Sufletul nu alege niciodată rațional. Așa poți ajunge să te îndrăgostești fără să te poți împotrivi de cea mai nepotrivită persoană. Uneori exact atunci când statutul social sau starea civilă nu-ți permite. Cei mai mulți susțin că pentru asta s-a inventat conduita morală. Că ar trebui să avem cu toții în dotare facultățile sufletești și spirituale să ne putem împotrivi. Să rezistăm ispitei. Dorinței. Puterii dragostei.
Societatea normează sentimentele indivizilor ca să evite haosul social. Dar ele răbufnesc uneori infinit mai puternic la umbra celorlalți și transformă definitiv oameni și destine. Căutând mereu să nu-i faci pe alții să sufere, te poți trezi mințindu-te groaznic. Pe tine și pe toți cei din jur. Dacă ajungi în acest punct, nu poți să nu te întrebi cum o fi mai bine pentru tine și pentru ceilalți: să lupți împotriva a tot ce simți și să te resemnezi pentru totdeauna ratând șansa să trăiești marea dragoste sau să ai curajul și tăria sufletească de a spune adevărul, suportând toate consecințele și rănindu-i pe alții?
Așa apare calea de mijloc. A ibovnicului. Cea în care minciuna devine măsura firescului.
Și a trădării. Ca la carte. Câteodată chiar cu cel mai bun prieten al partenerului tău. Așa cum este ea surprinsă într-unul dintre cele mai importante texte dramatice ale secolului XX. Zice lumea bună. Revendicat, după critica vremii, de teatrul absurdului, autorul lui s-a remarcat, încă de la începuturile sale literare, printr-un spirit beckettian, preocupat fiind de lipsa de siguranță a individului în lume și dificultățile comunicării cu ceilalți.
Poate de aceea și lipsa de surpriză a alegerii piesei în repertoriul unteatru. În urmă cu mai bine de trei ani, când a început povestea acestui spectacol, aceeași regizoare, Sânziana Stoican, avea deja un copil de un an, „Ce zile frumoase” după Samuel Beckett, multipremiatul spectacol de absolvire în care jucau cu mare succes doi dintre cei trei actori din „Trădare”, Sabrina Iaschevici și Ionuț Vișan, care fac și aici niște roluri remarcabile. Cred că este o zonă dramatică în care toți cei implicați în acest proiect se simt foarte bine. Așa au și reușit să convingă și să obțină sprijin pentru punerea lui în practică, proiectul fiind finanțat de Primăria Sectorului 3 și Centrul Cultural „Casa Artelor” (coproducători ai primei ediții a Festivalului Național de Teatru Independent 2013, în cadrul căreia Teatrul UNTEATRU a câștigat cu aceeași echipă regizor-actori-scenograf – cărora li s-a alăturat apoi Silviu Debu – premiile pentru „Cea mai bună regie”, „Cea mai bună scenografie” și „Cea mai buna actriță”).
Laureat al Premiului Nobel pentru literatură în anul 2005, Harold Pinter propune prin piesa „Trădare”, scrisă în 1978, povestea cvasi-autobiografică a unui triunghi amoros (inspirat fiind de legătura clandestină cu o prezentatoare de la BBC, care i-a marcat o bună perioadă din viață; căsătorit cu actriţa Vivien Merchant, în momentul scrierii piesei el trecuse printr-o aventură extraconjugală de şapte ani cu prezentatoarea de televiziune Joan Bakewell, la rândul ei căsătorită cu producătorul TV Michael Bakewell). Povestea triunghiului amoros Emma-Jerry-Robert a cunoscut și un succes cinematografic. În 1983, regizorul David Hugh Jones a ecranizat „Betrayal” (distribuindu-i în rolurile principale pe Jeremy Irons, Ben Kingsley și Patricia Hodge), pentru care Harold Pinter a câștigat în 1984 BAFTA Film Award pentru cel mai bun scenariu adaptat după propria piesă, fiind nominalizat în același an de Academia Americană de Film și la Oscar pentru cel mai bun scenariu adaptat.
Și iată cum se poate face un spectacol reușit și longeviv cu un text care rămâne bun și perfect valabil și după 40 de ani pe scena unui teatru independent din România. De o mână de tineri talentați. Spectacolul prezintă povestea unei relații tumultoase, cu ajutorul căreia dramaturgul interoghează permutările din interiorul unui cuplu, timp de nouă ani, și felul în care se modifică acțiunile, sentimentele și interacțiunile dintre personaje, pe măsură ce dezvăluie, încetul cu încetul, atracția dintre cei doi amorezi și felul în care s-au descoperit și apoi însoțit unul cu altul și împreună cu restul lumii, consumându-și dragostea și apoi decepția în relația extraconjugală.
Emma și Jerry se iubesc ca nebunii pe ascuns timp de șapte ani. Amândoi sunt căsătoriți și au copii. Jerry, soțul lui Judith, e cel mai bun prieten al soțului Emmei, Robert. Povestea este privită din punctul de vedere al acestuia din urmă, al încornoratului. Robert află după cinci ani de infidelitate, când Emma îi mărturisește adevărul, fără să-i spună însă și lui Jerry, cu care își continuă relația încă doi ani. După alți doi (în momentul în care Emma divorțează de Robert și se întâlnește cu Jerry pe care nu l-a mai văzut de când s-au despărțit) se confruntă în sfârșit adevărurile fiecăruia dintre personaje.
Cu o nouă minciună începe o călătorie din prezent către trecut. Acțiunea, care se desfășoară între 1968 și 1977, se petrece în ordine invers cronologică, punctând momentele importante care i-au dus pe cei trei la deznodământ. Se construiesc astfel sentimente puternice, pornind de la resemnare, acceptare și detașare către scânteia inițială, trecând prin toate etapele actului de trădare, după definiția lui de dicționar. Așa este și descris spectacolul în scurta lui prezentare de pe site-ul teatrului: „A trăda = A înșela în mod voit și perfid încrederea cuiva, săvârșind acte care îi sunt potrivnice. A fi neloial față de cineva sau de ceva. A se abate de la o linie de conduită, a dovedi inconsecvență față de o acțiune, de o idee etc. A comite o infidelitate în dragoste sau în căsnicie; a înșela”.
Un spectacol emoționant, tăios, franc și în același timp suspendat mereu în cuiul nepărtinirii, fără judecată sau prejudecată asupra comportamentului celor trei, fără idei preconcepute sau amendări inutile ale raționalului sau emoționalului. Excelent surprins nu atât absurdul situațiilor, cât cel al stărilor pe care le traversează personajele. O ironie continuă, foarte bine ținută în frâu de regizoare, cu multe nuanțe pe care reușesc să le pună la maximum în valoare cei trei actori, în special Sabrina, din nou fermecătoare.
Fiecare dintre ei poartă la început câte o mască venețiană, pe care vor fi nevoiți să o dea jos pentru a arăta publicului ce se ascunde în spatele lor. Aceasta este cheia pe care regizoarea o propune personajelor. Iar cei trei actori și-o asumă și o învârt cu pricepere pentru a ne deschide ușa către intimitatea personajelor. O altă găselniță regizorală prin care Sânziana Stoican i-a provocat pe fiecare este aceea că i-a transformat, pe rând, și în povestitori, calitate în care încearcă să arunce o lumină obiectivă asupra situațiilor cu care se confruntă și să aducă astfel detașarea necesară pentru a nu lăsa loc de judecată, ba mai mult, din această calitate ei se erijează și în alte personaje pe care le aduc în discuție, fiind nevoiți să schimbe registrele în care joacă. Este o provocare continuă pentru actori, frapează trecerile de sub o mască sub alta, dar mai ales scoaterea lor pe măsură ce se apropie de situația inițială. Partiturile sunt ample și le oferă posibilitatea să jongleze cu nuanțele psihologice ale personajelor, aici este și forța textului lui Pinter, care prin ordinea invers cronologică pe care o propune acestei povești, obligă actorul, parcurgând astfel timpul acțiunii, să trăiască în sens nefiresc așezarea și intensitatea unor sentimente. Dar asta și aduce foarte mult teatralității spectacolului, sporind intenția prezentării în sfera firescului a trădării prieteniei și iubirii de către personajele care locuiesc în afara moralei normate.
Așa cum a făcut-o și în „Ce zile frumoase”, Sabrina Iaschievici demonstrează din nou forța jocului și a talentului ei și mai ales a poftei cu care interpretează rolurile pe care le primește. Râde, plânge, visează, e rațională, pasională, frivolă, senzuală, puternică, tristă, sensibilă, ironică, perfidă și vulnerabilă, toate pe rând și în același timp, punându-și în mișcare toate rotițele mecanismului care o face să dezvăluie publicului adevărul personajelor ei (excelent construit și punctat în poveste rolul chelnerului italian, pe care îl interpretează în scena discuției în restaurant a celor doi prieteni).
Amant al soției unui om pe care-l prețuiește, coleg de breaslă și prieten de-o viață, Jerry este jucat precis și aproape suav de un Ionuț Vișan extrem de natural și de simplu, relaxai și superficial, cu puține frământări sufletești în legătură cu postura lui de trădător, jucând firescul relației prohibite de morală și de regulile prieteniei, calm, calculat pe alocuri și cald uneori. El reușește însă să intre perfect și în rolul îndrăgostitului, cu sensibilitate și pasiune chiar, poate și pentru faptul că cei doi sunt parteneri și în viața reală. Dacă se pot spune lucruri bune despre jocul fiecăruia separat, nu pot să nu remarc că se poate vorbi și despre adevărul scenic pe care îl transmite acest cuplu. Și care este esențial în economia emoționalului la care ne invită acest spectacol.
Silviu Debu, încornoratul Robert, joacă și el minunat confuzia interioară a personajului pe care-l interpretează, de la precipitări de gestică și expresie corporală până la furie, pe care și-o imprimă de câteva ori pe chip și în voce. El trădează astfel în câteva momente amărăciunea de a fi înșelat de soție și prieten deopotrivă, dar demonstrează și maturitatea de care are nevoie personajul său ca să facă slalom printre situațiile în care este pus, reușind cele mai rapide și spectaculoase treceri între alter ego-urile personajului, dar și către sau dinspre calitatea de povestitor.
Condimentată de multe teme secundare, absolut savuroase în discuțiile dintre personaje, scriitura oferă mult miez (trecând de la lucruri mărunte precum obiceiuri culinare italienești, anxietatea diferită la bebelușii băieți și bebelușii fete sau jocul de squash, până la amănunte legate de profesia celor doi prieteni, editori de carte, care vorbesc despre scriitori pe care-i manageriază și care scriu nuvele și romane pe tema trădării, nemaipunând la socoteală și faptul că o pun în practică…), venind în ajutorul actorilor, care reușesc astfel să dea consistență și condimente diferite fiecăruia.
De remarcat la echipa acestui spectacol este că nu a lăsat praful să se așeze peste el. Ca și în cazul altor spectacole găzduite de unteatru, actorii au această verticalitate de a juca, după trei ani și jumătate de reprezentații, cu aceeași bucurie de parcă ar fi pornit la drum luna trecută, ceea ce rar se întâmplă la case mult mai mari.
Deși n-a fost ușor de imaginat, am descompus la un moment dat cinematografic acest spectacol și mi l-am derulat în minte în ordine inversă, adică cea firesc cronologică. Dacă pentru film poți să filmezi cadrele în orice ordine vrei și le poți edita apoi iarăși în ce ordine vrei, în teatru efortul și efectul întoarcerii în timp nu sunt așa de ușor de obținut. Însă butonul „reverse” al acestei telecomenzi a fost ținut apăsat corect și de scenograful Valentin Vârlan. Un decor simplu, cu obiecte și costume puține dar inteligent folosite, care fac posibilă trecerea dintr-o casă, un restaurant sau un apartament londonez într-un hotel din Veneția sau din moda anilor ‘80 în cea a anilor ‘70. Curat și precis, ca în spectacolele propuse de mica scenă a acestui teatru, fără să simți vreo clipă austerul în acest spațiu. Ba chiar aducându-și aportul la punerea în valoare a laturilor și unghiurilor triunghiului amoros.
Un triunghi amoros care se dovedește mult mai mult decât ni se propusese inițial. Un prilej de meditație asupra condiției omului și nebănuitelor căi ale sufletului lui. Al felului în care nu-și poate lua angajamente eterne, deși se hrănește din eternitățuri mici. A stereotipurilor din relațiile sociale. A fatalității ipocriziei aparențelor și mecanismelor de control în orice relație. A dezumanizării prin resemnare și acceptarea limitelor.
Trăim într-o societate emancipată, în care relațiile extraconjugale sunt premise, cu condiția să fie discrete. Textul a apărut acum patru decenii, într-o societate britanică post-Beatles (pe muzica lor suntem primiți în sală la acest spectacol) și se referă la o relație consumată în perioada de explozie a libertăţii personale în ceea ce priveşte dragostea, sexul şi instituția matrimonială.
Societatea occidentală trăiește astăzi maximum de libertate și toleranță pe care le-au putut închipui vreodată libertățile relaționale ale individului. În timp ce la noi, sute de oameni organizează marșuri și poteste „pro viață” în piețele publice și în fața maternităților. Convinși că fericirea, căsnicia sau procreerea pot fi căștigate, consfințite și asigurate numai de și în baza unui contract social. Și ne mai și pregătim de un referendum pentru modificarea Constituţiei, ca să redefinim familia drept uniunea liber consimţită între un bărbat şi o femeie…
P.S. Mult invocatul Yeats din acest text:
„Părțile se desfac; centrul nu le mai poate ține;
anarhia se răspândește în lume,
mareea sângelui vlăguit încetează să pulseze – pretutindeni
păstrarea inocenței devine inutilă;
în timp ce oamenilor buni le lipsesc convingerile,
ticăloșii sunt plini de pasiuni intense”.
(William Butler Yeats)
„Trădare” de Harold Pinter
UNTEATRU
Traducere: Sânziana Stoican
Regie: Sânziana Stoican
Scenografie: Valentin Vârlan
Distribuție: Sabrina Iaschevici, Silviu Debu, Ionuț Vișan
Like this:
Like Loading...
Luciana Antofi 