Mașka, o nouă definiție pentru adolescență: „Mamă, mi-am pierdut mâna!” la Teatrul Tineretului

mama 01.jpg

Mamă, mi-am pierdut mâna! Și toate căile de a-ți atrage privirea către mine. Ție și celorlalți. Și dorința de a vă vedea mulțumiți.

Așa arată adolescența disperată. Adolescența automutilantă. La vârsta când trupul se trezește. Când inima ia foc și sângele dă în clocot. Când ai încredere că ești nemuritor și vei trăi mai mult decât toate stelele pe care le întâlnești. Când să fii frumos înseamnă doar să crezi cu tărie asta. Și când ceilalți distrug, dram după dram, această încredere.

Cum arată avântul ca eșec. Și prăbușirea ca elan.  În încercarea de a rămâne tu însuți.

Spectacolul „Mamă, mi-am pierdut mâna!”, după piesa autoarei ruse Maria Kontorovich, regizat de Alexandru Mâzgăreanu la Teatrul Tineretului din Piatra-Neamţ, spune povestea unei adolescente în luptă cu sine însăși și cu societatea căreia încearcă să-i facă pe plac în schimbul unui loc cât mai în față la spectacolul vieții, pe care simte că are șansa să-l rateze.

De pe locul ei din ultimul rând, Mașka încearcă să înțeleagă ce se întâmplă în lumina reflectoarelor. Și tânjește după un rol, cât de mic, în singura reprezentație în care are șansa să joace. În sufletul ei, adolescența ar trebui să fie despre o fată care vrea să-și agațe jacheta roșie într-un cui și cuiul e prea sus. Și el o ajută să o atârne. Și despre avionul cu care zboară și care se înclină într-o parte și ea se teme și pentru că se teme surâde și surâde și el, ca să-i dea curaj. În jurul ei, lucrurile arată cu totul altfel.

Spectacolul lui Alexandru Mâzgăreanu prezintă raportul polemic și tandru al descoperirilor despre sine și despre ceilalți ale acestei fete curate și nevinovate, în perioada de tranziție biologică, psihologică și socială de la pubertate la maturitate, cu toate modificările fizice, comportamentale și de personalitate pe care le presupune.

Și reușește să o facă împreună cu o actriţă ingenuă și ludică, care te ține cu sufletul la gură pe tot parcursul spectacolului. Aida Avieriţei construiește un personaj articulat, fragil și în același timp energic, cu care empatizezi dar pe care nu-l compătimești nicio clipă. Fără nicio urmă de penibil și lacrimogen. Pentru că îi oferă forța de care are nevoie pentru a se face înțeles, cea cu care trebuie să se înarmeze în fiecare moment pentru a face față presiunilor celor din jur. O mamă care o descurajează continuu, comparând-o cu cei din jur, mereu mai buni decât ea și care proiectează în copilul ei toate idealurile ei înăbușite (onest și coerent rolul încredințat Sabinei Brânduşe). O mătușă care-și trăiește viața din plin (savuroasă Cătălina Ieşanu în rolul Tanti Sveta) și care încearcă să-i aducă îmbunătățirile fizice necesare pentru a o aduce în rândul lumii. O bunică nostalgică și decrepită (bine susținută de Loredana Grigoriu, venită direct dintr-un spectacol al lui Radu Afrim, ca și tanti Sveta), din care rămâne doar preocuparea pentru calitatea bucatelor pe care le pregătește pentru ospățul familiei. Un bunic convins că bătaia e ruptă din rai și că e singura metodă de a aduce copiii pe calea cea bună. O gașcă de fete preocupate exclusiv de aspectul lor fizic, singurul care le poate oferi ascensiunea socială. Și niște băieți tulburați și egoiști, care abuzează de inocența ei.

La care se adaugă presiunea societății virtuale în care se prelungește viața adolescenților din ziua de azi. Nu mai trebuie să te schimbi numai pentru lumea reală, ci și pentru rețelele de socializare în care trebuie să practici un PR deșănțat. Doar ca să fii.

Toate sunt atent introduse în text, dar și în propunerea regizorală, pentru a sublinia neajunsurile unei societăți maladive, căreia Mașka trebuie să-i cedeze ca să se poată integra.

„Dar eu nu vreau să intru în rândul lumii, eu vreau să trăiesc!” strigă surd Mașka pe care nu o aude nimeni. Adolescenta romantică, parcă ultima din acestă lume care mai citește poezie și ține discursuri despre dragoste. Cea despre care știu doar câțiva oameni, la fel de complexați ca și ea. Un amic timid și retras căruia i se confesează, o prietenă supraponderală căreia îi e frică să se arate în lume, dar mai ales prietenul imaginar, cel care nu o poate trăda. Eroul perfect. Un Starman din plastic ziua și Sburător noaptea (foarte bun Dragoş Ionescu), docil și portant, care o ascultă cuminte în momentele de singurătate și care la fiecare cădere a pleoapelor i se arată în vis, un  camarad dar și un Eros adolescent, vinovat și părtaș la tulburările și tânjirile primei iubiri dar care nu săvârșește lucruri necuviincioase, însoțind-o cu devotament în caruselul întrebărilor și îndoielilor pe care-l învârte continuu. În jurul singurului cuvânt care contează la vârsta asta, personaj central al scenografiei lui Romulus Boicu: iubire.

Dar Mașka nu poate trăi numai la adăpostul lor. Doar căutând ușa verde, „ușa prin care ieși din lumea asta de căcat”. Trebuie să atragă atenția, trebuie să fie. Aici și acum. Ca să câștige, trebuie să piardă ceva. În cazul ăsta mâna. Apoi vor veni toate de la sine: bani, familie, glorie… Excelent monologul pe care-l rostește personajul Aidei Avieriţei când hotărăște să-și așeze mâna pe șina ferată. Când nu i-a mai rămas decât să decidă la care mână să renunțe: la dreapta, ca să impresioneze mai tare, sau la stânga, ca să-i fie mai ușor… „Nu voi mai avea o mână, dar în schimb voi avea libertatea de a trăi și, cel mai important, nu sunt cu nimic vinovată, a fost o întâmplare, un accident… O să fiu cel mai bun fotomodel cu o singură mână din lume! Voi fi cea mai bună în tot ceea ce fac voi avea o carieră strălucitoare!”.

Dar visul ei se spulberă sub roțile trenului care-i amputează antebrațul. Handicapul nu-i aduce nimic din gloria și fericirea la care tânjise. Sacrificiul rămâne doar un gest inutil, care nu-i înduioșează pe ceilalți și nu schimbă indiferența cu care societatea îi tratează pe adolescenții de acum și dintotdeauna. Lupta rămâne a fiecăruia cu sine. Cea de încerca să se descopere, să se afirme, să-și probeze identitatea.

Într-o lume în care comunicarea adolescenților începe să se reducă la schimbul de mesaje pe whatsapp, deși stau împreună la aceeași masă, ori la o schimbare de status pe facebook, în așteptarea colectării de like-uri pentru a fi validați ca oameni, poate înțelegem să nu-i mai lăsăm să alerge de unii singuri, să-i însoțim, să-i prețuim și să-i susținem mai devreme. Înainte să se schilodească.

mama6-afis-small

Mamă, mi-am pierdut mâna!” de Maria Kontorovici

Teatrul Tineretului, Piatra Neamț

 

Traducerea: Raluca Rădulescu

Regia: Alexandru Mâzgăreanu

Decorul: Romulus Boicu

Costumele : Alexandra Mâzgăreanu

Acrobații : Marian Peter

Muzica originală : Alexandru Suciu

 

Distribuția:

Mașka: Aida Avieriţei

Kostia, Vladik, Mișka, un băiat: Emanuel Becheru

Starman: Dragoş Ionescu

Katia: Cristina Mihăilescu

Dașa: Cătălina Bălălău

Sașka, Ania: Corina Grigoraş

Mama: Sabina Brânduşe

Tanti Sveta: Cătălina Ieşanu

Bunica: Loredana Grigoriu

Nenea Fedea, bunicul: Tudor Tăbăcaru

Tanti Olga: Gina Gulai

Nenea Luca: Dan Grigoraş

Petea, un băiat: Florin Hriţcu

 

Durata: 2 h (fără pauză)

Nerecomandat persoanelor sub 16 ani

Advertisements

Femeia în deceniile de împliniri mărețe: LECȚIA DIN UMBRA MARELUI PLAN #reactor

In umbra 01.jpg

„Femeie, fii bărbată! Clădește-o țară minunată! ”

Acesta este punctul de pornire din care se dezvoltă un frumos proiect de teatru independent în umbra marelui plan teatral. Un spectacol articulat și curat, care sondează într-o manieră tragi-comică trecutul nostru nu foarte îndepărtat, în încercarea de a găsi niște răspunsuri pentru întrebările prezentului. Și care-l așează repede drept jalon pe harta teatrală românească, imediat după lansare, fiind prezent și în programul Festivalului Național de Teatru în urmă cu câteva zile, pe scena Centrului de Teatru Educațional Replika.

Aducând în atenția publicului condiția femeii în perioada comunistă, privită prin prisma unei cronici de familie țintuită în câteva repere temporale pe parcursul a șase decenii, amendând stereotipuri și clișee despre viața în comunism și exploatând emoțional șabloanele de familie pe care le-am moștenit cu toții, „În umbra marelui plan” este o încercare de recuperare a identității. Un mic plan construit cu umor şi cinism pentru a revela costurile creării omului nou şi a mitului promised land-ului autohton și presiunea socială la care este supus individul, forțat să renunțe la idealurile personale și profesionale, constrâns să intre în tipare, să-și trădeze colegii, prietenii și chiar familia pentru a supraviețui într-un sistem bolnav. La genul feminin.

„În umbra marelui plan” de la Reactorul de creație și experiment clujean este un discurs serios și asumat, satiric și totuși nedemonstrativ, muzical, pe scurt „un spectacol melodios și nostalgic despre ce ne doare”, cum spune regizoarea. Într-o manieră aproape terapeutică. Tot ce este recognoscibil în subtemele pe care le propun textul, dar, în bună măsură, și jocul foarte bun al actorilor, te invită să cobori înăuntrul tău, să-ți pui întrebări pe care nu ai avut timpul sau contextul  necesar să le formulezi sau să le aprofundezi, să zâmbești, să verși lacrimi, să te vindeci.

“Mă interesează efectul politicilor legate de natalitate în perioada comunistă (în special decretul din ’66 care interzicea avortul în România) asupra relaţiilor părinţi – copii, mă interesează, de fapt, autoreflexiv, o formă de terapie socială pentru cei care nu s-au simţit doriţi şi iubiţi în copilărie: un fenomen social care se poate reduce la imixtiunea politicului în viaţa privată a individului şi a familiei, dar a produs de fapt o traumă puternică şi foarte intimă de ambele părţi. Şi noi nu suntem o societate care să vorbească deschis despre lucrurile astea, sunt încă tabu, mărturisea Catinca Drăgănescu înainte de reprezentația din Undercloud în urmă cu aproape două luni.

Și o face la modul răspicat prin intermediul acestui proiect. Deși are în centru femeia, obligată să facă parte din clasa muncitoare, dar și să nască și să dea țării cât mai mulți copii, spectacolul trece în revistă toate neajunsurile regimului care au amplificat drama personală a acesteia, depănând poveștile a trei generații de femei, a căror libertate se modifică în funcție de nevoile patriei și de constrângerile la care este supusă, de la  lipsa metodelor contraceptive, interzicerea avorturilor, drama căsătoriilor impuse de o sarcină întâmplătoare și apoi a îngrijirii unei familii numeroase cu resurse limitate, apelul la trocurile de bunuri și schimburile de servicii în scopul supraviețuirii, dar și arestarea intelectualilor, naționalizarea imobilelor, raționalizarea alimentelor, în general despre restrângerea libertăților individului, care la femeie s-au contabilizat de multe ori dublu. Pe lângă obligațiile sociale și profesionale, ea a fost forțată să aleagă între a avea copii pe care nu și-i dorește sau să se îmbolnăvească și să moară în urma avorturilor provocate ilegal prin metode rudimentare. Consecința firească și subtema importantă a acestui demers este drama copiilor nedoriți ai acelei perioade (cei pe care obișnuim să-i numim decreței, după Decretul 770 din 1966, prin care a fost interzis avortul și apoi introdus controlul ginecologic obligatoriu în scopul controlării natalității)  de a crește și de a se dezvolta în familii pentru care au fost încă de la început o povară. Totul sub semnul imperioaselor cerințe ale Marelui Plan al liderului luminat, acela să fim 30 de milioane până în anul 2000.

Pornind din anii ‘40, în timpul celui de-al doilea război Mondial, când femeia este adusă în fabrici și uzine, trecând prin momente precum recrutarea muncitoarelor în scopuri artistice la o fabrică de ciment în 1951, conceperea decrețelului cu numărul 429.398 în timpul construcției barajului de la Bicaz în 1967, raționalizarea alimentelor, consumului de energie electrică și bunurilor de consum în anii ’80 (când liderul luminat hotărăște să plătim întreaga datorie externă a țării) sau criza unei familii tineri declanșată de fuga din țară a părinților și folosind mici trucuri, precum un discurs mobilizator al eroinei staliniste Zoia Kosmodemianskaia sau caricaturizarea discursului lui Ceaușescu despre invadarea Cehoslovaciei în 1968 și a efectelor vizitei dictatorului la Phenian în 1971 (în urma căreia a fost integrată filosofia socială a lui Kim Ir-Sen în ceea ce a fost cunoscut apoi în istoria noastră sub denumirea „Tezele din iulie”, baza programului de resort al etapei societăţii socialiste multilateral dezvoltate), Catinca Drăgănescu reușește să lege inteligent poveștile unor personaje marcate de momente cheie din istoria noastră recentă, care se învârt inevitabil în jurul unor răvășitoare mărturii despre dramele și tragediiile pe care le-a creat interzicerea avorturilor, aducându-le împreună în preajma Revoluției din 1989 și trecându-le apoi ușor dincoace, în contemporan, pentru a încerca să explice prezentul.

Cu muzica originală (și ea foarte bine articulată) compusă împreună cu Catrinel Bejenariu, la a treia colaborare cu regizoarea, dar și parafrazând savuros melodii din perioada comunistă, fără să fie pedagogic sau documentar, fără să dea sentințe sau să încerce să livreze soluții, „În umbra marelui plan” emoționează prin felul în care au fost introduse cu pricepere în text, în viețile personajelor și în jocul actorilor, dozele necesare de adevăr și autoironie, de revoltă și împăcare, de durere și resemnare.

Pe rând naratori și diverse personaje principale sau episodice din această poveste curajoasă, talentații Raluca Mara, Oana Mardare, Paula Rotar și Doru Taloș se remarcă pe rând prin veritabile calități în rostire, mișcare scenică sau interpretare muzicală, fiind plimbați cu îndemânare în zone foarte diferite și achitându-se de fiecare dată remarcabil de sarcina ce le-a fost trasată cu precizie de această viziune regizorală.

Într-o scenografie simplă, dar foarte generoasă în soluții, semnată de Anda Pop (un schelet metalic, întors pe toate părțile, care devine pe rând, cu câteva accesorii, lumini sau doar prin jocul actorilor, banc de lucru în uzină, cameră de interogație, baracă muncitorească, încăpere, hol sau balcon al unui apartament de bloc), ei manevrează și folosesc la maximum fiecare spațiu propus, reușind în doar câteva clipe să schimbe convenția din spațiul de joc, intrând în același timp cu ușurință în pielea câte unui nou personaj.

Rămâne printre noi, din toată istoria familiei care s-a legat prin aceste personaje, o fetiță mirată și curioasă, care la primul search pe google află cum se transmite totul de la o generație la alta, printr-o placentă prin care „circulă niște sânge și niște istorie”.

Un spectacol bun și foarte necesar, mai ales în aceste vremuri când spațiul public este tot mai apăsat de discursul conservator al Coaliției pentru Familie. Ideea de familie tradițională, așa cum a ajuns la noi astăzi, prin educația câtorva generații de femei, învățate să fie docile și obișnuite cu abuzurile și cu violența, impune o discuție serioasă despre drepturile și libertățile lor, deși societatea noastră, în urma rezultatelor recentului referendum, dă semne de însănătoșire.

Greaua moștenire rămâne una de ordin psihologic și social, iar șabloanele emoționale pe care le-au creat deceniile de împliniri mărețe au nevoie de cel puțin încă atâta timp ca să-și piardă forța în mentalul colectiv.

Poate reușim să înțelegem unde nu vrem să ne întoarcem.

Afis In-umbra-marelui-plan

 

În umbra marelui plan

O producție Reactor de creație și experiment, Cluj-Napoca, 2018


Regia și dramaturgia: Catinca Drăgănescu
Cu: Raluca Mara, Oana Mardare, Paula Rotar, Doru Taloș
Scenografia: Anda Pop
Asistență creativă: Catrinel Bejenariu

Cehov pe malul Mureșului MEDITÂND LA TĂLPILE LUI IVANOV

Ivanov Goga 01

O intervenție chirurgicală meticuloasă în inima lui Ivanov. Un cord devastat de rutină, de deșertăciunile vieții și de pustiul din semeni, care nu reușește să-și găsească bătăile resemnării. Tristețe patologică, nepăsare, indiferență, anxietate. Și mai ales însingurare. Asta transmite prin toți porii „Ivanov”, producția Companiei „Liviu Rebreanu“ a Teatrului Național Târgu-Mureș, care a fost reprezentată în Festivalul Național de Teatru pe scena Sălii Studio a Naționalui bucureștean.

Concepută ca o comedie, piesa „Ivanov” a fost rescrisă de Cehov și transformată în dramă în urma insuccesului pe care l-a înregistrat la public și la critică spectacolul montat după textul inițial. Drama moșierului îngropat în datorii, care trece prin frământări existențiale, înconjurat de oameni care nu-l interesează, într-o lume pe care nu o înțelege, este subtil prezentată în piesa cehoviană, un text cu un conflict central ambiguu, despre suferința de nimic și de toate. Despre frica de a avea curaj și despre cât curaj trebuie să ai ca să-ți fie frică.

Așa este și spectacolul pus în scenă de Claudiu Goga, care propune un ritm deliberat leneș și plictisitor, precum lumea în care se învârte eroul, pentru a dezvălui lehamitea față de viață a acestuia.

Ivanov-ul lui Nicu Mihoc, aparent un personaj fără forță dramatică, este un depresiv abținut, acoperit de rușinea că un om viguros ca el a început să semene cu un Hamlet sau cu o oarecare altă fiinţă omenească de prisos. Un Nikolai Alexeevici intenționat reținut, construit între distimie și anhedonie, cu vorba molcomă, aproape stinsă, inhibat psihomotor, care folosește tot ce-i oferă decorul să se sprijine, să trândăvească, să mediteze, dar mai ales să se izoleze, să se situeze în afara societății.

O face încă de la începutul spectacolului, când, după o confesiune stinsă despre pustiul din sufletul lui și lipsa de rost a tot și a toate, se prăvălește în pat, împingând tălpile goale spre spectator și spre lume. De aici începe să se distanțeze și să se mărturisească, căutându-și mereu argumente care să-i justifice lehamitea.

„Ivanov este un personaj cu greutate. Greutatea lui stă în faptul că acesta spune ceva concret, după care intră brusc într-un tip de metafizică; din interacțiunea cu celelalte personaje, glisează ușor înspre tipuri de introspecție, revine și devine foarte greu să îl prinzi. Poate părea ușor, dar nu e…”, spune actorul Nicu Mihoc.

Toate se întâmplă la tălpile acestui Ivanov singur și neînțeles, pentru care nici soția suferindă și muribundă, nici datoriile pe care nu le poate plăti, nici disprețul pe care i-l arată societatea, nici moartea soției și nici măcar dragostea pătimașă pe care i-o poartă o tânără  frumoasă și curată nu-l mai pot atinge. Afișând vagi urme de trăire și izbutind o singură răbufnire nervoasă, la fel de palidă ca restul gesturilor lui, Nikolai Alexeevici al lui Nicu Mihoc rămâne ancorat în disperarea neputinţei de a se găsi pe sine, de a iubi și a de se lăsa iubit, imun la orice stimul venit din partea lumii cu care nu mai împărtășește nimic, izolat în afara cotidianului, iremediabil bolnav de moarte, în timp ce ceilalți își duc existența măruntă, neînsemnată și zgomotoasă în jurul lui.

O fac cu pricepere actorii care interpretează rolurile importante, deși sunt în mare parte reduși la schițe care să servească scopului pe care l-a propus Claudiu Goga, acela de a sublinia contrastele temperamentale și comportamentale care i se propun lui Ivanov, ștergând ușor granița dintre rolurile principale și secundare, prezentând o lume decăzută care funcționează din inerție, așa cum se arată ea în special în salonul Lebedevilor: o societate de parveniţi alcoolici, cartofori, clevetitori.

Excelent Dan Rădulescu, cel care interpretează rolul contelui Matvei Semionovici Șabelski, omul cu tinerețea pierdută, plin de nostalgii, dar care caută mereu să se înfrupte din ale vieții, un bufon mascat, tonic și dinamic, plin de umor, al cărui singur dram de demnitate stă în refuzul compromisului căsătoriei cu Babakina, până și acesta jucat ironic, cu sare și piper, la o partidă de dame cu pahare de vodcă.

Foarte bun și Mișa Borkin propus de Costin Gavază, un personaj alunecos și interesat, un Mihail Mihailovici strecuralnic și nemernic, care-i învăluie pe ceilalți și încearcă să obțină profit din orice situație, cu vorba pricepută și ageră și gesturi ferme și cuceritoare.

Un Mihai Crăciun precis și plin de nuanțe, care ne dezvăluie un doctor Lvov Evgheni Konstantinovici aparent șters și reținut, bine folosit ca argument pentru drama Annei Petrovna, dar și ca ingredient pentru potențarea slăbiciunilor lui Ivanov.

Anna Petrovna a Elenei Purea surprinde bine femeia ajunsă la capătul puterilor, care luptă cu indiferența lui Ivanov mai mult decât cu tuberculoza de care suferă și care are să-i aducă moartea, pe care o tratează cu indiferență și  fum de țigară. Loredana Dascălu este o Sașa candidă și dulce, dar hotărâtă în dragostea pe care i-o poartă lui Ivanov.

Parvenitul Lebedev, interpretat de Nicolae Cristache, este un alter ego al lui Ivanov, în varianta resemnată, care arată o supunere duioasă în fața soției lui, Zinaida Savisna (Tina Moga Oltean), un personaj prezentat la fel de ridicol și caraghios ca și cel – mai consistent – al ipocritei Marfa Egorovna Babakina al Monicăi Ristea, văduva tânără, moșiereasă și fiică de negustor bogat, care ratează afacerea vieții ei, căsătoria cu contele Șabelski, în surle și trâmbițe de rizibil și grotesc.

Cu aceeași pricepere sunt construite și rolurile episodice, din care sunt de menționat savuroasele apariții ale lui Csaba Ciugulitu (Kosih Dmitri Nikitici), care după o partidă de bridge pierdută în casa Lebedevilor trece prin scenă argumentând mereu, neîmpăcat cu ideea înfrângerii.

Toată construcția personajelor care populează existența lui Ivanov nu face decât să demonstreze că el nu poate să aducă nicio ameliorare vieții pe care o găsește insuportabilă. Depresia lui continuă, fără episoade de recuperare, remisie și recădere în depresie, suferința lui tăcută, mereu înfrânată, dar meritoriu lipsită de patetic, se încheie aproape firesc cu gestul sinuciderii chiar în ziua nunții cu tânăra Sașa.

O moarte nesofisticată, servită rece și sec, într-un decor și el intenționat imprecis al Liei Dogaru (nici de secol XIX, nici de secol XXI, deloc rusesc, care vine să ajute în demonstrarea universalității temei cehoviene), pe o șină albă  de cale ferată, la marginea scenei pe care o părăsește pentru totdeauna luându-și tălpile la spinare, lăsând-o în grija unei lumi care poate se pricepe mai bine la viață. Sau la acceptarea ei.

large_afis_Ivanov.jpg

 

Ivanov de A.P. Cehov

Teatrul Național Târgu-Mureș, Compania „Liviu Rebreanu”

 

Traducerea: Ludmila Székely Anton

Adaptare/Dramatizare: Claudiu Goga

Regia: Claudiu Goga

Scenografia, decorul și costumele: Lia Dogaru

Pregătirea muzicală: Zeno Apostolache Kiss

Light Design: Claudiu Goga

 

Distribuția:

Ivanov Nikolai Alexeevici: Nicu Mihoc

Anna Petrovna: Elena Purea

Sabelski Matvei Semionovici: Dan Rădulescu

Borkin Mihail Mihailovici: Costin Gavază

Lvov Evgheni Konstantinovici: Mihai Crăciun

Lebedev Pavel Kirilici: Nicolae Cristache

Saşa: Loredana Dascălu

Babakina Marfa Egorovna: Monica Ristea

Zinaida Savisna: Tina Moga Oltean

Kosih Dmitri Nikitici: Csaba Ciugulitu

Avdotia Nazarovna: Cristina Holtzli

Gavrilă: Ştefan Mura

Pianistul: Zeno Apostolache Kiss

Musafiri: Ion Vântu, Cristian Iorga, Sergiu Marocico, Luchian Pantea, Emilia Banciu, Claudiu Banciu, Gabriela Bacali,   Erika Domokos, Bianca Fărcaş, Tiberius Vasiniuc

 

Durata: 2h 30 min (cu pauză)

Nerecomandat persoanelor sub 12 ani.

Foto: Cristina Gânj

Spectacol de 10 în deschiderea FNT: 10 pentru teatrul sibian

10 Radu Stanca 00

Zece scene, zece personaje principale, zece priviri asupra vieții, livrate de zece actori energici, cu cefele aliniate sub ghilotina celor zece porunci. Mai precis, cele din Vechiul Testament.

Un pretext ideal de folosire a fundamentului moral al creștinătății pentru a dezvolta subiecte delicate, ce impun imperioase dezbateri în societatea românească de azi: sărăcia, educația precară, minciuna, hoția, proasta guvernare, sistemul șubred de sănătate, duplicitatea sistemului religios, în general, corupția și ipocrizia din străfundurile societății și sistemelor prin care ea se organizează, toate într-un puzzle demn de un scenariu de literatură polițistă de bună calitate, într-una dintre cele mai inteligente scriituri cu care m-am întâlnit în ultima vreme.

Textul lui Székely Csaba le aduce pe toate la un numitor comun, într-o nouă lege a lui Unu: un singur haos și teoria potrivit căreia micile variații ale parametrilor unui sistem complex pot duce la rezultate complet diferite. Adică un prilej mai mult decât fericit pentru a face teatru.

„Toți suntem așa. Trăim într-o imensă singurătate. Dacă Dumnezeu și-a părăsit propriul Fiu și a lăsat să fie ucis, de ce-am crede că pe noi nu ne-ar părăsi? Ne-a dat zece porunci, ne-a ordonat cum să trăim și-apoi a șters-o, ne-a lăsat singuri… Se descurcă fiecare cum poate, asta e…” spune un personaj al lui Székely Csaba.

Și trupa sibiană se descurcă. Mai mult decât onorabil. Să ni le prezinte pe îndelete. Spectacolul teatrului „Radu Stanca”, sub mâinile dibace ale regizorului Radu-Alexandru Nica și cu interesanta contribuție a scenografului Andu Dumitrescu (care semnează și proiecțiile video și light design-ul), aduce fericit împreună singurătățile celor zece personaje.

Într-o imaginară stație de transport în lumea subterană a ființei noastre, fiecare folosește propriul culoar de  acces pentru a urca împreună în același tren: viața. Așa cum a adus-o fiecare călător de acasă. Așa cum a primit-o, cum și-a imaginat-o, cum și-a dorit-o, dar mai ales cum a devenit ea pe măsură ce a trăit-o. Amendând idolatria, minciuna, ipocrizia, hoția, preacurvia, într-o lume tot mai ispititoare și, în același timp, tot mai agasantă și intruzivă, în care apar tot felul de dumnezei cărora individul li se închină la tot pasul, încercând să-i copieze și să le amplifice însemnătatea, dezonorându-și tatăl, mama și frații, în timp ce cu o mână fură și cu alta ucide, omul se trezește râvnind la tot ce are aproapele său, într-o cursă contra-cronometru de minciuni și desfrâu, luând în deșert numele și ziua Domnului. Într-un angrenaj al vinei și al păcatului. Rostogolite, schimbate, impuse și dezvoltate de fiecare, pe măsură ce viciile și slăbiciunile (alcoolul, sexul, drogurile, prostituția, avortul, trădarea, boala și moartea) vin să le coloreze și să le potențeze.

Aproape la fiecare pas apare o nouă nuanță care deschide o nouă perspectivă, a celui care încalcă una dintre cele zece porunci biblice, având efecte directe asupra celuilalt. Tot ce-i învinovățește îi disculpă, tot ce e dezgustător te înduioșează, într-o țesătură fină de intrigi prin care se adaugă câte un nou strat, dar se și așează la locul potrivit piesele amestecate ale acestui inteligent puzzle, cu care spectatorul s-a trezit în brațe la începutul spectacolului.

Asta pentru că sunt atent dirijate de un regizor care a știut să exploateze bijuteriile oferite de text, punând în valoare calitățile celor zece actori. Deși te poți trezi având preferințe în privința jocului acestora, ar fi nedrept să menționez performanța unuia în defavoarea celorlalți, pentru că vorbim despre un spectacol în care fiecăruia i s-a dat șansa interpretării cel puțin a unui moment remarcabil, pe care toți l-au desăvârșit cu pricepere. Dacă este un numitor comun pentru trupa sibiană, acesta este energia. Un chef de joc și de joacă cu care au reușit să bucure, să întristeze, să țină cu sufletul la gură, să emoționeze și să recompenseze spectatorii care au asistat aseară, în Sala „Liviu Ciulei” a „Bulandrei”, la reprezentația din deschiderea Festivalului Național de Teatru.

Despre poveștile personajelor nu vreau să divulg nimic, pentru că ar văduvi inutil spectatorii reprezentațiilor viitoare ale acestui spectacol. Sper doar să le fi deschis unora pofta, măcar apropiată de cea cu care eu am consumat acest eveniment.

Cu o singură mică obiecție: spectacolul este nerecomandat persoanelor sub 16 ani. Poate ar trebui totuși să vorbim mai mult despre rău. Și mai devreme. În timp ce binele este folosit ca material didactic în orele de religie și de educație socială – și nu numai – predate în școli cu mai mult sau mai puțin har (într-un sistem care și-a dovedit limitele îngrijorătoare într-un studiu recent al universității clujene),  hrănind copiilor noștri frici și vini pe care nu le au și modelând comportamente intolerante față de semenii lor, ascundem răul sub preș, în speranța că ei nu îl vor întâlni niciodată, deși pătrunde în viața lor pe toate canalele de informare imediat ce noi am întors capul. La umbra acestei ignoranțe se nasc monștri care încă bântuie și marchează inutil destine în aceste vremuri tulburi. Cred că acest tip de teatru e o formă potrivită de a aborda în discuțiile cu ei toate subiectele tabu. E un spectacol pe care l-aș recomanda tinerilor de azi înainte de vârsta liceului…

Pentru că vine o vreme când din cele zece porunci rămâne în picioare a unsprezecea, ca singură premiză de folosire a vieții: SĂ NU!…

 (…carecumva să ratați această întâlnire, dacă vi se oferă ocazia.)

afis 10

„Piesa surprinde personajele în situații obișnuite, dar și excepționale de viață, fiecare decizie morală luată la un moment dat de unul dintre personaje are un efect major asupra vieții următorului.” (Csaba Székely)

„Într-o Românie în care religiozitatea se află într-o recrudescență atipică față de trend-ul secular din toate celelalte state din UE, într-o țară în care învățământul, politica și societatea în ansamblul ei nu găsesc ca fiind oportună detașarea de instituția bisericii, consider că un astfel de subiect e cât se poate de necesar și actual. În ce măsură mai sunt valabile azi preceptele morale ale creștinismului? Mai răspund ele necesităților unei societăți extrem de diferite față de cea iudaică de secol I, cum e cea a secolului XXI? E nevoie de religie pentru a duce o viață morală? Iată doar câteva întrebări cu care dorim să stârnim emoția, imaginația, dar și apetitul pentru reflecție al publicului”. (Radu Nica)

Teatrul Național „Radu Stanca” din Sibiu

10” de Székely Csaba

Traducerea:Sándor László

 

Regia: Radu Alexandru Nica

Scenografia, video, light design: Andu Dumitrescu

Muzica: Vlaicu Golcea

Cu: Marius Turdeanu, Diana Fufezan, Andrei Gîlcescu, Raluca Iani, Vlad Robaș, Serenela Mureșan, Cristian Timbuș, Cristina Ragos, Ciprian Scurtea, Arina Ioana Trif

Foto: Dragoș Dumitru

Viața ca părere sau „Viața x 3” la Comedie

viata x 3 02Foto: Adi Bulboacă

 

Același crâmpei de viață, trei versiuni.

O situație banală, văzută din  trei unghiuri diferite, venind să demonstreze că operăm numai cu percepții. Ce altceva este viața decât ceea ce credem noi despre ceea ce trăim? Nu știm niciodată ce gândește sau cum se raportează la aceeași realitate cel de lângă noi. Construim adevăruri numai de noi știute. Care se confruntă necontenit cu adevărurile clădite de celălalt. Orice impact este oricând suficient pentru o premiză dramatică.

„Viața x 3” al Irinei Crăiță-Mândră, un spectacol prob, de teatru potolit, fără mize mari, potrivit pentru repertoriul Sălii Noi a Teatrului de Comedie. Pe un text bun al Yasminei Reza, un autor binecunoscut spectatorilor români în special pentru „Zeul măcelului” (descoperită și montată pe scenele noastre și sub titlul „Doamne… ce măcel!”, după ecranizarea piesei în celebrul film al lui Roman Polanski „Carnage”) și cu o scenografie adecvată, destul de cuminte, a Cezarinei Iulia Popescu, el ridică onest mănușa aruncată de autoarea franceză. Poate prea onest.

Scrisă după „Conversație după înmormântare”, „Trecând prin iarnă” și „Artă” (a doua cea mai jucată piesă a ei pe scenele românești), recompensate pe rând cu premiul Molière pentru dramaturgie, „Viața x 3” vine să susțină preocuparea ageră și permanentă a Yasminei Reza pentru teme importante, general umane, legate de relațiile dintre oameni și felul în care ei se raportează la realitate, pe care o va desăvârși șase ani mai târziu în „Zeul măcelului”, când va schimba și va crește miza dramatică. Ca precursoare a binecunoscutului text, această piesă atacă fin și cu umor relațiile între soți, între părinți și copii, între prieteni și colegi de muncă, între amanți, tratându-le inteligent, într-o manieră subiectivă (și mai ales recognoscibilă) prin intermediul fiecăruia dintre cele patru personaje.

De data aceasta cu o miză mai mică: o vizită pe jumătate surpriză, la ceas de seară, în casa lui Henry și a Soniei (un cercetător astrofizician și soția lui avocat), care-i surprinde pe aceștia într-un moment de intimitate familială, nepregătiți să primească musafiri. Vizitatorii, așteptați abia în seara următoare, sunt soții Finidori, respectiv Hubert, astrofizician și el, coordonatorul unei cercetări a lui Henry, și soția acestuia Inez, care aduc sub braț o veste proastă pentrugazdă: publicarea cercetării lui Henry e periclitată de apariția unei alte cercetări pe același subiect. O seară de rutină conjugală se transformă astfel într-un prilej de prezentare a unor conflicte aparent mărunte, care ascund însă adevăruri profunde despre lupta individului cu sine însuși pentru împlinirea profesională, fericirea conjugală și îmbunătățirea calității vieții personale, dar și despre adulter, parenting, apartenența la grup, teama de izolare, dar și de socializare. Din confruntarea celor patru personaje (35-40 de ani), aflate fiecare într-un moment de criză, și a situațiilor cele mai simple de viață sar o mulțime de nuanțe, secrete mai mici sau mai mari, adevăruri tăinuite și pentru prima oară rostite, practic etalând tot ce ascunde individul sub preș și iese la iveală când, ca din greșeală, se împiedică de el sau i se agață de prag. Reluat de trei ori în chei diferite, subiectul se dezvoltă, se încarcă de sensuri și semnificații, formalismul, politețea, complezența fiind înlocuite încetul cu încetul cu intimitatea, pasiunea, necuviința, pe alocuri chiar vulgaritatea.

Micile modificări în construcția unui personaj presupun schimbări importante în dinamica grupului. O abordare îndrăzneață pentru regizoare să facă același lucru de trei ori, cu nuanțe foarte fine, mult prea fine, mizând totul pe jocul actorilor.

Silviu Debu o face cu succes în rolul lui Henry, intelectualul singuratic, stângaci, inteligent și inocent deopotrivă, pe alocuri nervos, înclinat spre depresie sau atitudine violentă, reușind să construiască un personaj veridic și echilibrat în fiecare dintre cele trei acte, îmbogățindu-l vizibil până la finalul spectacolului. Gesturile, rostirea, privirea, toate vin să recompună personajul pe care-l interpretează în noua ipostază pe care i-o propune textul și regizorul.

Hubert al lui Liviu Pintileasa, altfel un caracter destul de simplu, malițios, sarcastic, pe alocuri arogant, beneficiază și el de talentul cu care actorul îl propune spectatorului. În pofida trăsăturilor personajului pe care-l interpretează, Liviu Pintileasa reușește să fie șarmant și captivant, izbutind să construiască o complicitate plăcută cu privirea pe care o fură martorului ocular de câte ori intră în scenă. Excelent în așezarea straturilor peste personajul pe care l-a propus inițial, adaugă cu precizie gesturi și stări care îl îmbogățesc chiar și când se contrazic, fără să-l răstoarne nicio clipă.

De mai puține nuanțe (chiar din scriitură) beneficiază Inez, soția lui Hubert, interpretată însă minunat de Maria Obretin, o actriță dinamică, ludică, robustă, cu privirea scrutătoare și rostirea vie, care construiește în cele mai mici detalii o femeie care te atrage ca un magnet, chiar dacă personajul ei îți este greu de digerat.

Sonia nu este un personaj prea bine pus în valoare. Deși corect și funcțional, jocul Olimpiei Melinte e puțin cam prea cuminte uneori, alteori atinge tonuri criante, nepotrivite mai ales în primul act, unde jocul nu susține întru totul nevroza voit reținută a Soniei. Mai ales în dezvoltarea și revelarea relației cu mult prea răsfățatul ei copil, acest al cincilea personaj prezent cu vocea pe parcursul spectacolului, fiind mult influențată și de propunerea regizorală (copilul este de fiecare data o apariție mult prea stridentă, care se imprimă fără drept de apel în jocul actriței).

Toți cei patru actori își fac datoria mai mult decât onorabil, dar spectacolul suferă totuși de o tratare prea puțin curajoasă a textului Yasminei Reza, care ar fi putut să-i ajute mai mult, în special în definirea celor trei situații diferite în care sunt azvârliți. Aici este miza dramatică a autoarei, exploatată de acestă dată cam superficial, chiar dacă destul de coerent în intenție. Ar fi încăput mai mult suspans și chiar întorsături de situație. Că s-ar fi putut rezolva prin scenografie, printr-o altă dozare a unor momente sau propuneri și mai îndrăznețe în construcția rolurilor rămâne să răspundă viitoarele puneri în scenă (sunt convinsă că avem în față un text care va mai fi atacat). Rămâne totuși o recomandare valabilă pentru această stagiune.

O propunere de meditație asupra alegerilor pe care le facem, din care decurg faptele și acțiunile noastre, dar mai ales amprenta pe care și-o pun ele asupra vieții pe care o trăim și celor trei dimensiuni ale ei: personală,  profesională, socială.

Următoarea reprezentație mâine, 10 octombrie.

viata x 3 01

Viaţa x 3” de Yasmina Reza

Teatrul de Comedie, Sala Nouă (Strada Sf.Vineri nr.11)

 

Regia: Irina Crăiță-Mândră

Scenografia & light design: Cezarina Iulia Popescu

Muzica originală: Alexandru Suciu

Voce: Luca Aioanei

Ilustrație afiș: Bogdan Pop

Traducere: Iulia Lumânare

 

Distribuţia:

Silviu Debu (Henry)

Olimpia Melinte (Sonia)

Liviu Pintileasa (Hubert)

Maria Obretin (Inez)

 

Foto: Adi Bulboacă

Romeo și Julieta la TNB sau dragostea în două cuvinte: noapte bună!

RJ 1.JPG

Foto: Florin Ghioca

Un spectacol despre ce rămâne din cele mai importante două cuvinte ale omenirii: te iubesc. Și cât Shakespeare, după ce alungi frica de a-l ataca și nechibzuința de a-l reinterpreta.

Răspunsul vine simplu din mâna unui mare creator de teatru: esența.

Asta se întâmplă cu spectacolul „Romeo și Julieta” al lui Yuri Kordonsky, care a avut premiera în urmă cu câteva zile pe scena Sălii Studio a Naționalului bucureștean. Un spectacol curajos. O convenție care poate să placă sau nu. Dar care nu-ți poate rămâne indiferentă. A dragostei și îndrăgostiților de acum și dintotdeauna. Și a aducerii poveștii shakespeariene în contemporan. Unde scheletele unui Romeo și al unei Juliete le găsești la fiecare trei dulapuri. Ikea.

Cu superba complicitate a marelui scenograf Dragoș Buhagiar, căpătăm un Shakespeare care aleargă pe role și pe skateboard, într-un uriaș club de noapte, un Shakespeare care cântă, dansează și urlă pe ritmuri party club mix, sub peruci colorate și haine strălucitoare gender free, printre sticle goale de licori amețitoare și substanțe interzise, strigat și împroșcat cu grafitti pe pereți și în sufletul spectatorului șocat de această întâlnire.

„M” și „C”. Două găști din Verona: Montague și Capulet. Mahmurii și chercheliții. Murdarii și căpiații. Mișeii și candrii. Sub aceste două inițiale țâșnite dintr-un spray cu vopsea albastră începe să se depene povestea la ușa clubului, la lumină mică, sub atenta supraveghere a povestitorului ei, preotul Lorenzo. Un excelent și consistent personaj interpretat senzațional de Răzvan Vasilescu, amfitrion al acestui spațiu violent, agresiv, al decăderii și desfrâului, în care ne primește cu îngăduință curiozitatea și către care ne solicită clipă de clipă atenția. Sau cel mai posibil loc unde tinerii din ziua de azi se pot găsi unul pe altul, pentru că așa arată deja societatea în care trăiesc. Și în care învață despre dragoste.

Cheia în care e interpretat textul shakespearian e răvășitoare: sarcasmul. Recuperând calea durerii, străbătând drumul înapoi de la cicatrice la rană, totul se întâmplă ironic, batjocoritor, usturător, necruțător, fără niciun fel de înduplecare. Iar promiscuitatea e singurul mijloc de a transmite emoția. Și dragostea care o pune în mișcare.

Actorii sunt folosiți ca niște motoare de energie puse necontenit în confruntare, care demarează în trombă și se ciocnesc mereu asurzitor. Sunt întrerupți, sarcastic, de câte un moment de poezie adâncă, în care nu mai îndrăznești să tragi aer în piept. Prima scenă de respiro este candidul monolog al lui Mercuțio, inconfundabilul Marius Manole, a cărui gingășie vine să sporească prin contrast violența spectacolului. Se înșeală visătorii, dar ce visează-n somn e-adevărat, iar vorbele lui Mercuțio despre regina Mab plimbată pe nasurile celor care dorm prin diminutive abia șoptite îți întorc sufletul pe față și pe dos de câteva ori. Cum altfel, când păienjenișul gingaș, razele moi de lună, un picioruș de greier, un fir de funigel sau un viermișor se strecoară cu atâta precizie, colindând prin creierul îndrăgostiților, care visează dragoste mereu, în vacarmul de muzică de club la volum maxim? Și, gata!, s-a captat atenția fiecărui spectator.

Dar nu avem timp pentru reverie…

De pe buzele femeii care visează adeseori sărutul, ne umplem imediat de bășici, ca răsuflarea ei să nu ne pară prea dulceagă, scuturând poezia strecurată ca din greșeală în spectacol. Pe ritmuri de Eminem cu Nate Dogg („Shake that”), personajele năvălesc în scenă și dau din nou drumul la vacarm, sărind, lovind, aruncând cu obiecte, dezbrăcând și eliberând spectacolul de orice Shakespeare clasic, vechi, decrepit, demodat.

Întâlnirea celor doi are loc într-un firesc neromantic în casa Capuleților la această petrecere zgomotoasă, dar felul în care sunt purtate cele două personaje principale, Romeo (Ionuț Toader) și Julieta (Crina Semciuc), altfel doi tineri în perfect acord cu vremurile nebune pe care le trăiesc, prin partituri consistente care vin să arate că romantismul nu dispare niciodată, că există viață și în afara cluburilor, ne ajută să ne explicăm că după ușile lor rămâne doar intimitatea stângace a doi oameni fragili, mirați, îndrăgostiți lulea, la adăpost de gura lumii, ca în orice dragoste care se respectă.

Ionuț Toader e un Romeo energic și pașnic în același timp, ținut continuu în priză de tot entuziasmul tinereții dar și de dulcea ei naivitate, alternând inteligent cele două extreme în care este nevoit să se desfășoare: exuberanța și tristețea. Implorat de Julieta să-și arunce numele ce nu-i din el parte și-n schimbul lui s-o primească pe ea întreagă, Romeo reușește să-și păstreze mereu desăvârșirea după ce se învoiește să-și preschimbe numele în iubire. Fără nicio urmă de regret. Nici măcar atunci când cade pradă intimidării directe în confruntarea cu Tybalt (în rolul căruia a fost distribuită, cum altfel decât ironic, o femeie, Florentina Țilea, care-i amenință bărbăția în timp ce el își impune un exercițiu de iubire față de vărul alesei lui și față de numele Capulet, constrâns de secreta cununie cu verișoara acestuia). Joacă mereu cu aceeași energie, cu aceeași lumină în ochii ce se bucură pe fața lui luminată de vraja dragostei. Excelent în scena în care refuză calea exilului, implorându-i lui Lorenzo mila morții în schimbul vieții dincolo de zidurile Veronei, surghiunit sub alt cer decât cel al Julietei. Ca un copil răsfățat, izgonit din lume, fără să simtă povara odioasei fapte săvârșite.

Crina Semciuc e o Julietă rebelă, care, apărându-și natura la prima vedere ușuratică, are de demonstrat mereu că este mai credincioasă decât acelea care par sfioase. Se remarcă individual în scena în care află despre crima comisă de Romeo, unde joacă cu grijă dramatismul antagonismelor prin care-și descrie alesul (chip frumos cu inimă de șarpe, tiran frumos, diavol angelic, ș.a.), exersându-și iubirea și ura deopotrivă față de cel pe care-l iubește dar care i-a ucis vărul, încercând de fiecare dată parcă exact opusul a ceea ce rostește. Dar duce cu succes la bun sfârșit toate momentele importante, precum întâlnirea cu Lorenzo pentru pregătirea planului de recunoaștere a căsătoriei cu Romeo, înscenarea morții (excelent transpusă vizual pregătirea așternului în care urmează a fi găsită) sau trezirea la simțire.

Ea este personajul care întruchipează cel mai bine lupta care se dă în fiecare dintre noi când judecăm tânăra generație, pe care refuzăm să o mai suspectăm de liniște, poezie și iubire. Și căreia încercăm să-i impunem propriile noastre valori și gânduri. Idee foarte bine subliniată atât în scena în care se ceartă cu tatăl ei, Lord Capulet (interpretat și el cu precizie de Ioan Andrei Ionescu), când este forțată să consimtă căsătoria cu Paris, dar și în cea în care este găsită de părinți rece și fără vlagă în patul în care și-a înscenat moartea, scenă în care Lady Capulet a Costinei Cheyrouze atinge apogeul propriilor limite și al escaladării conflictelor între generații și între familiile vrăjmașe, dovedindu-se rece și calculată în fața tragediei de a-și vedea odrasla fără suflare, cu ranchiuna adânc înfiptă în suflet care face din promisiunea răzbunării față de familia Montague un deziderat mai important decât alinarea suferinței propriei pierderi.

Lui Romeo și Julietei le ține isonul în momentele cheie Hero, în interpretarea Adei Galeș, un personaj bine croit și foarte bine susținut de actriță pentru a spori dramatismul scenelor în care cei doi îndrăgostiți își urlă separat neputințele și disperarea.

Scena înfruntării lui Romeo și Mercuțio cu Tybalt îi aduce în prim plan pe Marius Manole, un Mercuțio consistent și dinamic, care aruncă iscusit blestemul asupra celor două neamuri care i-au adus sfârșitul, completând cu pricepere imaginea personajului pe care-l anunțase în monologul de la începutul spectacolului, pe Florentina Țilea, surprinzătoarea și foarte bine susținuta propunere regizorală a lui Tybalt și, mai apoi pe Lari Georgescu, un Benvolio onest care, în calitate de martor al celor două crime, povestește sub emoția unei puternice impresii cum s-a ajuns la oribila încăierare căreia i-au căzut pradă Mercuțio și Tybalt.

Emilian Mârnea se remarcă și el în rolul lui Paris într-o scenă mică dar importantă în cimitir. Venit să se reculeagă la căpătâiul celei care nu a apucat să-i devină mireasă, el se lansează într-un monolog scurt, dinadins stângaci și patetic, oprit brusc și aruncat în derizoriu de prezența lui Romeo, care-l scoate disprețuitor din scenă.

Fiecare actor folosit își aduce aportul propriu, ca o rotiță precisă și indispensabilă pentru punerea în  mișcare a uriașului mecanism dramatic al spectacolului. Apar de te miri unde și umplu scena și sala credibil și înfricoșător.

Deopotrivă tălmaci și prevestitor, unealtă și scop în sine, preotul și vraciul Lorenzo este purtătorul marilor mesaje ale spectacolului, pe care le presară cu mare dibăcie Răzvan Vasilescu, după ce le amestecă în bolul  de cristal cu flori suculente, plante prețioase și otrăvite ierburi, dimpreună cu pământul care dă firii viață, pântece și deopotrivă groapă pentru individ și societate, în căutarea ameliorării chinurilor lor: „Nimic nu e așa rău pe lume să nu-i descoperi miezul bun. Dar tot ce-i bun când rău e folosit devine rău. Virtutea se preschimbă-n viciu. ”

El e cel ce prezintă și încearcă să soluționeze conflictul dintre cele două familii. E cel ce-i unește pe îndrăgostiți legându-i în cununie. E duhovnicul fiecăruia dintre cele două suflete chinuite dar și complice al vinovăției lor, implorând cerul să zâmbească asupră-le spre a-i feri de griji și de reproș, dojenindu-i și susținându-i în același timp, încercând mereu să tempereze nesăbuitele lor gesturi. O face magistral când cei doi se aruncă unul în brațele celuilalt, străduindu-se să mai potolească din exuberanța îndăgostiților, dându-le ocol cu firească grijă și dragoste,  călcând cu pas molcom și apăsat în timp ce slobozește câte un mustrător și plin de înțelesuri avertisment:  „Copii!”, „Copii!”, „Copii!”.

Interesant în montarea lui Kordonsky este că rămâne o durere aproape deloc jucată. A fiecăruia dintre cei doi îndrăgostiți și al unui al treilea personaj pe care ei îl întruchipează împreună.  Un fel de redefinire a dragostei. Lepădarea de nume și de ura care a învrăjbit familiile și consimțământul pentru cununia în secret se încheie ironic cu un moment savuros al prelungirii dulcii dureri a despărțirii iubiților, strigată pe ton pițigăiat și repetată de vocile subțiate de heliul slobozit dintr-un balon, prin cele două noi cuvinte de iubire: „Noapte bună!”.

În încercarea intenționată de a interveni ferm în orice urmă de patetism, lăsând totuși loc suficient umanului (excelentă poezia vizuală a scenei grădinii și însoțirile cu cântecele de leagăn), regizorul rus reia trucul cu un și mai mare impact în finalul spectacolului, când durerea nejucată devine una cu care suntem invitați să plecăm fiecare acasă, întru reflecție, după ce ea a căzut cu pleosc! într-un bazin cu apă,  cavou în care se vor odihni în veci îndrăgostiții.

Nu contează în ce gașcă suntem. Rămânem poate doar nebunii și mișeii lui Eminescu, folosit în caietul-program al spectacolului într-un exercițiu de admirație față de marele Will. Purtăm doar vina noastră de a nu accepta că suntem diferiți.

Un spectacol din care rămâne doar iubirea. De teatru. Și de spectator. În doar două cuvinte: „noapte bună!

P.S. Următoarele reprezentații pe 10 și 11 octombrie. După referendum…

afis large_romeo_si_julieta_2

 

Romeo și Julieta” de William Shakespeare

Teatrul Naţional „I.L. Caragiale” din Bucureşti, Sala Studio

Traducere: Violeta Popa

Regie: Yuri Kordonsky

Asistent regie: Patricia Katona

Decor: Dragoş Buhagiar

Asistent decor: Vladimir Iuganu

Costume: Dragoş Buhagiar, Ioana Smara Popescu

Coregrafie: Florin Fieroiu

 

Distribuția:

Julieta: Crina Semciuc

Romeo: Ionuț Toader

Lorenzo: Răzvan Vasilescu

Mercuțio: Marius Manole

Tybalt: Florentina Ţilea

Hero: Ada Galeș

Lord Capulet: Ioan Andrei Ionescu

Lady Capulet: Costina Cheyrouze

Paris: Emilian Mârnea

Benvolio: Lari Giorgescu

Lord Montague: Mihai Calotă

Lady Montague: Victoria Dicu

Rosaline: Rodica Ionescu

Sampson: Florin Călbăjos

Susan: Cosmina Olariu

Abraham: Eduard Adam

 

Credit foto: Florin Ghioca

 

Data premierei: 29.09.2018

Pauză: Nu