Un spectacol de teatru-document de trecut în agendă: GIANINA CĂRBUNARIU, TIPOGRAFIC MAJUSCUL la Odeon

tipografic 0

SPECTACOL. Cu majuscule. Frisonant. Și doar la aducerea aminte. Nu-l recomandă doar povestea în sine sau numai semnătura Gianinei Cărbunariu, unul dintre cei mai importanți tineri creatori de teatru de la noi, ci o foarte simplă și puternică punere în scenă, prin intermediul unor actori talentați, foarte bine mânuiți. Greu de crezut că niște pagini cu dări de seamă, procese verbale și stenograme cuprinse într-un dosar al Securității pot deveni un scenariu dramatic. Și un excelent și longeviv spectacol de teatru și chiar mai mult. Un manifest. Despre cum cine nu-și înțelege istoria s-ar putea să fie obligat s-o repete.

TIPOGRAFIC MAJUSCUL trebuie văzut ca LECȚIE. Tot cu majuscule. De teatru, de istorie, de emoție, de viață. Incredibila, tragica și mult prea puțin cunoscuta poveste a unui dușman al poporului, Mugur Călinescu, și a dosarului „Elevul“, pe care Gianina Cărbunariu a descoperit-o în cartea lui Marius Oprea „Șase feluri de a muri“. Așa a ajuns în posesia celor 200 de pagini ale dosarului, puse la dispoziție de istoricul Mihail Bumbeş, care a ajutat-o și să-i intervieveze pe mama lui Mugur (Rodica Uncescu, muncitoare, divorţată, care l-a crescut singură) și pe doi dintre agenţii de Securitate care s-au ocupat de caz.

O reușită dramatică bazată pe o serie de cifre și denumiri ale curajului sau rușinii și majuscule ale disperării în epoca ceaușistă.

Dosarul: nr. 738.

Elevul: Mugur Călinescu, 16 ani, născut la 28 mai 1965. Liceul “A.T. Laurian”, clasa a XI-a.

Anul: 1981.

Localizare: Botoşani.

Mesaj cu majuscule pe clădirea Comitetului Judeţean al PCR. Securitatea deschide un dosar de urmărire: Operaţiunea „Panoul”.

Prima notă: „Data redactării 12.09.’81. ora 23:00; data depistării 13.09.’81. ora 8:00. Locul: sediul Comitetului Judeţean PCR Botoşani. Suportul: peretele exterior al clădirii. Instrumentul: cretă albastră. Conţinutul inscripţiei: «NE-AM SĂTURAT SĂ STĂM LA COZI INTERMINABILE». Măsuri pentru a preveni şi limita difuzarea la public: înscrisul a fost şters; s-a organizat supravegherea locului prin pândă.”

Mesaje nocturne cu aceleași majuscule apar în următoarea lună în diverse locuri: pe borduri, pe trotuare, pe ziduri, pe clădiri: „VREM HRANĂ ŞI LIBERTATE!”, „VREM HRANĂ, NU INECHITATE”, „VREM DREPTATE!”, „VREM LIBERTATE!”, „VREM SINDICATE LIBERE!”.

Ultima notă: „Data redactării: 18.10.’81., ora 0:55; data depistării: 18.10.’81, ora depistării  0:55. Locul: strada Marchian, panou din gardul ce împrejmuieşte şantierul Casei de Cultură. Suportul: panou metalic de culoare albastră. Instrumentul: cretă albă. Conţinutul inscripţiei: «VREM DREPTATE ŞI LIBERTATE!»: Măsuri pentru a preveni şi limita difuzarea la public: prins în flagrant delict.”

Au urmat anchetele, singurătatea și bolile: leucemie, ciroză, depresie. Abandonat sau chiar turnat de vecini, cunoștințe, colegi și prieteni, la 13 februarie 1985, fără să fi împlinit 20 de ani, Mugur Călinescu se stinge pe un pat de spital din Iaşi.

Silvian Vâlcu întruchipează cu mare finețe acest personaj, un băiat blând, inconştient, rătăcit și revoltat în același timp, hăituit de toată lumea și însuflețit de gândul schimbării: „Ideile şi sentimentele exprimate de mine prin repetatele inscripţii au drept cauză ascultarea de către mine a unor emisiuni ale postului de radio Europa Liberă, de unde am însuşit părerile şi exprimarea privind realităţile sociale, politice şi economice din ţara noastră. Pe unele care priveau lipsa unor alimente, statul la cozi, le-am confruntat cu ceea ce se întîmpla în oraş şi le-am găsit că corespund realităţii. Alte idei, cum ar fi cele privind aşa-zisa lipsă de drepturi şi libertăţi, necesitatea unor sindicate libere ca în Polonia, situaţia gravă a economiei, faptul că autorităţile ascund adevărul sau renaşterea S.L.O.M.R., fără să am posibilitatea de a le verifica, le-am luat ca fiind în conformitate cu realitatea, crezînd în ceea ce se transmitea la acest post (…). Am avut impresia că dacă la Europa Liberă se susţinea că nu se spune adevărul în ţară la noi, prin ceea ce am făcut, adevărul ieşea la lumină. Atunci cînd am scris, deşi nu mă pregăteam în mod special cu nimic, prin conţinut consideram inscripţiile ca fiind necesare. Nu ştiu cît de eficiente, dar cred că şi oportune. Uneori am încercat sentimentul de frică cînd am executat inscripţiile, alteori nu; lucram cu o oarecare înfrigurare, cu teama de a nu fi descoperit. În acelaşi timp, trebuia să scriu un cuvînt şi să mă uit în stînga şi în dreapta. Nu pot să precizez dacă, în situaţia în care organul de Securitate nu m-ar fi surprins, aş mai fi continuat să fac inscripţii. În ideea pe care o aveam, voiam să aduc la cunoştinţa opiniei publice adevărul, acel adevăr pe care îl înţelegeam eu atunci.” (Marius Oprea, „Şase feluri de a muri”, 2009, Editura Polirom).

Alexandru Potoceanu şi Mihai Smarandache, în rolul securiștilor care conduc ancheta şi care îmbracă pe parcursul spectacolului, ca și Gabriel  Răuță, și hainele altor personaje, prieteni sau diverși funcționari ai aparatului de stat ori activiști de partid, reușesc să aducă în scenă împreună cu Silvian Vâlcu o lume plină de subtilități, complicități și fals, șoapte, bătăi pe umăr și respirații în ceafă, care caracterizau în epocă toate relațiile sociale, administrative sau civile.

O victimă încă mai nefericită a acestei stări confuze, ipocrite și amenințătoare este mama, femeia simplă care plătește greu prețul propriei ignoranțe și nepriceperi, o Cătălina Mustaţă convingătoare, ba intimidată, ba resemnată, ba îngrozită, stăpânită mereu de emoții și de o frică la limita disperării, care nu reușește să-și protejeze odrasla, învinsă în cele din urmă de această violență subversivă a regimului, totul sub semnul iubirii necondiționate, furișului, rușinii și durerii.

Printre microfoane, telefoane ascultate, două camere de filmat și câteva scaune, pe un panou alb de pânză urmărim frisonați fețele schiminosite de frică ale anchetaților sau privirile sfredelitoare ale anchetatorilor. O pânză imaculată care care îi este pe rând lui Mugur zid pentru exprimarea opiniei, cameră de anchetă, pat de spital și de moarte. În acordurile muzicii pertinente a lui Bobo Burlăcianu, decorul lui Andrei Dinu şi light design-ul lui Andu Dumitrescu reușesc, prin simplitate și precizie, să puncteze și să sublinieze fără să încarce inutil toată intensitatea trăirilor din scenă.

Final răvășitor și concluzii usturătoare.

Că nu reușim să facem nici acum lumină și dreptate în acest caz și în alte povești triste care s-au derulat sub ochii sau pe lângă urechile noastre. Că responsabilii pentru tragedii ale semenilor noștri vorbesc cu lejeritate cu presa, după căderea comunismului, despre victimele ale călor călăi au fost. Că torționarii își continuă nestingheriți viața sub semnul lui „nu aveam încotro”. Iar noi închidem cu indulgență ochii, aruncați vremelnic pe câte o ramă de fotografie sau un ecran de pânză alb, pe care încă mai reușim să le maculăm cu rușinea de a nu le putea surpinde esența și durerea.

„Pe lângă documentele scrise în limbajul de lemn al aparatului opresiv al vremii, în cele 200 de pagini ale dosarului nr. 738 privind «Elevul» sunt păstrate şi declaraţiile unui tânăr care reuşeşte să rămână fidel propriilor convingeri în ciuda presiunilor Securităţii şi a lipsei de solidaritate a celor din jurul său. Cred că tinerii au nevoie de modele pe care să le înţeleagă, iar Mugur Călinescu este, în acest sens, un model de atitudine necesar”, spunea Gianina Cărbunariu despre spectacolul pe care l-a regizat acum 5 ani, o coproducţie dramAcum şi Festivalul Internaţional de Teatru de la Nitra, Slovacia, în parteneriat cu Teatrul Odeon în cadrul proiectului european „Vieţi paralele. ­ Secolul 20 văzut prin ochii Poliţiei Secrete”. Premiat pentru cea mai bună regie și cel mai bun spectacol, dar și pentru rolurile principale, în festivalurile de Teatru pentru Adolescenţi Excelsior Teen Fest, Internaţional de Teatru ATELIER de la Sfântu Gheorghe și de Teatru Scurt la Oradea, spectaolul a primit în 2014 și un premiu special al Senatului Uniter acordat Gianinei Cărbunariu.

O lecție care nici acum, după aproape trei decenii de la căderea comunismului, nu se poate încă învăța din manualele de istorie. Și pe care încă mai putem să o predăm tinerilor într-o sală de teatru. O demonstrație pentru ei că istoria s-ar fi putut scrie și va putea fi scrisă măcar de acum înainte și altfel. Dacă frica, neîncredrea și lașitatea nu ar doborî atât de ușor individul.

Azi, mâna lui Mugur Călinescu ar scrie cu majuscule „un model de atitudine necesar”, vorba Gianinei Cărbunariu.

Recomand. Fără căldură. Pentru că trebuie să vă pregătiți de un duș foarte rece.

Programat din nou vineri, 18 mai, de la ora 19:30, la Sala Studio a Teatrului Odeon.

 

TIPOGRAFIC MAJUSCUL

Regia: Gianina Cărbunariu

Scenografia: Andrei Dinu
Coregrafia: Florin Fieroiu
Muzica: Bobo Burlăcianu
Light-design: Andu Dumitrescu
Cu: Cătălina Mustaţă, Alexandru Potocean,Gabriel Răuţă, Mihai Smarandache, Silvian Vâlcu

Durata spectacolului: 1h30

Advertisements

Leave a Reply

Fill in your details below or click an icon to log in:

WordPress.com Logo

You are commenting using your WordPress.com account. Log Out /  Change )

Google photo

You are commenting using your Google account. Log Out /  Change )

Twitter picture

You are commenting using your Twitter account. Log Out /  Change )

Facebook photo

You are commenting using your Facebook account. Log Out /  Change )

Connecting to %s