Greva abstinenței poate aduce pacea: LYSISTRATA SAU REVOLTA SEXUALĂ

Afis_Lysistrata.jpg

Vineri (27 aprilie) pe scena Sălii Studio a Teatrului Național “I. L. Caragiale” din București a avut loc premiera spectacolului „Lysistrata”, după textul lui Aristofan, jucată de greci (Trupa de teatru a Asociației Culturale Grecești din România – NOSTOS, în colaborare cu TNB, sub egida Ambasadei Republicii Elene din București, într-o regie semnată de  Afroditi Ioannidou).

Mântuirea Eladei a stat pe umerii femeilor. Sau cum poate să arate cetatea când soarta ei atârnă de credința că fustițele de culoarea șofranului, parfumurile, pantofiorii și bluzele străvezii îi pot aduce mântuirea într-o bună zi.

Un spectacol cu aer de serbare școlară, tonic și intrigant, poate dinadins sărac scenografic pentru a reda atmosfera zgomotoaselor petreceri dionisiace ale Greciei Antice. La poalele Acropolei proiectate pe scenă, la un apus de soare, Lysistrata cheamă femeile Greciei, măcinată de bătălii, să facă un jurământ care le obligă la abstinență sexuală până când soții lor, neputând să-și mai satisfacă pornirile sexuale, vor trebui să cadă la pace. Scena se transformă într-un lung dialog între corul femeilor și cel al bărbaților, din care se desprinde din când în când câte un personaj din fiecare tabără, un dialog purtat prin cuvinte, mișcare scenică și dans, într-o atmosferă de lascivitate și desfrâu, mai ales de limbaj.

Deși aparent este greu de digerat o asemenea vulgaritate sau sexualitate explicită, textul lui Aristofan (aici în traducerea și supratitrarea în limba română a lui Giorgos Papadopoulos) este o experienţă tulburătoare nu atât a confruntării cu însușirile morfologice sau fiziologice ce caracterizează cele două sexe și interacțiunea dintre ele (unde nevoile par egal împărțite), ci a celor psihologice, ce îmbracă straiele luptei în numele moralității și contractului social, care implică și participarea la buna orânduială, în ciuda rolurilor și ierarhiei de putere din viața cetății.

Ele sintetizează foarte bine definiția pe care Aristotel o dă comediei în „Poetica”: „imitaţia unor oameni neciopliţi; nu însă o imitaţie a totalităţii aspectelor oferite de o natură inferioară, ci a celor ce fac din ridicol o parte a urâtului. Ridicolul se poate dar defini ca un cusur şi o urâţime de un anumit fel, ce n-aduce durere nici vătămare: aşa cum masca actorilor co­mici e urâtă şi frământată, dar nu până la suferinţă.”. Dar și caracterul ei liber până la obscenitate, chiar și atunci când a fost admisă la Atena (după ce iniţial era jucată numai în comunitățile rurale).

Comedia „Lysistrata” (411/412) a fost scrisă la scurtă vreme după înfrângerea expediţiei ateniene în Sicilia şi puţin înaintea revoltei Celor patru sute din Atena, care a dus la întemeierea unui regim oligarhic dispus să facă pace cu Sparta (411). Descrie ocuparea Acropolei şi a tezaurului Atenei de către femeile din oraş care, la instigarea Lysistratei şi alături de toate femeile Greciei intră în grevă sexuală şi obţin încheierea păcii, după care împreună cu suratele lor spartane se reunesc cu bărbaţii lor.

Toate se învârt în această demonstrație în jurul „ștromeleagului”, „mădularului” sau „sculei”, intenționat introduse și în costumele actorilor și agresiv prezente pe scenă în jocul lor, ca o metaforă a puterii şi a luptei pentru menţinerea acesteia, dar și a fatalității cu care trebuie să se confrunte bărbații. Piesa, ca şi această punere în scenă, este un amestec ciudat de umor, seriozitate şi farsă.

Impactul comicului de limbaj asupra spectatorilor din sală (în majoritate greci) și a modului în care acesta s-a împletit cu cel de situație a fost destul de mare, aici poate funcționează și forța teatrului ca eveniment de expresie în viața unei comunități, de această dată cea elenă, dar bariera de limbă pentru spectatorul român comportă o atenție mai mare acordată expresiilor, gesturilor și mișcării actorilor și relațiilor pe care le stabilesc fiecare cu partenerii de scenă. Aici lucrurile arată bine, pentru cine trece de senzaţia şocantă a vizualului și limbajului propuse.

De remarcat este şi faptul că în Grecia Antică numai băieții și bărbații erau actori. Ei purtau măști, pentru ca publicul să știe ce rol joacă (de bărbat sau de femeie, de înțelept sau de nebun). În lipsa acestei convenții, după atâtea secole, în care mai ales cele din urmă au propus și realizat idealul emancipării femeii, înțelegerea lui Aristofan este mai degrabă politică. Prezența femeilor în scenă impune o luptă în sine, nu doar o reprezentare a ei. Iar actrițele din această distribuție o fac posibilă, ba chiar dintr-o poziție de forță, în timp ce bărbații sunt caricaturizați până la blândețe și supunere.

În contrast cu percepția generală a societății vremii (potrivit căreia se limitează la gospodărie, căsnicie și îndatoririle materne), Aristofan așează femeia în centrul cetății, adunându-i toate calitățile contradictorii în personajul Lysistrata, interpretat cu energie de Maria Tsitsipini: inteligență, forță de convingere, delicatețe, capacitate de adaptare la situații limită, pragmatism, fragilitate, supunere, spontaneitate, sensibilitate, cinism, ingeniozitate, înțelegere a realității până la autoironie („de-aia ne iau la mișto în tragedii”). Și se propagă schițat în celelalte personaje feminine care o însoțesc în lupta pentru recucerirea bărbaților lor. În această montare, bărbatul devine fragil până la lamentare. Foarte bune câteva partiuri masculine, scurte și pline de umor.

Excluzând orice prezumție de naivitate în legătură cu faptul că o grevă sexuală chiar poate termina războaiele, trupa reușește să transmită nu numai tema principală a piesei (drama femeii, captivă și singură în instituția căsniciei și familiei, părăsită de bărbat și de feciorii plecați la luptă), ci și subtemele aristofane: absurdul războaielor, egoismul de nestrămutat al vârstnicilor, manipularea ca armă incontestabilă a tinereții, cinismul femeilor măritate și obsesiile erotice ale ambelor sexe.

Toate punctate schematic într-o fantezie îndrăzneaţă, cu invective pline de cruzime și vulgaritate, o satiră groasă și violentă a politicii și moravurilor omenirii în toate timpurile, cu umor licențios şi libertate totală de exprimare, pusă pe scena Naționalului bucureștean de Afroditi Ioannidou (regizoarea spectacolului “Lysistrata” joacă și rolul preotesei Lysimaha).

Așa a fost adus acum din nou în actualitate Aristofan, cel mai important reprezentant al comediei antice greceşti şi cel ale cărui opere au fost în cea mai mare parte păstrate, singurul exponent cunoscut al Comediei vechi, perioadă a dramaturgiei comice în care corul, mima şi burlescul încă mai jucau un rol considerabil.

Spectacolul va avea încă o reprezentație vineri, 4 mai 2018, de la ora 19.30, la Sala Studio a TNB.

P.S.

NOSTOS s-a înfiinţat și își desfăşoară activitatea în București începând din anul 2015. În toată această perioadă a prezentat două piese la Teatrul Național din București, „Asediaţii liberi” de Dionysios Solomos și „Troienele” de Euripide. A participat și la Festivalul Caleido cu lucrarea lui I. Kambanellis „Poveste fără nume”.

„Lysistrata” de Aristofan

Asociația Culturală Greacă din România – Nostos

Spectacol în limba greacă cu supratitrare în limba română

Traducere: Giannis Varveris

Regie: Afroditi Ioannidou

Coregrafie: Amalia Strinopoulou

Muzica originală: Pantelis Terezakis

Costume: Afroditi Ioannidou, Amalia Strinopoulou

Traducere în română: Giorgos Papadopoulos

Durata: 75 min

Leave a Reply

Fill in your details below or click an icon to log in:

WordPress.com Logo

You are commenting using your WordPress.com account. Log Out /  Change )

Google photo

You are commenting using your Google account. Log Out /  Change )

Twitter picture

You are commenting using your Twitter account. Log Out /  Change )

Facebook photo

You are commenting using your Facebook account. Log Out /  Change )

Connecting to %s