„Viforul” lui Dabija s-a pornit la Național. Un regat teatral pentru un cal. Sau dacă și nepotul lui Ștefan cel Mare ar fi avut un aprod, poate şi regele Angliei ar fi avut un Purice…
Tragedia lui Ștefăniță din „Viforul” este tragedia Regelui Richard al III-lea, cu multe elemente necesare unei astfel de comparații, de la domnia despotică și complotul trădător, până la jalnicile ucideri ale nevinovaţilor lui apropiați şi moartea lui, dorită de mulți și binemeritată, jocurile de culise, motivaţiile ascunse, preponderent de natură personală, cu răsturnări de situaţie spectaculoase.
„Viforul” este un spectacol despre starea naţiei care ar trebui difuzat în prime-time la Televiziunea Română. Modern, nu postmodern, după cum declară chiar autorul lui. Cel mai mare merit al acestui spectacol este că îl traduce minunat pe Delavrancea pe limba copiilor noștri. Care nu mai citesc letopisețe. Iar Alexandru Dabija adaugă textului lui Delavrancea, într-un mod foarte inteligent, câteva referiri importante la năravurile românilor, descrise de Dimitrie Cantemir în una dintre cele mai profunde analize antropologice din cultura română, „Descriptio Moldaviae”, acum 300 de ani și care sunt perfect valabile şi astăzi, făcând și alte câteva trimiteri la Ion Neculce și la cartea populară „Fiziologul”.
Textul „Viforul”, cea de-a doua piesă ce alcătuieşte, împreună cu „Apus de soare” şi „Luceafărul”, binecunoscuta Trilogie a Moldovei, a fost păstrat în proporție de 50-60% în acest spectacol al Naționalului, pe care regizorul îl consideră o adaptare, o interpretare liberă a textului lui Delavrancea. Într-un interviu acordat Radio România Cultural înainte de premiera acestui spectacol, Alexandru Dabija spunea: „M-am jucat în sensul istoriei României, nu e un punct de vedere iconoclast, nu e o provocare, nu e o frondă, nu e o bătaie de joc la ce se poartă, la istorie, ci mai mult despre un fel de derută în abordarea noastră de astăzi a fenomenului istoric. Cred, și senzația pe care am acumulat-o în ani de zile asta e, că suntem atât de manipulați într-un fel sau altul cu propria noastră istorie, iar interpretările noastre sunt atât de diferite, informațiile care ne vin ne vin atât de trunchiate, atât de ideologizate, încât nimeni nu mai înțelege la un moment dat nimic și, cel puțin pentru generațiile mai noi, poziția este clar de respingere totală a fenomenului istoric, a studiului istoriei. Deci nu e o încercare de reglare de conturi, ci de exprimare a acestui tip de derută asupra pozițiilor oficiale.
Acest spectacol nu pune întrebări. Dă niște răspunsuri, dar niște răspunsuri de un subiectivism feroce. Plecând de la Delavrancea și de la acest personaj, care, după părerea mea, rămâne fabulos, chiar în istoria teatrului românesc. Personajul Ștefăniță, nebun, epileptic sau cum era, rămâne un om de putere cu un punct de vedere de frondă, extrem de curajos pentru vremea pe care a trăit-o. ”.
Textul piesei lui Delavrancea respectă adevărul istoric, potrivit căruia Divanul, în timp ce țara e închinată turcilor, încearcă fără să-l convingă pe Ștefăniță să facă pace și cu leșii. În cele din urmă, hatmanul Luca Arbore, voind să fie și pe mai departe în relații bune cu Polonia, trimite o solie la polonezi. Ștefăniță îl ucide, la fel și pe cei doi fii ai săi. Boierii se răscoală împotriva lui Ștefăniță, însă răscoala este înăbușită și mulți boieri sunt uciși. Nobilii de la curtea poloneză (în piesă episcopul Laurentius, venit în vizită la Arbore), care se tem că Ștefăniță s-ar putea alia cu turcii, o conving pe însăși soția lui să-l otrăvească.
Alexandru Dabija a intuit forța acestei piese, care încearcă să tragă dramaturgia română înspre Shakespeare. Și a reușit să transpună scenic acest lucru, ba chiar să-l declare deschis prin citate teatrale.
Curajosul lui personaj principal Ștefăniță, uns domnitor la o vârstă fragedă, interpretat în mod shakespearian cu mult adevăr și într-o gamă largă de nuanțe de un Marius Manole, ca de obicei, foarte precis, fără exagerări inutile (pe care i le-ar fi permis personajul), este hotărât să păstreze tronul și să distrugă pe toată lumea care ar putea fi o amenințare la domnia sa, pentru a se asigura că rămâne cocoțat pe el. Îi ucide, printre alții, pe Luca Arbore, omul care l-a crescut, și pe cei doi fii ai lui, dar și pe Cătălin, fiul din flori al acestuia și soțul doicii care l-a îngrijit, cel mai bun vânător, cel mai mândru ostaş și căpitan al copiilor de casă, tocmind un ungur să-i facă de petrecanie la vânătoare… (așa cum Richard al III-lea, dorind să se asigure că fiii lui Edward nu vor fi o amenințare la domnia sa, a angajat un asasin să-i ucidă în Turnul Londrei).
Nevrotic, mare băutor de vin, cu moravuri mai mult decât ușoare (își înșeală necontenit soția cu care s-a căsătorit abia de un an; remarc aici excelenta alegere a lui Dabija, care a preferat să-l păstreze pe contele polonez Irmsky bărbat, amant al lui Ștefăniță, în timp ce în textul de acum un secol el era o femeie, Irma, deghizată în bărbat pentru a putea sta în preajma domnitorului și a-l sluji ca amantă), neiubitor de învățătură, copilăros, răsfățat și energic, el reușește să dea un contur foarte precis personajului istoric, cunoscut din surse că ar fi stricat relațiile cu polonezii ofensat de Sigismund, după ce acesta a refuzat să-i dea una din fete de soție. Fiind minor, urcat pe tron la vârsta de 11 ani, a fost ajutat să conducă multă vreme de către Divan, în fruntea căruia se afla hatmanul Luca Arbore. El a crescut jucându-se de-a domnia și puterea, lucru pe care Marius Manole îl surprinde foarte bine. Sare, aleargă, cade, se ridică, se îmbată, se rostogolește, se bate cu ciomegele și cu toporul (interesant și faptul că nu a fost folosită deloc sabia, tot ca o aducere mai aproape de universul cunoscut sau plauzibil al spectatorului), face totul cu o energie debordantă, de copil răsfățat, însă fără nicio exagerare. Reușește însă prin jocul lui adevărat în relația cu fiecare dintre personaje să creeze atmosfera sufocantă și disperantă în care trăiesc cu toții sub domnia lui, ca o paralelă și o trimitere genetică pentru starea pe care o traversează România azi și la care s-a gândit și Dabija când a montat acest spectacol: „Gândul primar, impulsul, ce m-a mânat pe mine în luptă este starea de sufocare. Am pomenit la început cuvântul derută. Ei, deruta a trecut. Acum e un soi de disperare tăcută. Situația în care nu ai cum să nu te gândești că nimic din ce se întâmplă nu e neapărat o întâmplare sau ceva trecător, ci este urmare a unui fel de a fi, a unui fel de a așeza lucrurile, care vine de undeva de foarte departe”, a declarat Alexandru Dabija.
De acolo de departe vin cu felul lor de a fi și celelalte personaje, care-l slujesc pe Ștefăniță. Adaptarea a ales să renunțe la multe dintre cele originale ale piesei delavranciene (logofeți, vistiernici, pârcălabi), condensându-i în cele cu care se prezintă pe scenă.
Minunată distribuirea rolurilor.
Doamna Tana, soția lui Ștefăniță coborâtoare din neamul Basarabilor, Richmond-ul lui Delavrancea care-l va otrăvi în cele din urmă pe stăpân și omul drag pentru a curma şirul nelegiurilor pe care acesta le comite, a fost interpretată la premieră, curat și simplu, de Alexandra Sălceanu (în alte reprezentații ea va fi jucată de Ilona Brezoianu). Veșnic neadaptată în țara Moldovei, blândă și înțeleaptă, ea caută să-l oprească pe soțul ei nechibzuit, declarând că vrea să-i scape numele de ocară, sufletul de osândă şi domnia de nelegiuire. Inteligentă, tristă și melancolică în raport cu viața ei care simte că se năruie prea devreme, afurisită în preajma netrebnicilor cu care-și pierde vremea domnul, ea se dovedește rece și calculată dar și sarcastică în ultimele lui clipe de viață. „Lui ia-i urletul şi nu-i mai rămâne nimic…” spune la începutul spectacolului. Și i-l ia la sfârșitul lui.
Afrodita Androne a interpretat de această dată rolul Oanei (într-o altă distribuție a spectacolului ea joacă Niculina). Într-o variantă dinadins exagerată a nebuniei în care cade după pierderea lui Cătălin, ea reușește să dea încărcătura potrivită vorbelor pline de tâlc pe care le-a pus Delavrancea în seama acestui personaj: „Fericiţi cei săraci cu duhul că a lor este împărăţia cerurilor… Capul de cuc uscat de şapte ani, spălat în şapte ape neîncepute, purtat în sân de şapte fete mari, e bun la somn, că-ţi dă somn fără vise…”. Însoțită cu ironie de porcușorul roz de cauciuc care grohăie hilar în chip de Ștefăniță.
Excelentă Niculina Rodicăi Ionescu, un rol mic în economia spectacolului, dar foarte bine punctat de Rodica, energică, generoasă, ludică și fermă în același timp.
Dorin Andone este un Luca Arbore precis, resemnat, asumat, Dragoș Ionescu îl interpretează pe Vornicul Carabăț, Emilian Mârnea este Isac, George Piștereanu este Nichita, iar Calotă este personajul inventat de Dabija pentru Mihai Calotă. Foarte bun și Eduard Adam în rolul lui Cătălin. Cu indicații precise și atent urmate, fiecare aduce câte ceva cu care contribuie la portretul-robot al oamenilor aflați în preajma domnului. Din care răzbate o combinație de înțelepciune cu lașitate. Boierii îi propun lui Ștefăniță pace cu turcii, dar nu război cu Polonia, așa cum și-a dorit bunicul său, Ștefan cel Mare, dar adăugă „cu nimeni la început, cu cel mai tare la urmă. (…) Că-i înfiripa Moldova aşa cum fusese odinioară, să fim bine şi cu unu, şi cu alţii… Să ne strecurăm până-i ajunge hotărâtor unde ţi-ei pune sabia în cumpănă…”.
Însă această montare pune accentul pe frivolitatea lui Ștefăniță, care nesocoteşte sfaturile boierilor cu experiență și se înconjoară de petrecăreţi de vârsta lui, transformând palatul domnesc în loc de joacă și desfrâu, în care se destrăbălează cu toții în ritmuri ale cântecului cucului, „În pădurea verde”, o metaforă a singurătății domnitorului și a lipsei de atitudine a celor aflați în stăpânirea sa, care-i tolerează și acompaniază comportamentul bolnav.
Dintre ei se remarcă Mogârdici, interpretat senzațional de Marius Rizea, tovarășul care bea câte trei pahare de vin de Berheci, până bea domnitorul un Cotnar. Cu un umor debordant și o poftă nebună de joc, el construiește un personaj savuros, așa cum a fost gândit încă din textul original (excelent momentul în care-i explică lui Ștefăniță cum să agațe mâinile într-un frasin când se îmbată, ca să știe când s-o deștepta care-i stânga și care-i dreapta). Îi ține bine hangul celălalt prieten de pahar al lui Ștefăniță, Moghilă, căruia îi dă viață Alexandru Voicu, completând trupa perfectă de petrecăreți. Ionuț Toader reușește un gingaș și drăgălaș conte Irmsky, amant supus și drăgăstos al lui Ștefăniță.
Legătura între ițele din care este confecționată această montare o face delicios Ungurul, interpretat de Mihai Munteniță, firul roșu al poveștii, care dă glas într-un mod savuros unor citate din Dimitrie Cantemir despre esența din care suntem plămădiți: „Dacă le e bine, sunt semeți. Dacă le merge rău, își pierd cumpătul. Și la urmă, când văd că toate străduințele lor sunt zadarnice, se căiesc pentru ceeea ce au săvârșit. Dar prea târziu… A! Și încă ceva: moldovenii nu numai că nu sunt iubitori de învățătură, ci chiar le e urâtă aproape la toți și spun despre omul învățat că e nebun…”.
Finalul este o nouă trimitere la Richard al III-lea. Fantomele oamenilor uciși din porunca lui Ștefăniță îl vizitează în momentele de agonie dinainte să se stingă, la fel ca cele care-l tulbură pe Richard în noaptea dinaintea bătăliei finale, să-i spună că nu va câștiga lupta a doua zi. Marius Manole termină în forță spectacolul lui Ștefăniță: „Am despărțit lumina de întuneric, toarnă, toarnă, cu paharul plin vreau să mă sui pe tronul bunicului meu!”, burzuluindu-se apoi la amintirea lui Ștefan cel Mare din tronul acoperit cu pânză, pe care nu a îndrăznit să urce până acum: „Ce te uiți așa? Ce te încrunți? Ce-au fost războaiele tale? Ce-au fost Lipnic, Baia, Soci, Racova, Cosminului?… Jucării!… Gata, am despărțit ce-i al tău de ce-i al meu!!! A trecut…”.
Încă o dată, un joc actoricesc desfășurat cu îndemânare și chef de joc al tuturor celor de pe scenă, într-un joc vizual alb/negru/gri/roșu, într-un decor, simplu, minimalist, redus la câteva elemente scenografice și ajutat de mișcări video care simplifică povestea scenografică, semnată tot de Alexandru Dabija, într-un spectacol modern, viu, antrenant, esențializat, cu nuci și coji de nucă pe care le strecoară în joc personajelor, să se joace cu ele în fel și chip. Și cu un gârlici în spatele scenei în partea stângă, prin care actorii intră pe sau dispar din scenă aplecându-se, ca într-o continuă demonstrație de suflet plecat, la neamuri străine de altădată sau ghișee de ANAF de azi…
Nu aș cădea de acord că Dabija ar încerca să răstoarne discursul istoric și încărcătura sa mitologică, dimpotrivă, îmi pare că sunt potențate tocmai finețurile pe care le are textul lui Delavrancea, condensate și traduse într-un limbaj contemporan, un contemporan în care spectatorul este, mai mult decât oricând în istoria noastră, foarte la curent cu jocurile de putere, cu slăbiciunile și nesiguranța statului, cu deriva în care plutește România postcomunistă, după un regim dur de câteva decenii în care românul a schimbat imaginea unui prezent deplorabil în raport cu un trecut aureolat în cea a unui prezent imposibil în raport cu deja celebra „grea moștenire”.
În căutarea identității, poporul nostru s-a clădit mereu pe lucruri strâmbe, care l-au măcinat și i-au clădit mentalitatea de slugă și perdant. Așa cum se remarcă în discuția dintre două personaje: „Și credința e o părere. Blagoslovită fie țărâna dascălului Socrate. El mi-a arătat înțelesul vieții. (…) Da’ Socrate ăsta nu ți-a arătat pe unde s-o luăm…”.
P.S.
În Anul Centenar, când se împlinesc și o sută de ani de la moartea scriitorului Barbu Ștefănescu Delavrancea, unul din cei mai importanți militanți pentru unitatea politică a românilor, Teatrul Național din București vă propune o nouă abordare a piesei ce vedea luminile rampei în urmă cu 108 ani pe scena instituției de cultură situate în vecinătatea Palatului Telefoanelor, primul sediu al Naționalului bucureștean.
În luna martie, noul spectacol de la Sala Atelier a TNB va mai avea două reprezentaţii, care, din păcate, sunt deja sold-out: pe 13 şi 24 martie.
„Viforul” de Barbu Ștefănescu Delavrancea
cu texte din Dimitrie Cantemir, Ion Neculce și „Fiziologul” (carte populară)
Regie: Alexandru Dabija
Scenografie: Alexandru Dabija
Video: Alexandru Dabija
Dramaturg: Mașa Dinescu
Coregrafie: Florin Fieroiu
Regizor secund: Patricia Katona
Asistent regie: Teodora Petre
Asistent scenografie: Ioana Iliescu
Regia tehnică: Marcel Bălănescu
Data premierei: 24.02.2018
Durata: 1 h 50 min / Pauză: Nu
Like this:
Like Loading...
Luciana Antofi 