpg

Candidă în scena în care se dezice de familie și de lumea strâmbă din care până și animalele au fugit să se ascundă în pădure, ea vorbește apoi despre sărăcie, intoleranță și destabilizarea identității naționale, fetița pe care o interpretează urlându-și cu disperare neputințele pe care le conștientizează („deci nu-i destul că nu sunt în stare, dacă mă mai și întorc în câmpul ăsta de cartofi, în care domnesc sisteme bolnave, noțiuni bolnave, relații bolnave și conflicte bolnave”…), pentru ca în monologul de final, unde este încă și mai puternică, să ne ofere concluziv cheia trecerii între cele două lumi: „deci nu-i de ajuns că sunt orfană, dar nici măcar nu sunt, nici n-am existat vreodată, și așa e mai bine pentru toți, dar mai ales pentru regizorul filmului”…

Partenerul ei principal de scenă în acest non-existențial și în filmul lui este Marius Manole, excelent distribuit în bunica fetiței, cu care dezvoltă un parteneriat superb pe parcursul spectacolului, și actorul-vedetă din filmul regizorului-scenarist. “Bătrânica atipică” este interpretată senzațional în travesti, întruchipând un personaj fantomatic, ancorat în trecut, ironic și sarcastic, totuși suav și tandru-protector în relația cu nepoata, zugrăvit în multe tonuri de talentatul Marius Manole. Și chirurgical emoționant în scena zguduitoare în care descrie, alături de nepoată, ororile războiului la care a luat parte, vorbind cu resturile unor trupuri: „Am să-i spun totul mamei tale, când îi voi găsi fața oglindită în oglinda pe care o ține încă în mâna smulsă”…

În contraofertă, acest impresionant Marius Manole ne relevă, pe o partitură mai săracă, un personaj caricaturial, superficial și grotesc, un star de film plin de aere, un clișeu al vedetei de cinema mic. Ca și în cazul Dorinei Chiriac, el confirmă încă o dată, dacă mai era nevoie, harul cu care a fost înzestrat de natură, dar și capacitatea de a construi și susține cu precizie, de această dată chiar în paralel, personaje dintre cele mai diverse.

Halina, mama care a trăit ororile comunismului postbelic, este interpretată de Liliana Ghiţă, actriță a Teatrului „Maria Filotti” din Brăila, o obișnuită a universului afrimian. Ea construiește cu precizie o femeie care vânează orice șansă la chilipir, particularizată prin limbajul sărac, asumat agramat, și suficiența cu care a înzestrat-o societatea socialistă. Mama este un personaj-context, care prezintă premiza crizei de identitate în care se află națiunea și familia ei, dar face și legătura între personaje, între vechi și nou, între indiferență și dorință de supraviețuire, între posibil și iluzoriu.

Istvan Teglas, copilul fascinant al Naționalului bucureștean, interpretează spumos și limpede ciudatul personaj Istvang Spiewa, dar joacă la fel de precis o serie de alte personaje episodice (un artist de cabaret, o dansatoare de muzică populară, o vedetă de film),  cu aceeași plăcere cu care l-am văzut mereu pe scenă. Este și cazul Nataliei Călin, care îi dă viață Boženei, vecina cu ochelari mari, grasă cât un porc. O face într-o manieră excepțională, construind un personaj consistent, dinamic, simpatic și plăcut, cu mare priză la spectator.

Cezar Antal de la Teatrul Tineretului din Piatra Neamţ, muzicianul care-l întruchipează pe unchiul Maurycy, iese în evidență de la început la pupitrul vechi de la care îi primește amfitrionar pe toți ceilalți în spațiul de joc, dar mai ales în  momentele muzicale ale spectacolului, iar Florentina Ţilea, care joacă mai multe roluri mici, se remarcă în cel al reporteriței sexy şi stupide („ești proastă” îi tot repetă savuros Marius Manole – Actorul), care intervievează echipa multipremiatului film.

Toate aceste personaje se identifică teribil cu spaţiul în care locuiesc și se joacă, oameni nereciclați rămași captivi într-o lume second hand. Adică un nou proiect de colaborare de success Afrim-Moscu, expediat cel mai bine în două metafore teribile: cartofii și revista glossy. Aruncați de Irina Moscu aiurea în spațiul de joc, aflăm că primii sunt o trimitere la lumea închisă în acest univers înapoiat, ținut pe loc în zeci de ani de comunism, ce nu-și poate depăși condiția și nu va reuși niciodată să prindă din urmă lumea civilizată („în Franța se mănâncă baghete, în Anglia pesmeți, în Germania chifle, în Italia macaroane, numai în Polonia se mănâncă, nu știu de ce cartofi”, spune cu durere fetița).

Revista veche de acum un an poartă provocator titlul „Nu pentru tine”. Găsită de mamă într-o pubelă, ea face un tur al personajelor și reușește să unească în batjocură trăsăturile lor comune de perdanți. Le mai rămâne doar lumea promisă sau recondiționată cinematografic în „Calul care mergea călare“, o lume în care se poate discuta sincer cu wc-ul despre noul Domestos, în care una cu ochelari ar face bine să-şi radă păsărica și să-şi cumpere lentile de contact ca să poată naște un soţ şi copii, în care se poate prezenta întocmai conținutul unei poșete de vedetă, din care nu trebuie niciodată să lipsească guma de șters, utilă mai ales la părul pubian…

Adică o lume fără nicio posibilitate de a se salva, de care se izbește în final nasul fetiței, opintit în zidul crescut în dreptul ușii.

În concluzie, cum spune regizorul de film din piesă, „să nu-mi zică cine ştie ce critic de la coada vacii că las spectatorul fără nici o speranţă“. Afrim ne-a lăsat. Dar habar nu avea la premiera acestui spectacol că plătise spectatorilor în avans niște contribuții pentru dreptul de autor, creditându-l cu o realitate pe care încă nu o câștigase… Cel puțin așa arăta azi la prânz nebunia afrimiană de aseară de pe scena Sălii Pictură a Naționalului, în aripile avioanelor de hârtie confecționate din Declarația 600, lansate de protestatari la Ministerul de Finanțe…

large_AFIS_FINAL.jpg

 

Între noi e totul bine“ de Dorota Masłowska

Teatrul Național “I. L. Caragiale” București, Sala Pictură

Traducere: Sabra Daici

Regie: Radu Afrim

Scenografie: Irina Moscu

Asistent scenografie: Iulia Gherghescu

Muzică live: Cezar Antal

Sound design: Călin Țopa

Univers sonor: Radu Afrim

Light design: Roxana Docan

Artist video: Dimitris Palade

Regia tehnică: Costică Lupșa

 

DISTRIBUȚIE:

Fetița metalistă, Regizorul: Dorina Chiriac

Halina, mama: Liliana Ghiță

Bătrânica apatică, Actorul: Marius Manole

Bożena: Natalia Călin

Monika și alte roluri: Istvan Teglas

Reportera și alte roluri: Florentina Țilea

Unchiul Maurycy: Cezar Antal

 

Data premierei: 27.09.2015

Durata: 1 h 45 min, fără pauză

Stele în lumina Teatrului Act: CONSTELAȚII

constelatii zzafis.jpg

Chef de joc și de joacă pe cea mai serioasă temă a umanității. Dragostea. În trei seri de “Constelații” (2, 3 și 4 februarie), cea mai nouă premieră a Teatrului Act.

Un bărbat și o femeie, Roland și Marianne, încearcă să rezolve ecuația întâmplării care-i aduce și îi face să rămână împreună. Un singur cuplu, o singură iubire, un infinit de cărări pe care pot să apuce.

Un regizor-actor și o actriță, Radu Iacoban și Ana Ularu, rezolvă ecuația prin mai multe metode, predându-ne cu grijă în seama multiuniversului, într-o lecție de cosmologie cuantică servită cu miere și radiații.

Forță și candoare în montarea lui Radu Iacoban. Două minți vii, două trupuri pline de vibrații, freamăt nesfârșit și multe sentimente, prin care se atrag și se resping încontinuu, în câte o nouă șansă la câte un nou viitor posibil, într-un dans emoțional complex în care se prind cu spectatorii. Repetiții, revelații, cumpene, o multitudine de întorsături inteligente. Ale textului dramatic și ale jocului celor doi talentați actori. Ale rostirii și mișcării scenice. În universurile multiple care izvorăsc la fiecare intersecție a întâmplării noastre în universul cunoscut, inclusiv în cele 90 de minute petrecute în sala care găzduiește acest spectacol.

O bijuterie teatrală, în care sunt condensate viața și dragostea, cu toate posibilitățile lor. A da și a primi. A iubi și a fi iubit. A înșela și a fi înșelat. A respinge și a fi respins. A răni și a fi rănit. A părăsi și a fi părăsit. Într-un ansamblu inimaginabil de combinații în aceste universuri paralele.

“Dacă există orice univers posibil, deci orice viitor posibil, fiecare alegere a ta, fiecare pas pe care-l faci – sau nu – determină pe care dintre viitorurile astea vei ajunge să le trăiești. E ca și cum ai da cu zarul de șase mii de ori.”, spune ea.

Tu, spectatorul, oricare el sau ea din oricare univers, te vei afla mereu, conștient sau nu, în câte o intersecție. Prins într-un board-game, cu zarul în mână, într-o partidă care nu se va încheia niciodată. În multiuniversul cuantic, în mulțimea ipotetică de posibilități care cuprinde tot ceea ce există și poate exista: totalitatea spațiului, a timpului, a materiei și a energiei. Și constantelor fizice și legilor care-l descriu. Inclusiv a celor umane. Despărțirea, uitarea, boala sau moartea își pierd în acest multiunivers armura amenințătoare. Nimic nu atestă existența liberului arbitru. Suntem doar niște particule. Care pot să dispară oricând, împreună cu toate cuvintele din universul cunoscut. În care timpul nu contează. “Regulile de bază ale fizicii nu au un trecut și un prezent. Pentru atomii și moleculele din noi, timpul nu există. E irelevant. Toți avem tot timpul pe care l-am avut dintotdeauna”, spune Payne, pe aceeași voce a Mariannei.

În acest atemporal magic se înfige cu precizie un pseudo-spațial asortat excelent de Tudor Prodan. Decorul (noir) e în primul rând o convenție de non-culoare. Aparent nimic din spectrul vizibil nu poate fi perceput de ochiul spectatorului, poate doar niște posibile contururi ale unor obiecte decorative.

Lipsa tuturor culorilor (sau poate combinarea mai multor pigmenți care absorb toată lumina, de orice culoare), e întreruptă din monotonie doar de proiecția de nano-lumini din această galaxie dramatică (un cer revărsat dibaci pe scenă și în sală de Bogdan Gheorghiu) și de un element din costumul personajului feminin. O eșarfă colorată. Care particularizează, însoțește, acoperă sau dezvăluie. Excelentă alegere a metaforei.

La o privire mai atentă, acest spațiu aparent minimalist, plin de obiecte, tot negre, agățate pe un singur perete, devine unul multifuncțional. O însoțire a permutărilor din relația umană pe care o dezvoltă personajele, scenografia este o declarație de ergonomie și de condensare a întregii existențe într-un spațiu la fel de irelevant ca și timpul în care trăim, numai pentru a apuca unul dintre viitorurile posibile.

Și din care ne extragem în final plini de emoție doar cu prezentul în buzunare. În singurul univers pe care-l credeam cu putință.

 

P.S.

Piesa este la a doua punere în scenă în București,  după cea a lui George Dogaru anul trecut la Teatrul de Artă. Spectacolul „Constelații” în regia lui Radu Iacoban a avut premiera în acest sfârșit de săptămână.

Nick Payne este un dramaturg britanic (născut în anul 1984), cel mai tânăr câștigător al Premiului pentru teatru oferit de Evening Standard pentru piesa  Constellations. Prima montare a acestui spectacol a avut premiera absolută în ianuarie 2012 pe scena teatrului Royal Court din Londra. În urma succesului, spectacolul a fost preluat de teatrul Duke of York din West End („cartierul” teatrelor de elită din Londra), iar în ianuarie 2015 a avut premiera americană pe Broadway, avându-I ca protagoniști pe Jake Gyllenhaal şi Ruth Wilson. “Povestea lui Nick Payne este jucăuşă, inteligentă şi plină de idei şi, în același timp, trezeşte o puternică emoţie.” , a scris la acea vreme Daily Telegraph.

constelatii zzz

Constelații” de Nick Payne

Teatrul ACT

Regie: Radu Iacoban

Distribuție: Ana Ularu (Marianne) și Radu Iacoban (Roland)

Scenografie și video: Tudor Prodan

Light design: Bogdan Gheorghiu

Cum să te pregătești pentru pomii lăudați de la Național: LIVADA LUI CEHOV ÎN MAȘINĂRIA DOIASHVILI

 

 

livada 1.jpg

 

Eclectic. Dacă ar fi să expediez în primul cuvânt care-mi vine în minte „Livada” georgianului de la Naționalul bucureștean.

Fantezie. Ar fi un al doilea cuvânt potrivit. Un spectacol eminamente vizual, cu un ritm năucitor, aproape cinematografic. Aproape o cădere în nebunia americană de muzică şi lumini şi exuberanţa dezinhibată a anilor ’20 care inundau scenele de pe Broadway, construindu-i faima internaţională de care se bucură și astăzi.

Ca și „Regele Lear”, „Livada de vişini”, spectacol ce poate fi urmărit de pe gradenele montate pe scena Sălii Mari a Teatrului Național din București, poartă marca alb/negru a creatorului ei, David Doiashvili. Manager și director artistic al Teatrului Muzical și Dramatic de Stat „Vaso Abashidze”, regizorul georgian este la a doua întâlnire cu Naționalul nostru. De data asta cu un alt mare dramaturg al lumii.

Un spectacol mai degrabă pentru cunoscătorii de Cehov și de „Livadă”. Trebuie să fii familiar cu personajele rusești și relațiile dintre ele ca să înțelegi intențiile georgianului. De aici și multitudinea de controverse pe care le-a stârnit în doar trei luni de la premieră. Publicul și criticii s-au polarizat în două tabere distincte: cei care resping cu vehemență ideile îndrăznețe ale lui David Doiashvili, care nu l-ar fi înțeles sau l-ar fi distrus pe Cehov, și cei care au fost de-a dreptul fermecați, de obicei nefamiliari cu opera acestuia. Vizionarea acestui spectacol te va așeza fără doar și poate într-o tabără sau alta, în niciun caz nu te va lăsa indiferent.

Greu de explicat aceste reacții antagonice. Așa că mi-am propus în primul rând un exercițiu de lectură: cum se poate citi Livada lui Cehov în stagiunea 2017/2018. Un palimpsest de pe care se șterge cu grijă tema inițială și se scrie una nouă, iar sub scrijeliturile ei se mai văd urme ale textului dinainte. Și se șterge din nou și din nou și se schimbă temele, până sunt toate epuizate. Păstrându-se însă urme din fiecare. Asta este cheia pe care voi încerca să o învârt în temele livezii marelui dramaturg rus, așa cum ni le propune un creator din spațiul fost sovietic, să văd dacă se deschide ușa și se face ceva lumină în acest Cehov fără clișee, fără pauze de respirație, fără timpi de gândire sau oftat, fără suferințe la limita letargicului, fără tăcere în rol principal, ba chiar aproape fără nicio urmă de melodramă.

Doiashvili și-a propus Livada fără lacrimi și fără suspine. Sau Livada-comedie. Invocată de Cehov într-o scrisoare din 1904 adresată soției lui (Olga Knipper, care urma să o joace pe Ranevskaia, îl rugase printr-o scrisoare să explice trupei, nedumerite la citirea textului, de ce îl consideră o comedie): „Acum e luna mai, în jurul meu totul înfloreşte, iar eu în curând voi muri. Spune și tu dacă asta nu e o comedie?”. Într-o altă scrisoare, Cehov spunea despre montarea Livezii că a fost foarte bună, dar extrem de plicticoasă. După premiera de la Teatrul de Artă din Moscova, el îl acuza pe regizorul Stanislavski că i-a distrus piesa: „De ce vorbim de atâtea lacrimi în piesa mea? Unde sunt ele? De multe ori apar cuvintele “printre lacrimi”, dar ele descriu doar expresia de pe feţe…”

A rezultat Livada ca iluzie. Și ca promisiune care știm că nu se va onora. Premiza pentru un nou spectacol de scenografie și viață în alb și negru al acestui regizor. Dacă în Shakespeare erau folosite întru minimalism, aici servesc cu desăvârșire eclectismului. Sau unui amestec teatral poate intenționat neomogen. Cred că Cehov ar muri de râs. Spectacolul are efectul vitrinei cu prăjituri a cofetăriei asupra iubitorului de dulce, trecut printr-o lungă perioadă de privare de degustări și fără niciun ban în buzunar. Pur și simplu e de privit în foarte multe locuri în același timp. Și devine greu de ales.

Viața aici este insolvabilă, la fel ca familia care mai are în proprietate casa și livada pentru puțin timp. Mai precis trei ore și jumătate, cu pauză. Timp în care dis­tru­ge­rea memoriei, exi­lul locatarilor și moartea livezii sunt ce­le­bra­te și învârtite amețitor într-un carusel de bâlci, înainte ca livada să fie vândută la li­ci­ta­ție și tăiată. Nostalgia după paradisul pierdut este alergată, dansată, dată pe mâna prestidigitației, vârâtă în spatele costumelor, ascunsă după pânze sau proiectată pe pereți. Expropriatul imobiliar este despăgubit cu afecțiune, glume, giumbușlucuri, țopăieli și voie bună. Într-o casă cum nu ne-am imaginat vreodată că poate să existe în spațiul cehovian.

Personaj principal al montării, aceasta e un cub cu pereți transparenți, coborât din tavan (al cărui interior, în care se petrec destul de multe, este greu de urmărit din lateralele sălii improvizate pe scena Sălii Mari) care adăpostește, în cea mai mare parte a spectacolului,  cronica familiei ruse, povestită după venirea acesteia de la Paris. Condensată simbolic în capcana fatidicului din mijlocul scenei, dulapul vechi prin care intră și ies personajele cehoviene (martorul care veghează atent pe tot parcursul spectacolului, un soi de Firs al decorului). Pe acest ca­dru mo­bil al casei din mijlocul livezii se joacă chipurile personajelor, se preling picături de ploaie, bate vântul, se scutură flori de vișin… Din cub și din preajma lui, actorii sunt expediați vremelnic pe bănci amplasate în jurul spațiului de joc, în livada de vișini, aproape de spectatori. În decorul creat de Tamara Kvesitadze și Gabi Albu, vișinii în floare sunt peste tot. Mănun­chiu­ri înflorite atârnă din tavan și um­plu scena, dar și spațiul în care intră și participă spectatorul. Aceleași flori din cei patru pomi ce de­li­mi­tează patrulaterul casei. Și din inflorescențele suspendate care înghit apoi spectatorii, vânduți lui Lopahin odată cu livada, când Varia îi aruncă și cheile casei.

Fiecare poartă crucea propriei ramuri înflorite de vișin. La propriu (superb tabloul în care protagoniștii se adună la masă, fiecare cu ramura lui) și la figurat. Aici mă refer deja la celelalte persoaneje, chiar cele ale lui Cehov. Oameni în alb și negru, care nu știu să-și răscumpere trecutul, nu-și înțeleg prezentul și deci nu pot să-și construiască sau măcar să-și proiecteze viitorul. Oameni care se zbat mereu între două extreme: vechi și nou, ruină și îmbogățire, moștenire și desclironomisire, noblețe și parvenire, naivitate și pragmatism, dragoste și resemnare. Toți sunt schilodiți de dileme, toți simt povara propriei cruci, aportul individual la fatalitatea generală. Fiecare se străduiește să șteargă cu ramura lui sentimentul de alienare, de disperare în acceptare, de resemnare în fața condamnării la dispariție, legându-se într-un pariu pe care cu toții știu că-l vor pierde odată cu livada.

Livada nevoii de dragoste. Ca orice amorezat, fiecare se poartă prostește la umbra ramurei lui. Până la ridicol. Toate personajele par lăsate neterminate, adesea fiind livrate chiar la pachet. De obicei de câte trei.

Până și brutalul și necizelatul Lopahin, bine dus de Ioan Andrei Ionescu, este vulnerabil și candid. Și o latură într-un triunghi amoros. Deși se crede îndreptățit să cumpere orice, de la moșie până la respect și prețuire, este un nefericit care nu se consideră demn de iubirea Variei, fiind prins în capcana unor jocuri ciudate de dragoste și seducție cu Ranevskaia. O complicitate între amor și siluire, superficială, fără vreo consistenţă anume în logica transferului de proprietate, în timp ce se dezbracă încetul cu încetul (până la propriu) în fața Variei, pentru care se străduiește ca un copil să nutrească sentimentele potrivite.

Regizorul georgian propune o Ranevskaia în postură de criminal care se întoarce la locul crimei pentru a se obișnui cu ideea, o femeie-vampir care se hrănește din toți și le înghite tot spațiul. Nu știu cum arată Liubov Andreevna Ranevskaia în varianta Irinei Movilă, eu am văzut-o jucată de Monica Davidescu. O femeie îndurerată și condamnată la eșec pe toate planurile, ea se desfășoară amfitrionic, ca un păianjen care-și pregătește cu atenție plasa pentru fiecare pradă (sunt și proiectate pânze de păianjen pe scenă și în sală), însă cu o mare doză de falsitate, adesea între erotic și vulgar, pentru ca în final să fie înghițită de resemnare și banalitate.

La capitolul interpretare, cel mai mult mi-a plăcut trio-ul Gavril Pătru – Raluca Aprodu – Crina Semciuc, așa cum a imaginat regizorul personajul complex Gaev-Varia-Ania, în calitatea lui de posibil salvator moral al familiei. O combinație de inocență, naivitate și speranță de schimbare dinspre Ania, temperate din când în când de rigiditatea și luciditatea Variei, însă hrănite mereu de unchiul imatur, care se complace în viața lui inutilă la moșie dar se preocupă constant de îngrijirea speranțelor tinerelor. În vacarmul din jurul lor, ei salvează și se salvează împreună și pe rând, ca ultimele aparențe ale bunei-cuviințe. Cel mai consistent articulat este rolul Variei, o minunată Raluca Aprodu care se sacrifică pe altarul familiei, sprijinită de o variantă inocentă și ludică a unui Gaev minuțios construit de Gavril Pătru și de o suavă și ingenuă Ania, interpretată (pe alocuri poate exagerat) de Crina Semciuc.

Al doilea triplu-personaj e trio-ul amoros Iașa (Silviu Mircescu) – Duniașa (Ana Covalciuc) – Epihodov (Idris Clate), o definiție a superficialului, separat și împreună. Ana Covalciuc joacă aproape ca un bufon, cu accente duioase, la limita fragilului, drama alegerii pe care o are de făcut Duniașa între Epihodov (bărbatul normal, care-și dorește o existență simplă și onestă, căruia dragostea îi închide ochii, cuminte pus în scenă de Idris Clate), căruia nu-i oferă șansa la dragoste, și bărbatul superficial, Iașa (care urmărește doar aventura, un lacheu obraznic, snob și fără scrupule, un Silviu Mircescu fermecător, mereu iscoditor, mereu în stare de veghe), care o va abandona în cele din urmă.

Studentul Trofimov e interpretat cu emfază de Rares Andrici, care reușește să dea viață unui personaj prins între intențiile arzătoare de a schimba lumea, declarate prin sloganuri, și neputința absolută, manifestată prin inerție și  indolență asumată. Capriciosul Piscik e adus inteligent în cheia providențialului de Vitalie Bichir. E omul care încearcă să se adapteze mereu la prezent, fără să se lase afectat de isteria din jur, își plătește datoriile și trăiește cu încredere, nădăjduiește și chiar are noroc. El este prezentul care i se opune lui Firs, demult inutilul servitor al familiei, uitat încuiat în casă la vânzarea moșiei, reprezentant absolut al trecutului. Un Mihai Constantin gârbovit, care aproape se târăște prin scenă încercând să joace bătrânețea lacheului, bolborosind și boscorodind pe toată lumea, lovind aerul cu pumnii, repetând inutil gesturi și drumuri fără scop prin spațiul de joc și prin viața care nu mai are sens și în care a rămas, fără posibilitate de salvare, captiv.

Am lăsat intenționat la urmă personajul Charlottei Ivanovna. Sau definiția Livezii ca iluzie. O propunere absolut incredibilă. Întruchipat de un bărbat, István Téglás în cos­tum androgin, un spumos și dinamic bufon care face mereu scamatorii, el reprezintă poarta celorlalți spre lumea magică a imaginației, care substituie realitatea cruntă în care sunt nevoiți să trăiască. Un maestru al ceremoniei decadenței aristocrației ruse care se prinde mereu în mici pariuri de modificare a realității și renunță la fel de des la ele, de ale cărui farse se agață cu toții pentru a evada din inevitabil. Spectatorul rămâne mereu în stare de alarmă și mobilizare în preajma Charlottei, încercând să se prindă în momentele de prestidigitație sau iluzie, în ritmul aiuritor în care aceasta învârte simbolic caruselul personajelor cehoviene, cu atât de multe nuanțe, în livada înflorită care stă să moară.

Livada-larmă este rezultatul final al acestui proiect al Naționalului bucureștean. Așa arată datul pe după vișinii georgianului. Totul freamătă în această livadă a lui Doiashvili, deși toate personajele reclamă că își doresc să doarmă. Pe mu­zica antrenantă a lui Ni­koloz Ra­ch­veli Ma­man­ish­­vili, care potențează zgomotul intrărilor și ie­și­ri­lor în burlescul propus pe scenă. Topoarele bat în final toaca sorocului, doborând vișin după vișin, în pregătirea terenului moșiei pentru construirea vilelor de lux pe care le va ridica Lopahin pe acest loc. Poate doar lumina, scăzută pe tot parcursul spectacolului, să încerce să mai tempereze uneori elanul delirului de peste trei ore din acestă livadă, dar asta doar ca o precizare temporală pentru acțiunea piesei, în ton cu decorul și costumele.

Așadar, la vișinii lăudați de la Național, nu vă duceți cu sacul. Luați însă cu voi o traistă mică de răbdare. Și musai un suflet deschis.

 

front_livada_afis_final_web.jpg

 

Livada de vișini de A.P. Cehov

Teatrul Național “I. L. Caragiale” București

Traducerea: Mașa Dinescu

Asistent dramaturgie: Corina Druc

Regia: David Doiashvili

Scenografia: Tamara Kvesitadze, Gabi Albu

Asistent coordonator: David Murman Kartozia

Asistent regie: Laura Grosu

Coregrafia: Florin Fieroiu

Muzica originală: Nikoloz Rachveli Memanishvili

Regia tehnică: Costi Lupșa

 

Distribuția :

Liubov Andreevna Ranevskaia: Monica Davidescu / Irina Movilă

Ermolai Alekseevici Lopahin: Ioan Andrei Ionescu

Varia: Raluca Aprodu

Leonid Andreevici Gaev: Gavril Pătru

Ania: Crina Semciuc

Charlotta Ivanovna: István Téglás

Boris Borisov Simeonov – Piscik: Vitalie Bichir

Firs: Mihai Constantin

Duniașa: Ana Covalciuc

Semion Panteleevici Epihodov: Idris Clate

Piotr Sergheevici Trofimov: Rareș Andrici

Iașa: Silviu Mircescu

 

Durata: 3 h 30 min

Geometrie contemporană: NOI ÎNAINTEA SFEREI NOASTRE

inaintea sferei

 

Noi ne-am născut abia în punctul de lumină

în care perpendiculara a întâlnit în sfârșit planul

– poate chiar o superlună albastră sângerie –

pe care erau deja desenate viitoarele noastre tălpi

(probabil când Creatorul s-a gândit că poate ar fi cazul

să se apuce de măsurat și altfel Pământul).

 

Coborâți din Ionia, Thales și Pitagora s-au amuzat teribil

și și-au suflecat mânecile de puncte și drepte

ca să facă nițică ordine în forma și întinderea

obiectelor și intersecțiilor noastre viitoare,

încercând să explice pozițiile și distanțele dintre noi.

 

La o azvârlitură de compas de ei,

tu te căzneai să măsori cu o riglă fiecare pas al meu.

Așa ți-ai dat seama, după o vreme,

că ne învârtim în cerc.

Liniile drepte au început să se frângă și să se îndoaie,

ne-am privit brusc din tot felul de unghiuri

și am început să ne facem figuri

(ne-am iertat, erau, evident, geometrice),

până am rămas închiși într-o curbă.

 

Din nevoia de exactitate,

ne-am trezit că există și lungimi non-măsurabile

(abia ne obișnuiserăm cu ideea

că vom apela adesea la numere iraționale).

 

Deodată ne-am ridicat în picioare

și am depășit geometria plană

în care ne-am întâlnit

– în formele și proporțiile potrivite -.

Suntem,

în sfârșit,

în spațiu

(acela, mult visat,

unde nu mai contează vârsta și aria).

De acum înainte

vom avea numai probleme de volum.

 

 

P.S.

Mai tragem din când în când cu ochiul

prin gaura cheii de la poarta lui Platon

să nu carecumva să intre

cine nu este geometru!