GÂND CĂTRE NICHITA

gand Nichita

 

M-a învăţat curcubeul

cum se-ndoaie de după lacrimi,

întinzând spre mine o frunză

ca o mână cu degete.

Am atins cu sfială lassoul,

ochind atent bizonul de aer,

într-o promisiune eternă.

 
Mi-a dăruit apoi o stea de mare, un crab şi un delfin

– încă le mai car în spinare,

cu chipul nemângâiat,

în căutarea nisipurilor

de pe fundul unei mări

ce se va fi prefăcut deja

în păsări străvezii -.

 

Mi-am zis că trebuie musai

să îi dau ceva înapoi.

Cel mai potrivit mi s-a părut sufletul,

n-aș fi știut oricum să-l folosesc

fără ajutorul lui.

Așa m-am îndrăgostit

pentru totdeauna.

 

De o scară de serviciu, în spirală,

pe care urcă, ori coboară

doar câte un om, singur,

păzindu-și poarta,

ca nu cumva el însuși să fugă,

așteptat de tu, de mă,

de cifra patru mii

și de întreg,

de ghilotină,

de o pată de sânge,

trezită pe un tăiș de sabie, osos,

ce se apucă să predea

lecții simple

despre cub și despre cerc,

leagă nodul 23

și cade din sine în sine,

la orice oră la care sentimentele

încep să se bucure de viziune

căznindu-se să nelumească.

 

Dar El le-a spus deja pe toate

cu cele mai potrivite necuvinte

șoptite răspicat înspre mine

printre buzele înfipte adânc

în talpa unui picior

ce se apropie, încet,

șchiopătând.

 

Advertisements

Ce se poate naște la umbra ipocriziei în orașele mici: INTRIGA descâlcită la Avangardia

afis-intriga

Un gen atacat mai degrabă radiofonic în cultura noastră teatrală, dramaturgia polițistă a intrat de curând în atenția scenelor bucureștene. „Opt femei” de Robert Thomas (montat de Andreas Merz-Raykov anul trecut la teatrul Nottara) și o piesă a Deliei Olga Mateescu, „Magnolii și cianură”, pusă în scenă acum doi ani de Teatrul Coquette (rezultatul unui concurs de dramaturgie polițistă, organizat împreună cu o editură), sunt preocupări izolate în repertoriul teatrelor noastre în această zonă. Iată că, la numai câteva luni după o premieră Agatha Christie pe scena Naționalului („Cursa de șoareci” al lui Erwin Șimșensohn), a apărut un alt spectacol polițist.

Teatrul Avangardia a lansat săptămâna trecută o nouă premieră pentru România, spectacolul „Intriga”, de Jaime Salom, în regia lui Ricard Reguant. Un thriller polițist în care fiecare personaj este, pe rând, victimă și călău. Un text bun, demn de colecțiile de cărți polițiste de altă dată („Aventura” editurii Albatros sau „Enigma” Universului.

Un cuplu în care el a fost cucerit de farmecul ei și ea de contul lui curent. O femeie fragilă neglijată și un bărbat arogant și parșiv, captivi într-o căsnicie solidă, bazată pe infidelitate și întreținerea aparențelor. Pentru ca afacerea familiei să prospere și societatea să-și țină ușile larg deschise. Până într-o zi, când omul de afaceri e amenințat cu falimentul și pedeapsa penală. Înscenarea morții lui și încasarea banilor prevăzuți în polița de asigurare pare cea mai bună soluție pentru ca toată lumea să evite rușinea și să înceapă o nouă viață. Ajutați de amantul ei, cei doi încep să lucreze la o strategie prin care să pună în practică acest scenariu, fără să lase loc vreunei îndoieli. Dar cum „majoritatea văduvelor se recăsătoresc, dar nu întotdeauna cu medicul soțului, respectiv cel care a semnat certificatul de deces“, suspiciunile apar și poliția demarează o anchetă.

Cabala celor trei este aparent dejucată de un comisar care investighează cazul, însă, pe măsură ce se dezleagă unele mistere, povestea se încurcă și mai mult, cu aportul celui de-al cincilea personaj al piesei, asistenta medicului.

Aproape două ore de spectacol în care spectatorul se străduiește să stabilească cine ce preț are. Cine cui îi mănâncă din palmă. Cine semnează scrisori pe care le dă anonime. Cine iubește cu adevărat și cine trădează.

Dragoste, complicitate, infidelitate, prodiție, mister, secrete incredibile, întorsături de situație, final neaşteptat. O rețetă însă neclasică de thriller sau cum se învârt cinci oameni în jurul a zece milioane de euro. În jurul defunctului, răposatul viu, îngropat fără, deshumat cu trup. În jurul unei casete de valori în care stă o valiză goală, râvnită de toată lumea, în timp ce banii urmează o cale a lor, în intrigi separate în care se leagă protagoniștii. Dar și în jurul poveștilor de dragoste și al nevoilor afective ale fiecăruia. Într-o încercare disperată de a descoperi rețeta fericirii. O poveste în care se rescrie mereu începutul. Iar planurile secundare funcționează în paralel, schimbând premizele și posibilul deznodământ al acțiunii.

Interpretat de Șerban Pavlu, Rogelio Bengoa este un afacerist fără scrupule, puternic și arogant, care nu trăiește nicio clipă de ezitare sau slăbiciune. Un tip practic și inteligent, el face planul aparent la repezeală, dar mișcând cu precizie toate rotițele care pot pune în mișcare mecanismul de înșelătorie și autoapărare, inclusiv sau mai ales pe cele de ordin afectiv. „Fără ipocrizie și fără false pudori“, cum pretinde că așează pe masa negocierii argumentele în fața soției și a amantului acesteia, el îi propune medicului drum liber către mâna soției lui, în schimbul certificatului de deces, fără să uite să precizeze raportul de forțe dintre ei „Nu uitați că e de ajuns să revin la viață ca să pierdeți tot ceea ce ați câștigat, inclusiv banii, care vor trebui returnați companiei de asigurări…“. Nu are nicio îndoială în privința succesului, simularea decesului și înmormântarea falsă părându-i foarte la îndemână  pentru un om cu așa de multe resurse, relații și influență cum e el.

Soţia lui, tânăra și eleganta Silvia, interpretată de Medeea Marinescu, este personajul care se va dovedi cel mai simplu și mai naiv în încrengătura de intrigi care se țese în jurul ei. Ea trăieşte pe ascuns o frumoasă poveste de dragoste cu doctorul Andres Navarro. Într-o confesiune făcută Gloriei, încercând să se justifice după ce a fost surprinsă în brațele doctorului imediat după înmormântarea soțului, ea descrie cu tristețe situația din care s-a străduit multă vreme să iasă: „Căsnicia noastră n-a fost niciodată una fericită. În ochii lumii dădeam impresia cuplului perfect, imaginea asta îi convenea lui Rogelio, transmitea încredere, siguranță pentru angajați, colaboratori, mă rog, știi cum e o afacere, și asta a durat un timp. Dar la un moment dat s-a întâmplat ceva: l-am întâlnit pe Andres, la niște prieteni, în casa lor, și ne-am îndrăgostit… Oricum, la început, chiar dacă știam care ne sunt sentimentele, ne evitam, le ignoram, dar apoi n-a mai fost posibil să facem asta… Moartea lui Rogelio a fost un șoc și pentru mine chiar dacă eram despărțiți, totuși am trăit atâția ani împreună… Mă simțeam singură, deprimată, voiam să scap de pereții ăia, care mi-aduceau aminte de atât de multe lucruri…“.

Doctorul, un Mihai Călin blând și tandru, care pare îndrăgostit nebuneşte de ea și dispus să meargă până acolo unde este în stare să consimtă la comiterea unei infracțiuni, încearcă aparent să-i țină la distanță pe ceilalți, ca să poată păstra secretul, renunțând până și la fidela lui asistentă Gloria, interpretată de Ilona Brezoianu. Aceasta se va dovedi cel mai surprinzător personaj al piesei, jucând un rol care crește în complexitate și importanță în desfășurarea acțiunii.

Legătura între aceste suflete chinuite, măcinate de intrigi și apăsări, o face comisarul Ruiz, personajul cheie al elucidării intrigii, un excelent Cristi Iacob, care interpretează rolul investigatorului trimis de la Madrid în acest oraș mic să deslușească misterul morții lui Rogelio. Prieten din tinerețe cu doctorul Navarro, el se folosește de toate corzile de care poate să-l tragă pe acesta pentru a smulge informații folositoare pentru rezolvarea cazului. Cristi Iacob reușește să dea greutate acestui personaj, fără să forțeze nota, construind un personaj natural, jovial, cu gesturi repetitive care demonstrează o curiozitate vie, veșnic însoțit de un pahar de băutură care-i întrerupe intenționat fraza, pentru a o rearunca apoi interlocutorului cu o nuanță în plus, părând că se scuză mereu pentru „obiceiul meu, cu deducțiile“ și încearcă să obțină confidențe de la Andres după ce-i câștigă încrederea „M-au rugat să demarăm o anchetă, o formalitate, să le închidem gura ăstora de la compania de asigurări… Sunt convins că nu e nimic de găsit, de asta m-am oferit să-mi dea mie cazul… Știu ce se întâmplă în orășelele astea mici, colcăie de mizerii, aberații, toate porcăriile astea ți-ar putea afecta cariera așa că-ți propun să rămână totul între noi…“. În același timp este mereu sarcastic și-și fierbe convorbitorul: „Precauția defunctului: asta numesc eu să mori la timp“.

Circumstanţele poartă toate aceste personaje pe cărări din ce în ce mai întortocheate, greu de intuit pentru spectator, păcălit de fiecare dată că se află în posesia cheii care va deschide ușa rezolvării enigmei. Asta se întâmplă într-un decor simplu, fără pretenții, ca într-o sufragerie în care ți-a fost pregătită canapeaua pentru a lectura romanul polițist și un birou de lucru, la care te așezi din când în când pentru a face propria schiță de elucidare a fiecărui mister pe care-l întâlnești. Pe o muzică de film polițist (care acoperă adesea, nepermis de mult, rostirea actorilor).

Într-un caz clasic de cardiopatie, cu un deznodământ până la urmă normal, dacă e să o luăm pe așa. Și să-l parafrazăm pe Jaime Salom.

Intriga” de Jaime Salom Vidal

Teatrul Avangardia

Regia: Ricard Reguant

Distribuția: Mihai Călin, Medeea Marinescu, Șerban Pavlu, Cristi Iacob, Ilona Brezoianu

Durată: 1h 40m

Următoarele reprezentaţii: marți, 3 aprilie, și vineri, 13 aprilie 2018, de la ora 20.00

Teatrul Avangardia – Sala CinemaPro

 

ZIUA π

pi post

 

Am aflat abia azi, nici măcar nu știam că Pi are o zi a ei

(și la constanta matematică mă refer, dar și la valoarea ei).

N-am încotro și încerc să mă asortez și eu cum pot la cotidian

aici, că se pare că orice e posibil în noul meu spațiu euclidian.

 

Așadar îmi pun botinele galbene, pardesiul lila și pălăria verde de fetru

și inițiez și eu un raport între circumferință și diametru

(v-ați prins deja, nu are cum să fie vorba decât despre ceva circular,

cum stă să plouă, iau o umbrelă multicoloră) și încep un exercițiu particular:

 

cobor învârtindu-mă treptele, să-mi arunc circumvoluții prin urbe,

îmi rotesc capul mereu după păsări, cu vârful umbrelei fac curbe,

desenez în aer cu inelarul de la mâna liberă doar arce de cerc și spirale

(și din țigara pe care-o fumez doar în gând ies tot rotocoale…).

 

Mai presus de experiența posibilă și de inteligența obișnuită

(e și transcendent pi, deci nu presupune un șir de operații cu valoare finită),

îmi dau seama că orice aș face trăiesc într-o bulă, așa că #rezist

la intersecția tuturor punctelor perfect depărtate de punctul meu fix.

 

π nu are cum să fie precis, evident se referă la un număr irațional,

de care omul se ajută de câteva sute de ani să navigheze-n real,

așa că nici un efort nu i-a părut prea mare când a lansat câte o ipoteză

– dar matematicienii se jucau cu luna și soarele, nu aveau teză -.

 

Era mai degrabă necesar să fie stabilită constanta pentru privit înspre cer,

pentru plimbări narative-n spirală și distanțe de nemăsurat cu-n echer,

pentru rotocoale de ars vicii, arcade și circumferințe zevzeci,

a căror precizie aduce bătăi de cap și de inimi, gen 90-60-90…

 

Pe scurt, poate nu ne-am dat seama, dar era mare nevoie de pi

pentru visat, dat drumul la păsări, cântat, a iubi și a fi

– vezi doar să nu-l folosești azi de două ori la rând făr’ să vrei

(I don t think it’s about any micturition on this Pi day…)-.

 

 

P.S.

Alo, dați visele frumoase mai încet, încerc să am și eu un coșmar onest!

Tocmai am aflat despre moartea lui Hawking, nu știam că e un pi funest

(mi-ar mai trebui o confirmare până la noapte, ca să pot să ascult,

cică o inimă sănătoasă pur și simplu iubește mai mult)…

NINS PÂNĂ LA SÂNGE

prepeleac 1.jpg

 

M-am aşezat cuminte să aştept troienirea, după cum am promis.

N-am primit nicio şansă la grabă şi nici la plictis

(poate câte-un fulg uneori să fi strălucit fără vlagă-n neon,

dar murea imediat din lipsă de frig sau măcar un pic de freon).

 

Aş fi putut aştepta pe un drum, între bitumuri şi gudroane-n asfalt,

m-am trezit însă fără soluţii, în copcă, de la prea mult exalt.

Un strat de bază, peste el, un strat fin de uzură,

petrol oxidat peste iarna arzândă din această făptură,

 

întins împreună cu smoala, vinovat de tânjeală la alb, asaltat de denunțuri,

acuzat de anotimpuri absurde, cu val de caniculă, dar la streșini cu țurțuri,

așteptând să aflu după ce algoritm vom decide câte urme de viață

se toarnă în pahar în fiecare dimineață și cu câte cuburi de gheaţă,

 

dacă somelierul ne lasă să alegem sau ne bagă pe gât cine știe ce soiuri,

plutind în pahare burgundy, bordeaux sau lalea printre sloiuri

– e bine totuși că ninge cu gol şi cu lipsă și cu mult prea mult vid,

așa îți mai rămân goale trei sferturi de sticlă să poți redeveni lucid -.

 

N-ar fi stricat însă să mai lipsească niște grade, nici măcar nu-i atât de frig,

a rămas numai negrul sau poate doar albul nu mai acoperă nimic,

pătat de un abur roșu de sânge ce se ridică şi-l maculează nătâng

curge doar soare grena înspre creier şi către ventriculul stâng…

 

Gata, nu mai pot, m-am săturat să mă las în iarna asta escroacă,

fără pic de rușine, zăpadă sau măcar promoroacă!…

Am glumit, evident, n-a fost nicio iarnă, am visat ori mi s-a părut,

dar cred că așa trebuie să fi arătat dacă ar fi început.

Barbu Ștefănescu Delavrancea în contemporan, via Shakespeare: #VIFORULLUIDABIJA

zafis Viforul.jpg

„Viforul” lui Dabija s-a pornit la Național. Un regat teatral pentru un cal. Sau dacă și nepotul lui Ștefan cel Mare ar fi avut un aprod, poate şi regele Angliei ar fi avut un Purice…

Tragedia lui Ștefăniță din „Viforul” este tragedia Regelui Richard al III-lea, cu multe elemente necesare unei astfel de comparații, de la domnia despotică și complotul trădător, până la jalnicile ucideri ale nevinovaţilor lui apropiați şi moartea lui, dorită de mulți și binemeritată, jocurile de culise, motivaţiile ascunse, preponderent de natură personală, cu răsturnări de situaţie spectaculoase.

„Viforul” este un spectacol despre starea naţiei care ar trebui difuzat în prime-time la Televiziunea Română. Modern, nu postmodern, după cum declară chiar autorul lui. Cel mai mare merit al acestui spectacol este că îl traduce minunat pe Delavrancea pe limba copiilor noștri. Care nu mai citesc letopisețe. Iar Alexandru Dabija adaugă textului lui Delavrancea, într-un mod foarte inteligent, câteva referiri importante la  năravurile românilor, descrise de Dimitrie Cantemir în una dintre cele mai profunde analize antropologice din cultura română, „Descriptio Moldaviae”, acum 300 de ani și care sunt perfect valabile şi astăzi, făcând și alte câteva trimiteri la Ion Neculce și la cartea populară „Fiziologul”.

Textul „Viforul”, cea de-a doua piesă ce alcătuieşte, împreună cu „Apus de soare” şi „Luceafărul”, binecunoscuta Trilogie a Moldovei, a fost păstrat în proporție de 50-60% în acest spectacol al Naționalului, pe care regizorul îl consideră o adaptare, o interpretare liberă a textului lui Delavrancea. Într-un interviu acordat Radio România Cultural înainte de premiera acestui spectacol, Alexandru Dabija spunea: „M-am jucat în sensul istoriei României, nu e un punct de vedere iconoclast, nu e o provocare, nu e o frondă, nu e o bătaie de joc la ce se poartă, la istorie, ci mai mult despre un fel de derută în abordarea noastră de astăzi a fenomenului istoric. Cred, și senzația pe care am acumulat-o în ani de zile asta e, că suntem atât de manipulați într-un fel sau altul cu propria noastră istorie, iar interpretările noastre sunt atât de diferite, informațiile care ne vin ne vin atât de trunchiate, atât de ideologizate, încât nimeni nu mai înțelege la un  moment dat nimic și, cel puțin pentru generațiile mai noi, poziția este clar de respingere totală a fenomenului istoric, a studiului istoriei. Deci nu e o încercare de reglare de conturi, ci de exprimare a acestui tip de derută asupra pozițiilor oficiale.

Acest spectacol nu pune întrebări. Dă niște răspunsuri, dar niște răspunsuri de un subiectivism feroce. Plecând de la Delavrancea și de la acest personaj, care, după părerea mea, rămâne fabulos, chiar în istoria teatrului românesc. Personajul Ștefăniță, nebun, epileptic sau cum era, rămâne un om de putere cu un punct de vedere de frondă,  extrem de curajos pentru vremea pe care a trăit-o. ”.

Textul piesei lui Delavrancea respectă adevărul istoric, potrivit căruia Divanul, în timp ce țara e închinată turcilor, încearcă fără să-l convingă pe Ștefăniță să facă pace și cu leșii. În cele din urmă, hatmanul Luca Arbore, voind să fie și pe mai departe în relații bune cu Polonia, trimite o solie la polonezi. Ștefăniță îl ucide, la fel și pe cei doi fii ai săi. Boierii se răscoală împotriva lui Ștefăniță, însă răscoala este înăbușită și mulți boieri sunt uciși. Nobilii de la curtea poloneză (în piesă episcopul Laurentius, venit în vizită la Arbore), care se tem că Ștefăniță s-ar putea alia cu turcii, o conving pe însăși soția lui să-l otrăvească.

Alexandru Dabija a intuit forța acestei piese, care încearcă să tragă dramaturgia română înspre Shakespeare. Și a reușit să transpună scenic acest lucru, ba chiar să-l declare deschis prin citate teatrale.

Curajosul lui personaj principal Ștefăniță, uns domnitor la o vârstă fragedă, interpretat în mod shakespearian cu mult adevăr și într-o gamă largă de nuanțe de un Marius Manole, ca de obicei, foarte precis, fără exagerări inutile (pe care i le-ar fi permis personajul), este hotărât să păstreze tronul și să distrugă pe toată lumea care ar putea fi o amenințare la domnia sa, pentru a se asigura că rămâne cocoțat pe el. Îi ucide, printre alții, pe Luca Arbore, omul care l-a crescut, și pe cei doi fii ai lui, dar și pe Cătălin, fiul din flori al acestuia și soțul doicii care l-a îngrijit, cel mai bun vânător, cel mai mândru ostaş și căpitan al copiilor de casă, tocmind un ungur să-i facă de petrecanie la vânătoare… (așa cum Richard al III-lea, dorind să se asigure că fiii lui Edward nu vor fi o amenințare la domnia sa, a angajat un asasin să-i ucidă în Turnul Londrei).

Nevrotic, mare băutor de vin, cu moravuri mai mult decât ușoare (își înșeală necontenit soția cu care s-a căsătorit abia de un an; remarc aici excelenta alegere a lui Dabija, care a preferat să-l păstreze pe contele polonez Irmsky bărbat, amant al lui Ștefăniță, în timp ce în textul de acum un secol el era o femeie, Irma, deghizată în bărbat pentru a putea sta în preajma domnitorului și a-l sluji ca amantă), neiubitor de învățătură, copilăros, răsfățat și energic, el reușește să dea un contur foarte precis personajului istoric, cunoscut din surse că ar fi stricat relațiile cu polonezii ofensat de Sigismund, după ce acesta a refuzat să-i dea una din fete de soție. Fiind minor, urcat pe tron la vârsta de 11 ani, a fost ajutat să conducă multă vreme de către Divan, în fruntea căruia se afla hatmanul Luca Arbore. El a crescut jucându-se de-a domnia și puterea, lucru pe care Marius Manole îl surprinde foarte bine. Sare, aleargă, cade, se ridică, se îmbată, se rostogolește, se bate cu ciomegele și cu toporul (interesant și faptul că nu a fost folosită deloc sabia, tot ca o aducere mai aproape de universul cunoscut sau plauzibil al spectatorului), face totul cu o energie debordantă, de copil răsfățat, însă fără nicio exagerare. Reușește însă prin jocul lui adevărat în relația cu fiecare dintre personaje să creeze atmosfera sufocantă și disperantă în care trăiesc cu toții sub domnia lui, ca o paralelă și o trimitere genetică pentru starea pe care o traversează România azi și la care s-a gândit și Dabija când a montat acest spectacol: „Gândul primar, impulsul, ce m-a mânat pe mine  în luptă este starea de sufocare. Am pomenit la început cuvântul derută. Ei, deruta a trecut. Acum e un soi de disperare tăcută. Situația în care nu ai cum să nu te gândești că nimic din ce se întâmplă nu e neapărat o întâmplare sau ceva trecător, ci este urmare a unui fel de a fi, a unui fel de a așeza lucrurile, care vine de undeva de foarte departe”, a declarat Alexandru Dabija.

De acolo de departe vin cu felul lor de a fi și celelalte personaje, care-l slujesc pe Ștefăniță. Adaptarea a ales să renunțe la multe dintre cele originale ale piesei delavranciene (logofeți, vistiernici, pârcălabi), condensându-i în cele cu care se prezintă pe scenă.

Minunată distribuirea rolurilor.

Doamna Tana, soția lui Ștefăniță coborâtoare din neamul Basarabilor, Richmond-ul lui Delavrancea care-l va otrăvi în cele din urmă pe stăpân și omul drag pentru a curma şirul nelegiurilor pe care acesta le comite, a fost interpretată la premieră, curat și simplu, de Alexandra Sălceanu (în alte reprezentații ea va fi jucată de Ilona Brezoianu). Veșnic neadaptată în țara Moldovei, blândă și înțeleaptă, ea caută să-l oprească pe soțul ei nechibzuit, declarând că vrea să-i scape numele de ocară, sufletul de osândă şi domnia de nelegiuire. Inteligentă, tristă și melancolică în raport cu viața ei care simte că se năruie prea devreme, afurisită în preajma netrebnicilor cu care-și pierde vremea domnul, ea se dovedește rece și calculată dar și sarcastică în ultimele lui clipe de viață. „Lui ia-i urletul şi nu-i mai rămâne nimic…” spune la începutul spectacolului. Și i-l ia la sfârșitul lui.

Afrodita Androne a interpretat de această dată rolul Oanei (într-o altă distribuție a spectacolului ea joacă Niculina). Într-o variantă dinadins exagerată a nebuniei în care cade după pierderea lui Cătălin, ea reușește să dea încărcătura potrivită vorbelor pline de tâlc pe care le-a pus Delavrancea în seama acestui personaj:  „Fericiţi cei săraci cu duhul că a lor este împărăţia cerurilor… Capul de cuc uscat de şapte ani, spălat în şapte ape neîncepute, purtat în sân de şapte fete mari, e bun la somn, că-ţi dă somn fără vise…”. Însoțită cu ironie de porcușorul roz de cauciuc care grohăie hilar în chip de Ștefăniță.

Excelentă Niculina Rodicăi Ionescu, un rol mic în economia spectacolului, dar foarte bine punctat de Rodica, energică, generoasă, ludică și fermă în același timp.

Dorin Andone este un Luca Arbore precis, resemnat, asumat, Dragoș Ionescu îl interpretează pe Vornicul Carabăț, Emilian Mârnea este Isac, George Piștereanu este Nichita, iar Calotă este personajul inventat de Dabija pentru Mihai Calotă. Foarte bun și Eduard Adam în rolul lui Cătălin. Cu indicații precise și atent urmate, fiecare aduce câte ceva cu care contribuie la portretul-robot al oamenilor aflați în preajma domnului. Din care răzbate o combinație de înțelepciune cu lașitate. Boierii îi propun lui Ștefăniță pace cu turcii, dar nu război cu Polonia, așa cum și-a dorit bunicul său, Ștefan cel Mare, dar adăugă „cu nimeni la început, cu cel mai tare la urmă. (…) Că-i înfiripa Moldova aşa cum fusese odinioară, să fim bine şi cu unu, şi cu alţii… Să ne strecurăm până-i ajunge hotărâtor unde ţi-ei pune sabia în cumpănă…”.

Însă această montare pune accentul pe frivolitatea lui Ștefăniță, care nesocoteşte sfaturile boierilor cu experiență și se înconjoară de petrecăreţi de vârsta lui, transformând palatul domnesc în loc de joacă și desfrâu, în care se destrăbălează cu toții în ritmuri ale cântecului cucului, „În pădurea verde”, o metaforă a singurătății domnitorului și a lipsei de atitudine a celor aflați în stăpânirea sa, care-i tolerează și acompaniază comportamentul bolnav.

Dintre ei se remarcă Mogârdici, interpretat senzațional de Marius Rizea, tovarășul care bea câte trei pahare de vin de Berheci, până bea domnitorul un Cotnar. Cu un umor debordant și o poftă nebună de joc, el construiește un personaj savuros, așa cum a fost gândit încă din textul original (excelent momentul în care-i explică lui Ștefăniță cum să agațe mâinile într-un frasin când se îmbată, ca să știe când s-o deștepta care-i stânga și care-i dreapta). Îi ține bine hangul celălalt prieten de pahar al lui Ștefăniță, Moghilă, căruia îi dă viață Alexandru Voicu, completând trupa perfectă de petrecăreți. Ionuț Toader reușește un gingaș și drăgălaș conte Irmsky, amant supus și drăgăstos al lui Ștefăniță.

Legătura între ițele din care este confecționată această montare o face delicios Ungurul, interpretat de Mihai Munteniță, firul roșu al poveștii, care dă glas într-un mod savuros unor citate din Dimitrie Cantemir despre esența din care suntem plămădiți: „Dacă le e bine, sunt semeți. Dacă le merge rău, își pierd cumpătul. Și la urmă, când văd că toate străduințele lor sunt zadarnice, se căiesc pentru ceeea ce au săvârșit. Dar prea târziu… A! Și încă ceva: moldovenii nu numai că nu sunt iubitori de învățătură, ci chiar le e urâtă aproape la toți și spun despre omul învățat că e nebun…”.

Finalul este o nouă trimitere la Richard al III-lea. Fantomele oamenilor uciși din porunca lui Ștefăniță îl vizitează în momentele de agonie dinainte să se stingă, la fel ca cele care-l tulbură pe Richard în noaptea dinaintea bătăliei finale, să-i spună că nu va câștiga lupta a doua zi. Marius Manole termină în forță spectacolul lui Ștefăniță: „Am despărțit lumina de întuneric, toarnă, toarnă, cu paharul plin vreau să mă sui pe tronul bunicului meu!”, burzuluindu-se apoi la amintirea lui Ștefan cel Mare din tronul acoperit cu pânză, pe care nu a îndrăznit să urce până acum: „Ce te uiți așa? Ce te încrunți? Ce-au fost războaiele tale? Ce-au fost Lipnic, Baia, Soci, Racova, Cosminului?… Jucării!… Gata, am despărțit ce-i al tău de ce-i al meu!!! A trecut…”.

Încă o dată, un joc actoricesc desfășurat cu îndemânare și chef de joc al tuturor celor de pe scenă, într-un joc vizual alb/negru/gri/roșu, într-un decor, simplu, minimalist, redus la câteva elemente scenografice și ajutat de mișcări video care simplifică povestea scenografică, semnată tot de Alexandru Dabija, într-un spectacol modern, viu, antrenant, esențializat, cu nuci și coji de nucă pe care le strecoară în joc personajelor, să se joace cu ele în fel și chip. Și cu un gârlici în spatele scenei în partea stângă, prin care actorii intră pe sau dispar din scenă aplecându-se, ca într-o continuă demonstrație de suflet plecat, la neamuri străine de altădată sau ghișee de ANAF de azi…

Nu aș cădea de acord că Dabija ar încerca să răstoarne discursul istoric și încărcătura sa mitologică, dimpotrivă, îmi pare că sunt potențate tocmai finețurile pe care le are textul lui Delavrancea, condensate și traduse într-un limbaj contemporan, un contemporan în care spectatorul este, mai mult decât oricând în istoria noastră, foarte la curent cu jocurile de putere, cu slăbiciunile și nesiguranța statului, cu deriva în care plutește România postcomunistă, după un regim dur de câteva decenii în care românul a schimbat imaginea unui prezent deplorabil în raport cu un trecut aureolat în cea a unui prezent imposibil în raport cu deja celebra „grea moștenire”.

În căutarea identității, poporul nostru s-a clădit mereu pe lucruri strâmbe, care l-au măcinat și i-au clădit mentalitatea de slugă și perdant. Așa cum se remarcă în discuția dintre două personaje: „Și credința e o părere. Blagoslovită fie țărâna dascălului Socrate. El mi-a arătat înțelesul vieții. (…) Da’ Socrate ăsta nu ți-a arătat pe unde s-o luăm…”.

P.S.

În Anul Centenar, când se împlinesc și o sută de ani de la moartea scriitorului Barbu Ștefănescu Delavrancea, unul din cei mai importanți militanți pentru unitatea politică a românilor, Teatrul Național din București vă propune o nouă abordare a piesei ce vedea luminile rampei în urmă cu 108 ani pe scena instituției de cultură situate în vecinătatea Palatului Telefoanelor, primul sediu al Naționalului bucureștean.

În luna martie, noul spectacol de la Sala Atelier a TNB va mai avea două reprezentaţii, care, din păcate, sunt deja sold-out: pe 13 şi 24 martie.

„Viforul” de Barbu Ștefănescu Delavrancea

cu texte din Dimitrie Cantemir, Ion Neculce și „Fiziologul” (carte populară)

Regie: Alexandru Dabija

Scenografie: Alexandru Dabija

Video: Alexandru Dabija

Dramaturg: Mașa Dinescu

Coregrafie: Florin Fieroiu

Regizor secund: Patricia Katona

Asistent regie: Teodora Petre

Asistent scenografie: Ioana Iliescu

Regia tehnică: Marcel Bălănescu

 

Data premierei: 24.02.2018

Durata: 1 h 50 min / Pauză: Nu

viforul distributie.jpg

Orice lucru mare poate să se facă mic numai cu un clic: „Fetița soldat” sau cea mai frumoasă realitate

 

fetita 7

Scriu pe bilețel o dorință. Mă port apoi ca și cum s-ar fi împlinit. Lumea nu are decât să ghicească ce-am scris, dacă-și dorește asta. Poate dacă am apucat să gândesc bine o dată, pot să gândesc bine mereu. Important este să-mi pun  mereu întrebări. Să nu mă opresc niciodată. Nici măcar atunci când am primit dinainte răspunsurile. Dar nu pe cele potrivite le caut, ci pe cele care fac realitatea suportabilă. Ca în copilărie.

Unde se duce timpul când trece? Ce-ar fi dacă ne-am naște toți în aceeași zi? Cine face casa așa mică să o pună pe coperta revistei și apoi o face mare la loc? Unde se duc bunicile când se duc? Cum aperi ce-ți este drag? Dacă oamenii ar plânge împreună cu alți oameni, nu s-ar salva mai multe lacrimi?

Genul de întrebări pe care ți le poți pune când te numești Ami, ai nouă ani și ești personajul principal din piesa Fetița soldat” a Mihaelei Michailov, una dintre cele mai gingașe și profunde scriituri ale vremurilor noastre. Asta înseamnă și că poți să-ți ții respirația patru minute și douăzeci de secunde, și să alergi fără să te oprești până la cofetărie, să mănânci o amandină și să fugi înapoi acasă tot fără să te oprești, dar și să ții minte șapte medicamente complicate după care te trimite bunica la farmacie (Su-metronidazol, Piracetam, Arcoxia și încă patru secrete). Că trăiești într-un univers al jocurilor și jucăriilor și poți să ameliorezi orice durere și să-i aduci lumii salvarea. Pe urmă mai vezi tu ce mai faci.

Fetița soldat” este o piesă despre politica afectelor. O piesă despre o fetiță care-și imaginează o întreagă lume, un complex de acțiuni de apărare pentru a-și salva bunica. O piesă despre o materie care nu se învață la școală: empatia. O piesă despre ce vrem să ne facem atunci când o să fim mari. Sau despre ce n-am apucat să ne facem pentru că oamenii mari ne-au făcut ce-au vrut ei. O piesă despre bunicile și bunicii care ne-au creat copilării solare, ajutându-ne să înțelegem ce-i cu lumea asta. O piesă despre copii care inventează cel mai tare joc de strategie: apărarea celor dragi. Pentru că solidaritatea și iubirea pot schimba ceva. Și pentru că neimaginată, schimbarea nu poate apărea. Fetița soldat este o piesă despre legături afective care nu se pierd niciodată”, mărturisește autoarea, Mihaela Michailov.

Și din acest text minunat a rezultat un spectacol terapeutic despre cum arată și cum trebuie să ocrotești iubirea. Necondiționată. Despre cum ne construim întreaga viața încercând să învățăm cum să ne ferim de pierderi. Mai ales de pierderea celor dragi. Despre cum fabricăm cu grijă iluzii. Ca să reparăm sau să îndreptăm realitatea care doare. Asta pentru că a încăput pe mâinile unei talentate regizoare debutante, Silvia Roman, care a reușit prin această punere în scenă să potențeze toate nuanțele pe care le propune piesa, într-un exercițiu de maximă sinceritate. “Un moment scurt de respiro, de reflecție, de sinceritate față de noi. Un amalgam de întrebări fără răspuns despre iubire, curaj, empatie, dor, viață și moarte prin prisma unei fetițe cu o imaginație imprevizibil de bogată și o curiozitate specifică vârstei. Un univers ludic, candid care cu siguranță ne va reactiva amintiri de demult. Un exercițiu colectiv de reîntoarcere la copilărie. Un spectacol despre și pentru toți cei care și-au dorit să salveze pe cineva drag, cu drag”, declară Silvia Roman.

Ea țese în aproape o oră și jumătate de spectacol, împreună cu fiecare dintre cele două actrițe care interpretează rolul lui Ami, Silvana Mihai și Cristina Juncu, un pled pentru a ne adăposti de frigul tuturor suferințelor inevitabile, o frică plămădită în noi încă din vremea copilăriei. Cele două Ami, oarecum la fel și foarte diferite în același timp, reușesc un one woman show puternic și candid în ambele cazuri. Pe Cristina Juncu am văzut-o acum aproape un an. Ea e Ami cea ingenuă, sinceră până la o naivitate lacrimogenă, care lucrează fin cu emoționalul spectatorului. Silvana Mihai, pe care am văzut-o în cea mai recentă reprezentație a acestui spectacol, este Ami cea ludică, energică, un complice permanent al suișurilor și coborâșurilor pe care le propune textul și situația scenică în sufletul privitorului. Fiecare dintre ele reușește să ducă foarte asumat, cu umor și sensibilitate, un spectacol despre inocență și maturizare forțată.

Și despre copilul din fiecare dintre noi. Așa cum l-am îngrijit la vârsta când trebuie să desenezi o floare fără să ridici creionul de pe hârtie și apoi o stropești cu puțină apă, să vezi cum crește. Dacă n-a crescut, înseamnă că ai ridicat creionul. Și, în general, dacă ai greșit, înseamnă că ai fost pe unde n-ai mai fost. Așa cum te-a învățat bunica. Pe vocea Marianei Mihuț, cea mai frumoasă dintre vocile pe care ne-ar putea vorbi astăzi din amintiri bunicile noastre plecate. Acolo unde se duc ele când se duc.

De aceea trebuie să te faci soldată. Să o aperi pe bunică, înainte de a fi prea târziu.

Și să fii convinsă că și fetele au putere dacă țin pumnul strâns. Dacă semnează un contract ferm și dacă elaborează o strategie minuțioasă de luptă pentru apărarea bunicii, care nu are voie să dispară. Și planuri perfecte de apărare, în funcție de caz. De urmat cu strictețe după semnalul bunicii, care zice Au!”. Și dacă angajează o oaste de șaisprezece soldăței, conduși de Dep, soldățelul de plumb primit de la bunica când i-a venit vremea să treacă în alt buzunar. Și multe alte lucruri care prind viață în jocul micuței Ami, într-un puzzle de obiecte atent construite cu care se joacă fetița, azvârlite inteligent pe scenă de scenografele Bianca Veșteman și Sabina Veșteman. Obiectele pe care le are la îndemână orice copil în universul cunoscut, în căldura căminului în care prinde aripi și învață să zboare. Și care capătă puteri magice în imaginația lui. Așa cum poate fi ea completată de imaginile din filmul copilăriei personale, pe care spectatorul le derulează vizionând acest spectacol, ajutat și de proiecțiile (filmare și montaj video) lui Adi Bulboacă, dar și de muzica originală a lui Bogdan Balea.

O propunere dramaturgică emoționantă despre viață, moarte, educație, competiție, egalitate de gen, toleranță, reguli sociale, moștenire culturală, devenire. Așa arată această frumoasă producție a tinerilor pe scena din Sala Mică a Teatrului Național, realizată de Centrul de Creație și Cercetare Ion Sava” în cea de-a treia ediție a programului Noua Generație – 9G (în cadrul căruia regizori și actori tineri propun Naționalului proiecte, din care sunt selectate și puse în scenă patru-cinci spectacole în fiecare an).

O poveste pentru toate vârstele și toate timpurile, impregnată de candoarea copilăriei, într-o numărătoare inversă din setul de reguli al celui mai serios joc, cel al vieții:

… Nouă: te-ai mișcat, te-am văzut, te-am aspirat / Opt: îți văd mâna, îți văd nasul, sunt mai iute decât pasul…”.

Numărătoarea continuă. Pe vocea Marianei Mihuț. Adică a bunicii. De fiecare dată când o să-ți fie dor de ea, o să desenezi o păpădie în formă de bunică.

Așa să-ți ajute imaginația!

fetita 8.jpg

P.S.

O nouă variațiune pe una dintre cele mai importante teme ale sănătății unei societăți, educația, pe una dintre cele mai frumoase voci ale dramaturgiei românești contemporane, Mihaela Michailov. Un nume care nu ar trebui să lipsească din repertoriul unui teatru românesc de azi. Piesele ei („Amintiri din epoca de şcoală”, „Copii răi”, „Familia fără zahăr”, „Familia Offline”, „Interzis sub 18 ani”, „Profu’ de religie”, „Say it now!”) vorbesc esențial despre inițiere și devenire, despre educație, formală sau informală, și rolul ei pentru formarea unei societăți de care să fim mândri peste ani, despre identitatea individului și felul în care contribuie societatea la modelarea lui (ce va determina apoi aportul pe care el și-l va aduce la modelarea societății care l-a construit), despre norme și despre traiul în afara regulilor, despre alegeri, în definitive, despre libertate sau lipsa ei și felul în care o identificăm, ne-o luăm, ne-o asumăm. Poate vorbind mereu despre aceste subiecte vom reuși să ne depășim complexul de popor mic cu o cultură mică, o temă pe care Mihaela Michailov a exploatat-o în „Complexul România” (cu care a câștigat, în 2006, Premiul UNITER pentru cea mai bună piesă a anului, montată la TNB în 2008), în care s-a ocupat de perspectiva copiilor asupra societăţii (temă care nu făcea parte din preocupările dramaturgiei noastre și pe care între timp a dezvoltat-o împreună cu regizorul Radu Apostol într-o zonă de teatru educațional).

zafis

Fetița soldat”   de Mihaela Michailov

 

Regie: Silvia Roman

 

Fetița soldat: Silvana Mihai / Cristina Juncu

Vocea bunicii (înregistrare audio): Mariana Mihuț

 

Scenografie: Bianca Veșteman și Sabina Veșteman

Asistent Scenografie: Grigore Pușcariu

Muzica originală: Bogdan Balea

Sound design: Bogdan Balea

Video: Adi Bulboacă

Sunet: Daniel Octavian Nae

Lumini: Cristian Ciopată

 

Data premierei: 05.11.2016

 

Pauză: Nu

 

Program

11 martie 2018 ora 17:00 – Sala Mică

24 martie 2018 ora 17:00 – Sala Mică