Avem sau nu nevoie de democrație? Avem sau nu nevoie de lideri puternici? Adevărul merge cu politica? Gata cu cutumua, cu tipicul, cu procedura! Să folosim cenzura!
Sună cunoscut? E măcar vreuna dintre întrebările sau exclamațiile de mai sus să nu vă fi bântuit în ultima vreme?
Am văzut „Coriolanus” în sala „Toma Caragiu” a „Bulandrei” înainte de Festivalul Național de Teatru, acum mai bine de două săptămâni, la o reprezentație în avanpremieră. M-am plimbat de atunci în mai multe săli care au găzduit tot felul de spectacole (unele foarte bune, despre care am și scris), dar parcă n-a trecut zi să nu încerc să mă scutur de praful, pietrișul și visceralul pe care spectacolul lui Ducu Darie mi le-a azvârlit direct în față și în sufletul ghemuit pe scaunul meu din primul rând, aproape pe scenă, de unde am avut norocul să-l privesc. Am tot aruncat în fiecare zi noi și noi impresii, mereu altele, într-un document, dar nu am apucat până acum să le pun cap la cap și să ajung la o concluzie. Atât de multe nuanțe are acest spectacol, altfel foarte puternic și perfect rotund, încât mi-a impus amânarea exprimării unui punct de vedere, și din criză de timp, dar și din lipsa de curaj de a-l apuca de undeva fără să-i greșesc. În scurtele momente când am deschis televizorul să mai cobor în realitatea asta a noastră, de toate zilele, am văzut mult „Coriolanus”, la noi și aiurea prin lume. Atât de actuale sunt textul shakespearian (în traducerea semnată de George Volceanov şi Horia Gârbea) și propunerea regizorală a lui Ducu Darie.
Un spectacol mare. Cred că nu exagerez când îmi permit să cred că e cel mai mare spectacol pus pe o scenă românească în acest moment. Nu doar prin dimensiuni (sunt peste 70 de oameni plini de energie pe scena de pe scenă, străjuită de pasarele pe care se joacă momente importante, ce îi aduc și o impresionantă desfășurare verticală), ci prin forța incredibilă cu care o poveste din Roma anului 500 (răscolită de revoltele prin care a fost îndepărtat cel de-al șaptelea împărat al imperiului, legendarul Tarquinius Superbus, înainte de instaurarea Republicii, când nobilimea Romei și tribunii au fost nevoiţi să împartă puterea cu plebea), scrisă acum patru secole, este adusă în zilele noastre.
Atât de atunci și aproape neverosimil de acum. Un Shakespeare greu și un Caragiale savuros, plimbați între o arenă romană și scena #rezist din Piața Victoriei. Sau oriunde altundeva în lume unde oamenii se revoltă și-și strigă neputințele sau încearcă doar șă își ascundă frica de contemporan ținându-se de mână. Frica de tot ce ne sperie și ne descurajează în jurul nostru. Și de urâtul și răul din noi.
Așa arată un moment al istoriei de acum multe veacuri, când legile devin tot mai împovorătoare pentru cei săraci, când se împarte puterea în două și o parte își urăște rolul, în timp ce cealaltă îi aruncă sudalme, când dreptatea se distribuie inegal, punând cătușe și vinovaților și nevinovaților, când cei ce-i albesc pe condamnați sunt tot cei care înjură, când scaunele Senatului nu mai au valoare pentru că plebea crede că tot ce primește i se dă de frică, întărind partide și trântind pe cei ce nu le plac într-un mod absolut arbitrar. De parcă totul s-ar fi întâmplat alaltăieri.
Și tragedie, și satiră și comedie, piesa lui Shakespeare debutează cu o scenă caragialească plină de umor, într-o arenă romană în care cei de pe scenă și spectatorii cocoțați pe gradene sau într-o bucățică de amfiteatru sunt una și aceeași mulțime. Figuranții năvăliți în acest spațiu simplu, ridicând pur și simplu nisipul și pietrișul care tronează în această piață publică, dotați cu pancarte de pe care se urlă democratic „Vivamus, moriendum est”, „Sum tua aeris assibus” sau „Vitam impendere vero”, sunt prima impresie a unui spectacol puternic și grandios, care-și va menține energiile și amploarea pe tot parcursul lui de peste patru ore.
După ce ascultă povestea savuroasă a burții împotriva căreia s-au răzvrătit mâinile pentru că nu muncește, care se apără justificând trupului revoltat că e prima care primește mâncarea, dar o dă mai departe regatului inimii și creierului (excelent momentul lui Radu Amzulescu, cel care interpretează un cinic și senzațional Menenius Agrippa într-un scaun cu rotile), gloata (care revine mereu în scenă pe parcusul spectacolului, în diferite moduri și cu noi misii, prin care potențează jocul actorilor), identificată cu membrele rebele răzvrătite împotriva Senatului-burtă, este inoportunată de eroul principal al acestei aventuri, Coriolanus.
Un Șerban Pavlu la superlativ, Gnaeus Marcius, devenit Coriolanus după victoria de la Corioli, un personaj aparent iubit de Dumnezeu, care i-a dat și putere, și glorie, și iubire, pornește într-o adevărată aventură teatrală (uriaș și remarcabil dozat efortul actorului în cele peste patru ore de spectacol), în urma căreia se trezește singur și proscris.
General glorios al armatei romane, sătul de mila cu care politicienii azvârlă câte o ciozvârtă prostimii ca să-i cumpere votul, detestând deopotrivă clasa politică și plebea, convins că în fruntea poporului trebuie să fie oameni educați, care să-i aducă progresul, el întruchipează tragedia unui erou exilat de exercițiul democratic, un erou care nu vrea să vorbească decât cu fapta și nu dorește să admită niciun compromis, aruncat într-un moment al istoriei marcat de ură, impostură și minciună, într-o lume în care domnește mediocritatea.
Cu monoloage care surprind cele mai ascuțite și meșteșugit traduse idei politice din textul shakespearian, Coriolanus e un personaj complex, foarte atent construit, care reușește să gestioneze admirabil registrele diferite în care se desfășoară relația cu mama, cu soția, cu masele, cu senatorii, apoi chiar cu dușmanul căruia îi devine prieten.
Urât și admirat deopotrivă și de Cetate și de dușmanii ei, ales consul al Romei pentru doar câteva ore, contestat, acuzat de toate relele Cetății, trădat, umilit, exilat, Coriolanus nu mai surprinde când se aliază cu Tullus Audilius (Constantin Dogioiu), întorcând armele împotriva alor lui. Este momentul în care devine definitiv sărac și singur, clipa în care privindu-se în oglindă îi vede pe cei care nu s-au dus la moarte pentru că erau deja morți.
Toate în numele unui popor pe care-l iubește exact atât cât merită, care nu ar mai trebui lăsat să lingă mierea puterii ce îi va fi otravă, un popor pe care-l detestă, dar în care își trăiește nevoia de adevăr: „Prefer să îi slujesc fiind eu însumi, decât să îi conduc fiind ca ei”, se mărturisește Coriolanus.
Aici se dă lupta permanentă cu el însuși a acestui personaj care se încăpățânează să nu se schimbe, flancat de cei doi oameni de nădejde, generalii Continius și Titus Lartius (Ioana Macaria, foarte interesant distribuită în travesti, și Dan Bădărău) și de iubirile complementare ale celor două femei importante din viața lui, puternica și energica lui mamă Volumnia (Camelia Maxim) și fragila și supusa lui soție Virgilia (Simona Pop).
Greu să se transforme în ceea ce și-a dorit mama lui ambițioasă, motorul cursei lui electorale, consilierul lui politic care-l învață să câștige prin tratative și nu prin sânge o țară întreagă, prin cuvinte dinainte învățate, prin cuvinte bastarde, concluzionând că adevărul nu merge cu politica și declamând în același timp: „Mai valoros un bărbat mânjit de sânge, decât unul împodobit cu aur!”,
Așa iese Șerban Pavlu din această confruntare teatrală: mânjit de sângele unui Coriolanus furios și impetuos, dezlănțuit în scene de luptă cutremurătoare (ușor exagerat în rostire către final). Cele două războaie de mare forță teatrală și cu puternic impact vizual se desfășoară în acestă piață publică inițială, simplă, care devine brusc un veritabil câmp de bătălie, gazdă a unor scene de război aproape cinematografice (ajută la această impresie și dimensiunea grupului, vreo 30 de figuranți excelent antrenați, în costume moderne de trupe de commando, dar și efectele audio/video care însoțesc aceste scene, inclusiv un scurt și emoționant moment de mișcare scenică în slow-motion), desfășurate de o trupă de actori şi cascadori inteligent condusă de Ionuţ Deliu.
Presărat cu scene savuroase pline de umor și personaje caragialești (Sicinius Velutus al unui senzațional Ionel Mihăilescu și Iunius Brutus al companionului lui, și el la înălțime, Gheorghe Ifrim, care sunt construiți pe modelul cuplului Farfuridi-Brânzovenescu, în timp ce Antoaneta Cojocaru interpretează cu haz Al doilea cetăţean din acest spectacol, împrumutat direct din cetățeanul turmentat), în special cele ale luptei electorale, care se desfășoară într-o lume de „mațe-fripte” și „coate-goale”, cu trimiteri directe la nenea Iancu, dar și cu momente în care Shakespeare este strigat de la tribune multimedia de secol XXI, ajutate cu pricepere de proiecţiile video live ale lui Bogdan Marina, spectacolul „Coriolanus” dezvoltă și un incredibil de actual discurs despre dreptate și sistemul de justiție, măcinat de viciile unor decizii care aduc haosul: „Gata cu cutumua, cu tipicul, cu procedura!”.
Viteză. Sincronizare. Forță. Neprevăzut. Suspans. Fapte, cum îi place lui Coriolanus. Întrerupte în răspăr de câte un „miți-piți” pițigăiat, un om în flăcări sau un câine care traversează scena. Într-un cuvânt: teatru.
Poate că așa arată când e făcut cu sânge și cu sudoare, cum declara Ducu Darie că își dorește. Un regizor ajuns la vârsta maturității, la care își permite să facă ce și-a propus, nu doar sub imperiul fricii că nu mai apucă, dar și cu imboldul satisfacției lucrului bine făcut.
Nu m-ar mira ca pe biletul următorului spectacol al Bulandrei în dreptul adresei să fie scris: „Coriolanus, strada Jean Louis Calderon nr. 76A”.
CORIOLANUS de William Shakespeare
Teatrul „Lucia Sturdza Bulandra”, Sala „Toma Caragiu”
Traducerea: Horia Gârbea și George Volceanov
Adaptarea scenică: ALEXANDRU DARIE
Regia: ALEXANDRU DARIE
Decor: arh. OCTAVIAN NECULAI
Costume: LIA MANȚOC
Lighting design: ALEXANDRU DARIE
Muzică originală şi sound design – CRISTIAN LOLEA
Asistenți regie – CRISTINA GIURGEA, ALINA MANU
Asistenţi scenografie: VLADIMIR IUGANU, ANA CRISTIAN, LIVIA VIŞĂNESCU, RALUCA ALEXANDRESCU
Asistent costume – NICOLETA CÂRNU
DISTRIBUȚIA
Caius Martius, supranumit apoi Coriolanus – ȘERBAN PAVLU
Menenius Agrippa – senator al Romei – RADU AMZULESCU
Cominius – consul şi comandant al armatei – ANA IOANA MACARIA
Volumnia – mama lui Coriolanus – CAMELIA MAXIM
Titus Lartius – general roman – DAN BĂDĂRĂU
Virgilia – soţia lui Coriolanus – SIMONA POP
Sicinius Velutus – tribun – IONEL MIHĂILESCU
Iunius Brutus – tribun – GHEORGHE IFRIM
Primul Cetățean – ROMEO POP
Al doilea Cetățean – ANTOANETA COJOCARU
Tullus Aufidius – generalul armatei volscilor – CONSTANTIN DOGIOIU
Locotenent volsc – ELIAS FERKIN
Volsci: Daniel Nuţă, Iulian Burciu, Vlad Brumaru, Lucian Bârsan, Cristian Ioniţă, Brian West, Iany Panait
Romani: Teodora Filip, Maria Vârlan, Meda Topârceanu, Marina Flueraşu, Maria Bucur, Elena Muşat, Elena Scaleţchi, Mădălina Ignat, Rodica Paşca, Natalia Dragomir, Cristiana Ioniţă, Gabriela Porumbacu, Cristiana Luca, Cristina Negucioiu, Lia Gherman, Larisa Enache, Ana Turcu, Anca Florescu, Ştefana Ionescu Darzeu, Iulia Alexandra Neacşu, Lavinia Pop Coman, Irina Cărămizaru Popescu, Silva Helena Schmidt, Dana Rusu, Roxana Condurache, Bianca Anastasiu, Roxana Soare, Deliu Ionuţ, Dragoş Olaru, Adrian Drăgănescu, Ştefan Mohor, Ştefan Opreanu, Victor Ivan Lopez Espiritu Santo, Alex Popescu, Dan Apăvăloaie, Radu Cătană, Iulian Cuza, Bogdan Florea, Mihai Mitiţescu, Ciprian Valea, Alexandru Moldovan, Ionuţ-Andrei Maierean, Adrian Loghin, Alin Potop
Frida
________________________________________________________________________________
Mișcare și lupte scenice: IONUȚ DELIU
Cascadori: GHEORGHE BĂNICĂ, RADU RĂZVAN, STANCU FLORIN, ANDREI RĂZVAN CĂLIN, OVIDIU MĂRCULESCU, ANDREI CRISTIAN TRAȘCĂ, ALEXANDRU CARAGEA
Like this:
Like Loading...
Luciana Antofi 