De sezon: EL. SAU UNU’ MAI.

– elegie despre misandrie –

soldatel

 

Unul cu „e” mare și mai mulți cu „e” mic,

tatăl copiilor tăi sau doar un bunic,

un coleg de bancă ori numai un coleg de liceu,

un mare creator de frumos sau cel dintâi derbedeu,

un șef autoritar ori un subaltern timorat,

unul cu mustață și barbă sau doar unul puțin crăcănat,

un complezent de meserie ori unul exagerat de atent,

cu o pensulă-n mână, un instrument muzical sau doar un patent,

unul fără niciun fel de merit sau plin de titluri de onoare,

cu un vehicul cu bord scump din piele ori doar cu pedale,

cu eșarfă asortată la vise sau doar ținând în mână o carte,

cu timbru grav și limbaj trivial ori cu sufletul purtat cu grijă pe-o parte,

cu un cort în rucsac sau cu clopoței de cristal la intrare,

mult mai tânăr ca tine ori cu câteva decenii mai mare,

unul cu ciocate și ținte, cu pantofi eleganți sau purtat mereu în converși,

cu prieteni rafinați, de salon, sau cu tot felul de tovarăși perverși,

unul cu zâmbet de înger sau dinții înnegriți de tutun,

cu privire-ncruntată și replici tăioase ori un ton incredibil de bun,

unul cu mers legănat, soldățesc sau doar șerpuit,

bine ancorat în realitate ori doar vreun închipuit,

cu degete lungi de claviator sau cu mâini asprite de muncă,

care te roagă frumos ori știe să dea doar poruncă,

cu privirea azvârlită-n pământ sau cocoțată-ntre stele,

plecat din când în când la vânătoare de păsări ori doar de himere,

la pescuit de păstrăv, balene albastre sau doar de caras,

în călătorii prelungi de afaceri ori prin vreun munte retras…

 

Și lista poate continua fără doar și poate la nesfârșit,

îmi place să arunc pe ea posibilități infinite, măcar de zâmbit,

dacă nu ar durea fiecare dintre ele exact la fel,

indiferent că e unul mai așa sau mai altfel sau s-a nimerit să fie chiar El…

Mă întreb doar atât: când naiba o să înțeleagă fiecare,

că nu e concurs, poate doar unul de fericită împrejurare?…

 

P.S.

Există ceva incredibil în brutele astea masculine,

care te alungă, te cheamă, te-amuză, te umplu apoi de ruşine,

te dezmiardă, te ceartă, îți șoptesc vorbe dulci să te-mpace,

poate Lysistrata avea totuși dreptate, dar știm ce se cere să cadă la pace…

Ori n-are nevoie decât de o tobă să-ți acompanieze bătăile inimii, pentru iubit,

și un cap frumos, plin de idei îndrăznețe, care poate fi foarte ușor sucit.

PRIGONIREA DIN SLOVE

prigonire

 

Când nu au mai rămas decât două cuvinte

am săpat o groapă adâncă, să le arunc acolo,

cu promisiunea să mă-ngrijesc de ele

după ce vor răsări iar,

vor prinde rădăcini

și vor naște alte cuvinte.

Pântecul ei a zămislit pe dată

șaptesprezece păianjeni uriași

care s-au pus pe țesut o pânză imensă

– poate să le lege fedeleș -.

 

Am privit cu îndoială,

dar le-am dat drumul în plasa lor

și am azvârlit prima cazma de pământ,

apoi alta și încă una,

acoperind cu grijă povara

din spinarea fiecărui fost cuvânt

– unul cu șase perechi de apendice,

altul cu picioare segmentate –

parcă tânjind la ziua

când va fi iar nevoie de dânsele

să plămădească noi înțelesuri.

 

N-am apucat să nivelez groapa

că a și răsărit prima lacrimă

– fără nicio vocală  –

și mi-am dat seama că aici vor crește

numai cuvinte pe care am să le tac.

 

Pentru cine mai vrei să naști slove?

m-am întrebat cu obidă.

Mi-am dat seama, într-un târziu,

că mă alungam din nou

sau doar tânjeam să mă mai joc

de-a v-ați ascunselea.

 

M-am așezat cu fața în țărână,

să număr cuminte până la trei mii șase sute

să aibă destul timp

să se ascundă.

După un ceas de visare,

când am deschis ochii

nu am mai văzut decât zidul

care crescuse între mine și lacrimă.

 

P.S.

Ceva ca un sâsâit sparge liniștea,

o fi vreo gâscă Emden sau poate Toulouse

domesticită de Nils Holgersson

dar nu e atât de minunată călătoria…

Ha, ha, ha, cine cotcodăceşte acolo?

Era doar o găină,

dar mie niciodată nu mi-au plăcut păsările de curte,

ajung mereu în oala sub presiune,

le e frică de flăcări…

Dar cui nu-i e frică de dragoste?…

 

De-a vacanța, de-a uitarea, de-a fericirea sau JOCUL DE-A SEBASTIAN la ODEON

zafis-jocul.jpg

Adevăr sau provocare: cum anume arată fericirea?

Cu siguranță, nu e decât un  joc. Unul  complicat, care trebuie învățat cu răbdare, cu metodă. Iar jocul înseamnă în primul rând convenție. Ești avertizat încă de când ai ajuns în micul spațiu de expoziție al galeriei Odeon. Angajatele teatrului răsfiră în mâini niște discuri mobile. Nu-ți dai seama din prima că ar putea fi vorba chiar despre caietul-program. Odată aflat secretul și achiziționat, învârți cu nerăbdare discurile în mână descoperind plăcerea jocului. De-a spectacolul spectacolului.

În sală te așteaptă alt joc. De-a surprinsul. Pensiunea doamnei Weber este puntea unui vapor lung, propusă și construită cu ingeniozitate de Vladimir Turturică. De-a lungul ei așteaptă cuminți pe scăunel, pe șezlong sau în picioare șase călători sau poate șase membri ai echipajului. La babord și la tribord spectatorii curioși, urcați pe gradene (nu prea generoase) pe scena Sălii Studio.

O singură ancoră: jocul. Doar el asigură această navă să nu fie luată de curent când motoarele familiare nu sunt în funcțiune… Și nu sunt. „Pe vapor niciodată nu ştii bine cine au fost tovarăşii tăi de călătorie”, este o replică din piesa lui Sebastian, nerostită în această punere în scenă. Și e premiza de la care pleacă „Jocul de-a vacanţa” montat şi adaptat de Andrei şi Andreea Grosu după Mihail Sebastian. Este un spectacol foarte intens pentru cunoscătorii teatrului lui. Dintr-un text din care s-a păstrat puțin, aș putea să spun că a rămas esența: jocul de-a dragostea. Și de-a recunoscutul. Că ai dori să iubești și să fii iubit ca în jocul lui Sebastian.

Învârți discul mobil așezat deasupra și cele două ferestre te ghidează pe unde anume să privești, din când în când,  în „Jocul de-a vacanţa”, care rămâne mereu pe discul fix de dedesubt. Adică direct în sufletul personajelor. Ancorate într-un anume moment al existenței lor. Ca într-un calendar perpetuu. Care arată mereu joi, 5 august.

Într-o piesă care e oricum lipsită de un conflict real și în textul integral, acestea își construiesc în rezumat o și mai binemeritată evadare din stresul cotidian, azvârlindu-se inconștient într-un context poate și mai confuz. Pentru că acesta poate să devină oricând o realitate posibilă. În nevoia sau chiar disperarea de autoamăgire, fericirea este rezultatul firesc al micilor nefericiri ale fiecăruia. Despre care în această variantă prescurtată nu se vorbește deloc. Dar care se transmite minunat din pricina distribuției rolurilor în acest spectacol. Și interpretărilor precise ale celor șase actori, în special ale lui Andi Vasluianu și Nicoletei Lefter. Departe de stresul cotidian, Ştefan și Corina se joacă de-a dragostea. Și-i prind pe toți în jocul lor. Până devine adevărat.

Nicoleta Lefter are o energie debordantă. La ea sunt și convenția și regulile jocului. Reluate interesant în registre diferite, cu talent și adevăr, până când fiecare spectatoare reușește să se identifice cu una dintre Corinele propuse. Unele poate ușor cam stridente. Altfel mereu aceeași. Îndrăgostită cum crezi că se poate numai o dată în viață. Când cel pe care-l iubești are un singur anotimp. Știi cine e în august. În septembrie, nu mai știi cine e. Și nici nu vrei să afli. Că e un mic inginer sau un mic arhitect sau un mic avocat, care lucrează într-o fabrică, pe un șantier sau într-un tribunal și câștigă cinci mii, opt mii sau zece mii de lei pe lună. E doar el, esența simțirilor tale. Bine condusă pe calea propusă de acest spectacol, actrița reușește să bagatelizeze cu umor orice informație care i-ar putea arunca înapoi în cotidian și să impună ludicul în care se lasă antrenați partenerii de scenă. Fermecați cu toții de prezența-i și prinși fedeleș în năvodul ei de mreje.

Mai ales Ștefan. Un Andi Vasluianu fermecător, relaxat, natural, ironic, pe alocuri sarcastic, autorul de fapt al premizelor jocului. Nava din scenă nu e autopropulsată. Mijlocul de înaintare este forța lui Vasluianu, acompaniat pe rând de fiecare dintre motoarele care s-au pus în mișcare din lipsa de alternative cu care i-a servit. De când s-a cocoțat pe vapor, tovarășii de drum nu mai citesc ziare, nu mai ascultă radioul, nu mai primesc scrisori sau telefoane. Îi învață să taie apele cu curaj și umor, forțându-i pe fiecare să se lase purtați în această aventură. Monologurile lui sunt cele mai valoroase partituri de actorie din acest spectacol.

Foarte bine așezată compoziția lui Gelu Nițu care-l interpretează pe Bogoiu, cel ce primește rolul de căpitan al acestei nave. La prova ei reușește din când în când să se lase purtat de necunoscut într-o aventură binefăcătoare, în călătoria care are să dureze o lună de zile, în timp ce încă se mai lasă tras înapoi de celelalte unsprezece luni ale anului. Pendularea între realitate și vis se face în această montare în principal prin intermediul acestui personaj. Iar ea îi permite și lui Gelu Nițu să-și etaleze cu măiestrie tehnicile actoricești. Din nevoia lui Bogoiu de a citi cu precizie data din calendar sau valorile barometrului și termometrului, el sare cu aceeași ușurință în trecutul tracasant și rutinant care-l trage de mânecă să-și aranjeze cravata de subşef de birou la Ministerul de Finanţe sau în viitorul utopic, misterios și fascinant pe care-l propune Corina și în care se lasă ademenit: „Cine să fie oare străinul ăsta, cu gâtul ars de soare, cu obrajii bătuţi de vânt? De unde vine? Unde se duce? Pe ce mări a călătorit? Ce oceane a străbătut? Şi spre ce zări nevăzute priveşte, atunci când trece pe terasa pensiunii Weber, cum ar trece pe covert unui vapor?”. Întrebările enigmatice care-l măgulesc și-l vrăjesc, în care ajunge să creadă cu tărie prin dragostea sinceră pe care i-o poartă și el Corinei.

La pupă Doamna Vintilă, Jeff și maiorul. Pe numele lor de actori, Elvira Deatcu, Vlad Bîrzanu și Constantin Cojocaru. Sărăciți de consistență și de replici, ei par să fie pe navă numai pentru a fi martori și ajutor în jocul de-a dragostea al personajelor principale. În fuga lor de realitate, aceste caractere secundare propuse de soții Grosu sunt văduvite intenționat de orice identitate. Cu toate acestea, fiecare reușește să puncteze esențial.  Fără să spună mare lucru, Elvira Deatcu și Vlad Bîrzanu construiesc un adevăr pentru aceste personaje de companie, cărora le oferă emoție și proporții oportune, în zona providențialului. Maiorul lui Constantin Cojocaru este un personaj docil, care joacă în civilie, fără nicio urmă de ambiție militărească. El privește în gol și așteaptă mereu cuminte să vadă ce se întâmplă în jurul lui. De pe găleata întoarsă pe care stă așezat să pescuiască la marginea vaporului, Constantin Cojocaru are un aer superior, de om trecut prin multe, resemnat și îngăduitor cu sine și cu ceilalți. Incredibil cum un actor care nu are cum să construiască prea mult din postura în care a fost pus nu numai că nu e în plus în scenă, dar îți pare indispensabil. E ca un cui al lui Pepelea înfipt într-o scândură din  puntea vaporului, pentru care are un drept de uzufruct. Cred că așa arată prezența tăcută la un mare actor. Toate aceste personaje secundare aproape că și-au construit unul altuia realitatea după care jinduiește fiecare. Și pe care nu ai cum să o înțelegi dacă nu ai citit piesa lui Mihail Sebastian.

Poate că aici este cel mai mare minus al acestui spectacol. Nu se adresează spectatorilor aflați la prima întâlnire cu marele nostru dramaturg. Recomand cu insistență celor care intenționează vizionarea lui să citească înainte „Jocul de-a vacanţa”.

Ca să înțeleagă cum se poate cuceri o viaţă somptuoasă într-o lună de vacanță. În care îți poți da impresia că trăieşti. Că nu plătești fiecare bucurie cu trei renunţări. Că „domnul de la Civita Vecchia” poate să rămână un biet om fără mister. Că toate sunt altfel în acest joc. Fără biografie, fără amintiri, fără obligații.

„Suntem în larg. Nimeni nu vine, nimeni nu pleacă. Şi nu se vede nicio pânză cât e marea de mare, nici un catarg, nicio sirenă”.

Așa arată adevărul. A oricăror Corină și Ștefan care se întâlnesc.

Rămâne doar jocul. De-a privitul.

P.S.

Joi, 5 august, are să fie din nou. Încă nu are o dată precisă în calendarul Odeonului. Doar câteva coordonate.

Presiunea atmosferică: confortabilă. Senin. Temperatura: optimă. Timp frumos.

Jocul de-a vacanţa după Mihail Sebastian

Teatrul Odeon, Sala Studio

Regia și adaptarea: Andrei și Andreea Grosu

Scenografia: Vladimir Turturică

 

Distribuția:

Ştefan Valeriu – Andi Vasluianu

Corina – Nicoleta Lefter

Domnul Bogoiu – Gelu Nițu

Maiorul – Constantin Cojocaru

Jeff – Vlad Bîrzanu

Doamna Vintilă – Elvira Deatcu

PENTADĂ CU BUTADĂ ȘI TRIADĂ ȘI SUBTITLU LUNG

 (sau gânduri de sfadă

care nu vor să creadă în grămadă

sau să șadă la coadă

și se înnoadă să vadă

dacă o să cadă de pe balustradă

până le deznoadă vreo iscoadă)

Pentada2.jpg

 

De luni până vineri

(numai în jurul prânzului)

colecționez văpăi, vapori de bătăi de inimă și răsuflări întretăiate

pentru festinul de suflet din weekend.

 

Lunea pregătesc cu grijă antreuri,

niște pesmeți de năzuințe, probleme și metode de rezolvare

din fluturări de aripi de fluture și puf de păpădie prins în păr,

care vor fi servite pe pat de ouă de viermi de mătase lenevind.

 

Marțea e ziua supei

– o cremă ușoară de gânduri de primăvară,

numai din petale de gențiană,  pene de privighetoare și pețioluri lungi de nufăr –

pe care o păstrez la rece într-un termos violet cu triluri de mierlă.

 

Miercurea e rezervată felului principal:

visele cele mai îndrăznețe, coapte îndelung la cuptor,

din pete de gât de girafă, amestecate cu ierburi din mlaștini de hipopotami

și fildeș de elefant (pentru consistență)

cu garnitură de chibzuințe.

 

Joia iubesc să prepar desertul,

de obicei o budincă de fulgi de melancolie, îmbrățișări și săruturi,

cu semințe de speranță de vanilie și curaj de scorțișoară,

pentru aromă și îndrăzneală.

 

Vinerea culeg fructele

– pasiunii, mâniilor și pornirilor celor mai rușinoase din timpul săptămânii –

să fie proaspete sâmbătă dimineață,

când e gata coșul de picnic

și pornesc la drum de suflet,

pe caldarâm de cadre șaișpe pe nouă

ori unu la doi treișcinci

în sunet de gong

sau doar în foșnet subțire

de hârtie de tipar.

ETERNITATE

perechi

 

O frunte își reazemă dorința de o alta,

însoțindu-și tristețea de roşul privirilor însângerate,

tâmpla se lipește curioasă de tâmpla întinsă, gând în gând,

și tac frumos, o vreme, împreună cu ele.

Doar obrazul simte durerea

ce se prelinge udă și sărată printre pomeții lipiți

și frământă cu grijă toate simțurile,

sufletul se preface că n-a prins încă de veste

– mâna mângâie, tremurând, în lungul torsului ciobit,

cătând să țină țăndările laolaltă la fiecare zvâcnire,

fără să-ntrebe ce nu va afla niciodată -.

 

– Nu te aud, mi-e prea mare zgomotul, îi spune,

așteaptă să-mi dau inima mai încet.

– Nu te văd, mi-e prea întuneric, îi răspunde

(orbii nu cunosc violenţa culorilor şi a luminii).

 

Apoi, încetul cu încetul,

se închid unul în sinea celuilalt.

 

– Pe ce-ți bazezi stăpânirea de tine?

– Pe o scuturare de aripă.

Cum se adună fracțiile de viață: NUMITORUL COMUN al Comediei

numitorul-comun afis.jpg

 

 

Se iau un un text câştigător la Concursul de Comedie Românească (ediţia a X-a, 2015 „Numitorul comun”, semnat de Alexandru Popa), un regizor tânăr (Vlad Zamfirescu) și trei actori talentați (Marius Florea Vizante, Nadiana Sălăgean și Alexandru Ion). Se adaugă Cristina Florea și Georgiana Stoica să îmbrace personajele și să le așeze simplu și elegant în scenă. Apoi se aduce totul la același numitor și poate începe operația de adunare.

„Numitorul comun”, găzduit de Sala Studio a teatrului de Comedie, se bazează pe un calcul simplu, potrivit căruia câteva elemente simple și precise ale întregului au nevoie să se adune și să ne prezinte spectacolul.

Pretextul: un interviu de angajare la o firmă de avocatură, un candidat surpriză pentru cei doi asociați și multe secrete de viață. Trei personaje bine conturate, legate prin replici sprintene, pline de umor fin, care pendulează între sarcastic și cinic, de o situație aparent comună. Nimeni și nimic nu este însă ceea ce pare.  Pe măsură ce descoperim tainele fiecăruia dintre personaje și relațiile din spatele biroului de avocatură din scenă, asistăm la o lecție despre cum anume se construiește realitatea dintr-un joc al aparențelor. În care se împletesc,  într-un mod aproape firesc, adevărul cu minciuna, autenticul cu impostura, îngăduința cu intoleranța. Într-o demonstrație despre limite și despre prejudecăți. Despre political correctness. Despre discriminare. Și abuzul de interpretare al oricăruia dintre acești termeni: „M-am întrebat dacă nu cumva distanța dintre cine suntem și cine am putea fi, într-un context capabil să ne forțeze limitele, rămâne mereu constanța, oricât de diferiți ne-am ști. Pentru că n-am știut să răspund la întrebare, am hotărât să las la o parte dilemele de revistă glossy și să scriu un text despre un interviu de angajare”, a mărturisit dramaturgul Alexandru Popa.

Suspansul textului este excelent susținut în scenă de jocul celor trei actori, foarte bine ghidați în construirea personajelor. Este un spectacol bazat aproape exclusiv pe jocul acestora, ca mai toate cele găzduite de mica scenă a Sălii Studio a Comediei. Un spectacol intim și personal sau nouăzeci de minute pe care merită să ți le rezervi în această stagiune teatrală.

Alexandru Ion, cel care interpretează rolul lui Mike, un tânăr disperat pe care nu-l califică nimic din CV la obținerea postului scos la concurs, ajunge abil la scopul lui, printr-o varietate de gesturi, mișcări și inflexiuni de rostire, combinate și revelate interesant, o împletire permanentă a dezinvolturii cu versatilitatea și a candidului cu reprobabilul, într-un efort bine dozat de adaptare continuă la situațiile din scenă și la profilele diferite ale partenerilor de joc, prin care aduce o creștere progresivă a intensității emoției propriului personaj, dar și a celor cu care interacționează și pe care le provoacă mereu, pe măsură ce textul se încarcă de semnificații.

Un crescendo emoțional în care se încadrează cu brio jocul  talentatei actrițe a Teatrului “Toma Caragiu” din Ploiești, Nadiana Sălăgean, care este la a doua întâlnire cu un text semnat de Alexandru Popa și regizat de Vlad Zamfirescu (după „Efecte colaterale”, producție a Teatrului Nottara, care se joacă la Sala Horia Lovinescu – următoarea reprezentație pe 22 Aprilie 2018, ora 19:00). Ea clădește cu ușurință și inteligență portretul unei femei de succes, fin observator al oamenilor și situațiilor cu care se confruntă, fermă în poziții și exprimarea lor. Ea este cea care dezvoltă și încarcă de sens subtemele propuse de dramaturg: toleranța socială, profesională, sexuală, religioasă. Sofia Nadianei este sexi, ludică și provocatoare, însă cu gesturi simple și calculate, forța ei sprijinindu-se aproape exculsiv pe rostirea textului, minunat folosită în ping-pong-ul de replici pe care-l schimbă cu Mike (unde este excelent susținut mai ales subtextul piesei lui Popa), căruia nu e dispusă să-i acorde nicio șansă, dar pe care-l asimilează încetul cu încetul, construind și apoi demontând cu pricepere fiecare argument împotriva angajării acestuia.

Eugene, interpretat de actorul Marius Florea Vizante, personajul care apare mai târziu în scenă, se alătură în forță celor doi. Fiind din scriitură cel care trebuie să joace cealaltă față a angajatorului, talentatul actor nu numai că intră în scenă cu un personaj deja conturat, jovial, visător și pus pe distracție, dar reușește foarte repede să-l ascundă după diferite măști, pe care le schimbă mereu între ele, dovedindu-se un avocat înstărit, spumos, energic și captivant, stăpân pe sine și pe afacerea pe care o derulează, în care se ascunde un copil capricios, un suflet timorat, un temperament labil, care-i permit să-și etaleze calitățile actoricești. Ba sangvin, ba coleric, ba melancolic, Vizante reușește să plimbe personajul lui în situații antagonice, toate la limita plauzibilului, pentru a-i induce în eroare pe tânărul candidat și pe spectator, potențând astfel toate întorsăturile de situație pe care i le oferă textul dramatic și parcurgând traseul invers al asociatei lui, Sofia, în legătură cu oportunitatea angajării lui Mark.

Inteligența cu care interpretează cei trei ne forțează încontinuu să ne plasăm într-o postură sau alta, să devenim complice al fiecăruia, să empatizăm sau să amendăm comportamentele lor, într-un curs intensiv despre viață și adevăruri paralele la fel de posibile, despre demnitate, imoralitate, dar mai ales despre continua apărare și justificare a răului sau falsului pe care ni-l propun și care zace, fără doar și poate, în fiecare dintre noi. Cristina Florea și Georgiana Stoica ne primesc într-un spațiu firesc acestei propuneri de sondare interioară, un birou modern, cu obiecte atent așezate în scenă, cu care interacționează firesc cele trei personaje, bine punctate și prin costumele pe care le poartă. Aici devenim posibil angajat și posibil angajator. Suntem plasați în centrul acestui spațiu de joc așteptând un verdict, în timp ce viitorul nostru profesional, prins într-un subțirel dosar de angajare, este aruncat și scos din coșul de gunoi, ca dintr-o pălărie de magician. De-aici ne mișcăm la biroul din stânga sau din dreapta noastră, încercând să concepem și să dezmembrăm raționamente simple, din care se pot naște sau nărui destine. Într-o stare de permanent suspans, la care își aduc  aportul multele răsturnări de situații și finalul absolut neașteptat: „Cred că, dincolo de consistența, încărcătura comică și de forța unor teme care, poate, ne vor ajuta să ne confruntăm tabuuri mai noi sau mai vechi, numitorul comun creează un univers viu, original, autentic. Un univers care, deși limitat la un spațiu concret foarte restrâns, sper să se poată extinde în mintea și emoția spectatorului, dinspre copilărie spre maturitate, între simpatie și adversitate, de la confortul situațiilor familiare către neliniștea indusă de neprevăzut.”, a declarat regizorul Vlad Zamfirescu.

„Numitorul comun” a reușit să adune elementele precise ale întregului într-un spectacol reușit.

numitorul-comun af blog.jpg

 

Numitorul comun” de Alexandru Popa

Teatrul de Comedie, Sala Studio

Regia: Vlad Zamfirescu

Scenografia şi costumele: Cristina Florea și Georgiana Stoica

Asistent regie: Oana Popescu

 

Distribuția:

Eugene — Marius Florea Vizante

Sofia — Nadiana Sălăgean

Mike — Alexandru Ion

 

Durata spectacolului 1h 30, fără pauză

SPOTS – TEOREMA ÎMPĂRȚIRII CU RESTURI

spots.jpg

Când am început să ne divizăm

a fost nevoie de o operație prin care să stabilim

de câte ori un suflet se cuprinde în altul.

 

Le-am tras puțin, am luat o piatră de pe fiecare

și am aruncat cu grijă ceva pe ele

– cât să stea puțin laolaltă și să le crească “trup și”-ul -.

 

Cel vulnerabil, rămas cu celălalt la gură, a venit ușor la loc,

în timp ce al doilea s-a rupt și a fost vândut de viu.

Restul a fost foarte simplu.

 

Am reușit să demonstrăm că, oricare ar fi două suflete naturale,

există și sunt unice niște resturi ale lor, după oricare operație de împărțire

(câtul nu contează așa mult, important e „cum”-ul acestei divizări).

 

După un algoritm precis, se obține un rezultat întreg și un rest neîntreg,

dar e musai ca cele două suflete să aibă valori absolute,

să prezinte o inegalitate strictă și să aibă cel puțin un element întreg nenegativ.

 

Așa pot face demonstrația existenței și pe cea a unicității

tuturor părților din marele nostru tot

care rămân, evident, în afara celei care interesează.