Mașka, o nouă definiție pentru adolescență: „Mamă, mi-am pierdut mâna!” la Teatrul Tineretului

mama 01.jpg

Mamă, mi-am pierdut mâna! Și toate căile de a-ți atrage privirea către mine. Ție și celorlalți. Și dorința de a vă vedea mulțumiți.

Așa arată adolescența disperată. Adolescența automutilantă. La vârsta când trupul se trezește. Când inima ia foc și sângele dă în clocot. Când ai încredere că ești nemuritor și vei trăi mai mult decât toate stelele pe care le întâlnești. Când să fii frumos înseamnă doar să crezi cu tărie asta. Și când ceilalți distrug, dram după dram, această încredere.

Cum arată avântul ca eșec. Și prăbușirea ca elan.  În încercarea de a rămâne tu însuți.

Spectacolul „Mamă, mi-am pierdut mâna!”, după piesa autoarei ruse Maria Kontorovich, regizat de Alexandru Mâzgăreanu la Teatrul Tineretului din Piatra-Neamţ, spune povestea unei adolescente în luptă cu sine însăși și cu societatea căreia încearcă să-i facă pe plac în schimbul unui loc cât mai în față la spectacolul vieții, pe care simte că are șansa să-l rateze.

De pe locul ei din ultimul rând, Mașka încearcă să înțeleagă ce se întâmplă în lumina reflectoarelor. Și tânjește după un rol, cât de mic, în singura reprezentație în care are șansa să joace. În sufletul ei, adolescența ar trebui să fie despre o fată care vrea să-și agațe jacheta roșie într-un cui și cuiul e prea sus. Și el o ajută să o atârne. Și despre avionul cu care zboară și care se înclină într-o parte și ea se teme și pentru că se teme surâde și surâde și el, ca să-i dea curaj. În jurul ei, lucrurile arată cu totul altfel.

Spectacolul lui Alexandru Mâzgăreanu prezintă raportul polemic și tandru al descoperirilor despre sine și despre ceilalți ale acestei fete curate și nevinovate, în perioada de tranziție biologică, psihologică și socială de la pubertate la maturitate, cu toate modificările fizice, comportamentale și de personalitate pe care le presupune.

Și reușește să o facă împreună cu o actriţă ingenuă și ludică, care te ține cu sufletul la gură pe tot parcursul spectacolului. Aida Avieriţei construiește un personaj articulat, fragil și în același timp energic, cu care empatizezi dar pe care nu-l compătimești nicio clipă. Fără nicio urmă de penibil și lacrimogen. Pentru că îi oferă forța de care are nevoie pentru a se face înțeles, cea cu care trebuie să se înarmeze în fiecare moment pentru a face față presiunilor celor din jur. O mamă care o descurajează continuu, comparând-o cu cei din jur, mereu mai buni decât ea și care proiectează în copilul ei toate idealurile ei înăbușite (onest și coerent rolul încredințat Sabinei Brânduşe). O mătușă care-și trăiește viața din plin (savuroasă Cătălina Ieşanu în rolul Tanti Sveta) și care încearcă să-i aducă îmbunătățirile fizice necesare pentru a o aduce în rândul lumii. O bunică nostalgică și decrepită (bine susținută de Loredana Grigoriu, venită direct dintr-un spectacol al lui Radu Afrim, ca și tanti Sveta), din care rămâne doar preocuparea pentru calitatea bucatelor pe care le pregătește pentru ospățul familiei. Un bunic convins că bătaia e ruptă din rai și că e singura metodă de a aduce copiii pe calea cea bună. O gașcă de fete preocupate exclusiv de aspectul lor fizic, singurul care le poate oferi ascensiunea socială. Și niște băieți tulburați și egoiști, care abuzează de inocența ei.

La care se adaugă presiunea societății virtuale în care se prelungește viața adolescenților din ziua de azi. Nu mai trebuie să te schimbi numai pentru lumea reală, ci și pentru rețelele de socializare în care trebuie să practici un PR deșănțat. Doar ca să fii.

Toate sunt atent introduse în text, dar și în propunerea regizorală, pentru a sublinia neajunsurile unei societăți maladive, căreia Mașka trebuie să-i cedeze ca să se poată integra.

„Dar eu nu vreau să intru în rândul lumii, eu vreau să trăiesc!” strigă surd Mașka pe care nu o aude nimeni. Adolescenta romantică, parcă ultima din acestă lume care mai citește poezie și ține discursuri despre dragoste. Cea despre care știu doar câțiva oameni, la fel de complexați ca și ea. Un amic timid și retras căruia i se confesează, o prietenă supraponderală căreia îi e frică să se arate în lume, dar mai ales prietenul imaginar, cel care nu o poate trăda. Eroul perfect. Un Starman din plastic ziua și Sburător noaptea (foarte bun Dragoş Ionescu), docil și portant, care o ascultă cuminte în momentele de singurătate și care la fiecare cădere a pleoapelor i se arată în vis, un  camarad dar și un Eros adolescent, vinovat și părtaș la tulburările și tânjirile primei iubiri dar care nu săvârșește lucruri necuviincioase, însoțind-o cu devotament în caruselul întrebărilor și îndoielilor pe care-l învârte continuu. În jurul singurului cuvânt care contează la vârsta asta, personaj central al scenografiei lui Romulus Boicu: iubire.

Dar Mașka nu poate trăi numai la adăpostul lor. Doar căutând ușa verde, „ușa prin care ieși din lumea asta de căcat”. Trebuie să atragă atenția, trebuie să fie. Aici și acum. Ca să câștige, trebuie să piardă ceva. În cazul ăsta mâna. Apoi vor veni toate de la sine: bani, familie, glorie… Excelent monologul pe care-l rostește personajul Aidei Avieriţei când hotărăște să-și așeze mâna pe șina ferată. Când nu i-a mai rămas decât să decidă la care mână să renunțe: la dreapta, ca să impresioneze mai tare, sau la stânga, ca să-i fie mai ușor… „Nu voi mai avea o mână, dar în schimb voi avea libertatea de a trăi și, cel mai important, nu sunt cu nimic vinovată, a fost o întâmplare, un accident… O să fiu cel mai bun fotomodel cu o singură mână din lume! Voi fi cea mai bună în tot ceea ce fac voi avea o carieră strălucitoare!”.

Dar visul ei se spulberă sub roțile trenului care-i amputează antebrațul. Handicapul nu-i aduce nimic din gloria și fericirea la care tânjise. Sacrificiul rămâne doar un gest inutil, care nu-i înduioșează pe ceilalți și nu schimbă indiferența cu care societatea îi tratează pe adolescenții de acum și dintotdeauna. Lupta rămâne a fiecăruia cu sine. Cea de încerca să se descopere, să se afirme, să-și probeze identitatea.

Într-o lume în care comunicarea adolescenților începe să se reducă la schimbul de mesaje pe whatsapp, deși stau împreună la aceeași masă, ori la o schimbare de status pe facebook, în așteptarea colectării de like-uri pentru a fi validați ca oameni, poate înțelegem să nu-i mai lăsăm să alerge de unii singuri, să-i însoțim, să-i prețuim și să-i susținem mai devreme. Înainte să se schilodească.

mama6-afis-small

Mamă, mi-am pierdut mâna!” de Maria Kontorovici

Teatrul Tineretului, Piatra Neamț

 

Traducerea: Raluca Rădulescu

Regia: Alexandru Mâzgăreanu

Decorul: Romulus Boicu

Costumele : Alexandra Mâzgăreanu

Acrobații : Marian Peter

Muzica originală : Alexandru Suciu

 

Distribuția:

Mașka: Aida Avieriţei

Kostia, Vladik, Mișka, un băiat: Emanuel Becheru

Starman: Dragoş Ionescu

Katia: Cristina Mihăilescu

Dașa: Cătălina Bălălău

Sașka, Ania: Corina Grigoraş

Mama: Sabina Brânduşe

Tanti Sveta: Cătălina Ieşanu

Bunica: Loredana Grigoriu

Nenea Fedea, bunicul: Tudor Tăbăcaru

Tanti Olga: Gina Gulai

Nenea Luca: Dan Grigoraş

Petea, un băiat: Florin Hriţcu

 

Durata: 2 h (fără pauză)

Nerecomandat persoanelor sub 16 ani

Advertisements

Leave a Reply

Fill in your details below or click an icon to log in:

WordPress.com Logo

You are commenting using your WordPress.com account. Log Out /  Change )

Google photo

You are commenting using your Google account. Log Out /  Change )

Twitter picture

You are commenting using your Twitter account. Log Out /  Change )

Facebook photo

You are commenting using your Facebook account. Log Out /  Change )

Connecting to %s