Rămas bun iubirii: ULTIMA BANDĂ A LUI KRAPP

krapp blog.jpg

Unteatru, o singurătate. O ultimă oră de singurătate. Într-un spectacol curat și lucid despre solitudine, semnat de Toma Dănilă, în intimitatea claustrală a Sălii Mici. Un ermitaj în care singurele schimbări din ultimii treizeci de ani au fost numai în ordinea cutiilor cu benzi magnetice de pe masa de lucru a scriitorului beckettian, pe care s-au imprimat crâmpeie din viață. Viața lui Krapp.

Derulată pe magnetofon de un mare actor: Constantin Cojocaru. Actorul absolut al lui Toma Dănilă: „Ne-a obligat să ne forțăm limitele înțelegerii singurătății umane, atât pe mine, cât și pe Constantin Cojocaru, din punctul meu de vedere actorul absolut pentru a-l interpreta pe Krapp-ul lui Samuel Beckett”, spune regizorul despre acest minunat actor, care se declară „uimit și înfricoșat” de propunerea personajului: „Krapp, cel simțit de mine, trebuie să pună spectatorul pe gânduri prin emoție și luciditate și, de ce nu, și cu haz, privindu-și propria viață”, se mărturisește Constantin Cojocaru.

Și îl pune. Pe gândurile cele mai intime. Cele mai înfricoșătoare. Despre el și ceilalți. Despre ce rămâne după ce se așterne. S-a așternut. Se va fi așternut. Praful. Un colb de viață, răscolit doar în mintea neîmpăcată a unui scriitor care încearcă să separe grâul de neghină. Când după toate exercițiile de îndepărtare, alienare și răzlețire rămân doar momentele esențiale. Poate o fată, o haină verde și un peron de gară. O pereche de ochi de smarald. Și o privire. În care era totul. Restul e viață care nu mai contează…

Cutia 3, banda 5.

O porție din ultima cea mai importantă singurătate, răscolită la nesfârșit. O mărturie ce poate fi derulată încontinuu, despre cele mai fericite clipe din ultimele cinci sute de mii. Reperul unui recital actoricesc de emoții și luciditate à la Constantin Cojocaru. Cuminți, asumate, înregistrate, închise în cutii, aranjate cu grijă, deschise cu frică, etalate cu oarecare mirare și nereținută nostalgie. Rostite pe de rost. Încă poznașe în vocea de pe bandă de acum trei decenii, tăioase în îngânările personajui de azi. Ascunse uneori după câteva hohote de râs-plâns, permise numai în cea mai privată intimitate, la care te invită confident, sub lumina mică ce se revarsă peste spațiul lui de lucru, singurul în care-i e dat să trăiască, reușind să-ți transmită până și olfactivul suferințelor înstrăinării, bătrâneții și iminenței neantului care te așteaptă…

Ajuns la 69 de ani, Krapp sărbătorește încă schimnicia căutării sensului. Și a iluziei de a-l fi găsit. Dar și amintirile lor. Ale izolării construită pas cu pas de acest scriitor ratat, aniversare de aniversare, de treizeci de ani încoace. Viitor nu există și prezentul este mereu la trecut. În puținele exemplare ale operei lui, cele mai multe vândute la un preț de nimic, pentru biblioteci municipale de peste mări și țări (pentru o liră, 6 șilingi și câțiva pence, probabil că opt). În durerea pierderii mamei, în bucuria iubirii și în tristețea despărțirii. În puține zâmbete și foarte multe lacrimi. În licăririle din priviri, strecurate cu grijă printre paharele de alcool, tusea tabagică care nu-i dă pace și plăcerea vinovată la care nu este dispus să renunțe (bananele), în mișcările stângace ale unui trup ce nu-și mai găsește rostul acum decât în manevrarea tremurată a cheilor sertarelor, care nu au alt rost decât de a-l ascunde de el însuși.

Dar cel mai mult în neliniștile liniștii pe care o disimulează. Tace. Tace mult, tulburător, agresiv. Asta a rămas din toată zbaterea vieții unui om, mereu pe punctul de a deveni cineva, mereu pe virgula de a pricepe, mereu între parantezele de a crede că a înțeles. Înainte ca vara să înghețe. Înainte să ardă de dorința ca totul să se termine. Înainte de orice sihăstrie.

Și iarăși bilanțul.

„Poate că cei mai frumoși ani ai mei s-au dus. Atunci când încă puteam să mai fiu fericit. Dar nu i-aș vrea înapoi, nu acum, cu tot focul ăsta din mine. Nu, nu i-aș mai vrea înapoi.”

Liniște. Nicio suflare. Ziua s-a încheiat. Noaptea presară umbre, care se strecoară pe cer.

Cutia 3, banda 5.

 

krapp 06.jpg

„Ultima bandă a lui Krapp” de Samuel Beckett
unteatru, Sala Mică

Traducerea: Toma Dănilă şi Ania Tudoran-Dănilă
Regia, scenografia, ilustraţia muzicală şi lightdesign: Toma Dănilă
Cu: Constantin Cojocaru
Afiş: Valentin Vârlan

Advertisements

INTERSTIȚII

interstitii

 

 

 

Te întrebi cum să faci să eviți ireparabila materie ce umple spațiul lor gol,

Să întrerupi cele trei dimensiuni ale întregului, construite în ritm de algol,

Programat să fundamenteze petrecania ce le-aprinde candela la căpătâi

– Poate ești ultimul ce va fi să primească Lumină, poate vei fi cel dintâi… -.

 

Te zbați să înveți zilnic, lunar, anual, noi și noi exerciții,

Să folosești chibzuit din spațiul primit doar câteva interstiții,

Să te miști cu precizie, ca nu carecumva să strivești vreun olat

(Rezervat vieții lor sănătoase și abdomenului plat,

 

Exigențelor de îngrijire a părului, ideilor revoluționare și tenului gras,

Soluțiilor electorale sau suplimentelor pentru memorie ori pancreas,

Deciziilor constituționale și tigăilor antiaderente, pentru traiul normal,

Prelungitoarelor flexibile și inflexiunilor perfecte ale unui discurs triumfal),

 

Să nu schițezi niciun zâmbet sau, și mai rău, să nu faci vreun semn,

Să nu sari coarda decât după dimensiunile teoriei M,

Să nu le curbezi spațiul, influențând traiectoria altor obiecte,

Cu forța gravitațională, masa și energiile tale complet incorecte,

 

Să nu le umpli relativul cu găuri prea negre sau cu găuri de vierme

Și opinii despre particule și mecanică cuantică mult prea ferme,

Să nu afectezi  în vreun fel singularitatea lor tehnologică,

Cu vreo ordine pur cronologică ori o interpretare absolut mitologică,

 

Să eliberezi morfologic rădăcina cuvintelor lor de plural și orice desinență,

Să nu-ncerci să umpli vreun vid întâlnit decât cu absență,

Să pășești cu precauție, să nu carecumva să ți se ducă buhul

C-ai încerca să le năpădești, fie doar și pe alocuri, văzduhul,

 

Să cotropești în vreun fel atmosfera lor imaculată,

Să le invadezi teritoriile cu vreo părere nedisimulată,

Să împresori cu jalnica ta judecată al lor mare cuprins,

Care nu a fost niciodată pentru tine întins…

 

Nu ai decât să-ți ocupi timpul cu lipsa totală a soluțiilor de ieșire,

Să-ți înfrânezi cu intenții tânjelile sau orice rețetă de propășire,

Să furnizezi încontinuu comportament deviant și câte un gest revolut

– Nepotrivite fabricilor lor de firesc ori uzinelor de absolut -,

 

Să refuzi vehement să aspiri măcar la vreo cuveneală

Rostită, pictată, cântată sau doar așternută-n cerneală,

Să te străduiești îndeajuns încât să nu ocupi vreo poziție,

Să le strici căruța în drum ori doar buna lor dispoziție,

 

Să purcezi fără dubii la orice schimbare la față,

Ca să te asortezi doar cu părțile exterioare ori de suprafață.

În general, să păstrezi cu sfințenie  oarecare distanță,

Să te desincronizezi până nu te mai paște vreo rezonanță,

 

Să te îmbeți în spații închise, departe, cu apă rece sau chioară,

De Ozană frumos curgătoare sau poate doar micelară

(Îmbogățită numai cu magneziu și Coenzima Q10, vrei nu vrei,

Dacă ai nenorocul s-o servești la preț promoțional de Black Friday).

 

Să nu uit: Doamne ferește să-i închizi într-un vers,

Care să afecteze iremediabil micul lor univers!…

Ai putea cel puțin să purcezi la un armistițiu:

Să taci până se umple de vid la refuz fiece interstițiu.

Rețetă pentru cum să dai foc la ibric: „Chelnerul mut” servește la unteatru

blg cchelnerul-mut

O sală mică. Mică, mică. Mai precis Sala Mică a unteatru. De lângă oterasă. Cea de la primul etaj al binecunoscutului sălaș de cultură de pe Sfinții Apostoli.

În antreul ei și mai mic primești instrucțiuni cu cinci minute înainte de începerea spectacolului: „Chelnerul mut” de Harold Pinter, în regia Sânzianei Stoican. Tu, spectatorul. Și alți paisprezece colegi de vizionare. Sau de participare la un experiment teatral, pe baza unui număr pe care-l afli la intrare.

Eu am tras din bol un 6. Sau un 9. Nu știu exact, pentru că ce a urmat m-a făcut să uit definitiv orice date concrete despre realitatea imediată. Știu doar că m-a împins direct pe un scaun în mijlocul scenei, sub lumina reflectoarelor, lipită de patul ce tronează în centrul încăperii, la căpătâiul lui Ben. Cunoscut și sub numele de Ionuț Vișan. Doi metri mai încolo, tolănit pe o canapea, moțăie Gus. Sau Constantin Cojocaru, pentru cunoscuți. Și el flancat de doi colegi de vizionare. În timp ce ceilalți spectatori sunt aruncați, cu scaunele lor cu tot, aiurea printr-un decor sordid. Nu-i poți vedea. Nu-i poți studia. Că nu ai vreme. Nici spațiu. Ești prea aproape. Prea înăuntru.

Negru, umbre, mister, amenințare, suspans. Sau multe nuanțe de întuneric. Rostit, confecționat, îmbrăcat, tapetat, indus. Doar o lumină puternică roșie, în care se scaldă totul. Pentru a te menține într-o stare de vigilență. Și a te mânji de sânge. Care n-o să-ți dea pace preț de mai bine de o oră, la fel ca al treilea personaj, Wilson, ce se mișcă liber în acest spațiu intim și izolat să manevreze obiecte (Mădălina Anea, ascunsă rapid după o șapcă, o mustață generoasă și o pereche de ochelari de soare, exact ca în afiș).

Ben începe să citească din ziar. Gus își curăță și își pune pantofii. Începe un dialog între surzi. Între doi vechi parteneri, care, devine repede evident, nu au putut comunica niciodată. Foarte buni și extrem de convingători, Ionuț Vișan și Constantin Cojocaru creează imediat o convenție. Un raport clar de forțe între cele două personaje, care se va adânci pe parcursul spectacolului, foarte atent construit de cei doi actori. Tânărul lider, reținut, rece, calculat și monosilabic și mai vârstnicul lui partener, blajin, guraliv și agasant, mai degrabă aghiotant. Îi înțelegi pe amândoi. Empatizezi, zâmbești sau tresari la fiecare întrebare sâcâitoare sau perorație candidă a fiecărui mic discurs al acestui Gus simpatic și molcom sau la fiece ripostă indiferentă, tăioasă sau violentă a reținut-energicului și chibzuitului Ben. Excelent dozate și livrate și prin rostire, și prin mișcare, dar minunat prin mimica feței lor. E ca o invitație permanentă de a-i privi în ochi, de a-i înțelege și de a te face complice. Când cu unul, când cu celălat. Cum îi șade bine oricărui asasin cu contract. Că doar sunteți parteneri. Doar vi s-au întretăiat de atâtea ori răsuflările.

Ai și uitat de ceilalți. Încetul cu încetul, rămâi speriat într-un subsol al unui restaurant. Doar tu împreună cu doi ucigași plătiți. În așteptarea unui semnal. Să duceți la capăt o nouă misiune. Singura comunicare cu exteriorul se face printr-un oficiu (sau un lift) prin care se livrează mâncărurile comandate aici. Un chelner mut, care coboară cu câte o comandă scrisă și urcă nu se știe unde. Comenzile continuă să curgă către acest spațiu imaginat de Valentin Vârlan, această sumbră bucătărie de subsol. Pe care o animă vremelnic light design-ul lui Dragoș Mărgineanu.

Nu știi dacă trebuie să faci ceva. Să te ridici, să intervii, să aplanezi, să ajuți. Să iei microfonul. Să te folosești de reverberațiile lui enervante și să te adresezi celor de sus. Poate chiar celor din sala principală a unteatru. Dar te întrebi. Te întrebi încontinuu. Te pregătești împreună cu asasinii. Scoți și tu merindele pe care le ai în traistă. Îți cureți arma. Asculți instrucțiunile. Repeți pașii care ți se tot repetă, pentru a fi sigur că nu dai greș. Sigur are să se întâmple ceva rău.

Și se întâmplă. Următoarea victimă urmează să pătrundă în încăpere. Dar nu poți să afli decât în sala de spectacol.

Frumos, articulat, asumat. Restul e încordare. Sau un scop precis atins de regizoare: „Vă invit la o poveste ca o parabolă care remodelează distanța dintre spectacol și spectator. Atât fizic, cât și emoțional”, declară Sânziana Stoican. „Spectacolul testează posibilitatea unei comunicări mai directe în care bariera clasică dintre noi cei care acționăm, actorii, regizorul, tehnicienii, și voi cei care observați, spectatorii, dispare. Tocmai de aceea fiecare reprezentație nu poate găzdui mai mult de cincisprezece spectatori. Este o experiență în care suspansul se îmbină cu întrebările existențiale și se filtrează printr-un umor absurd.”.

Harold Pinter, laureat al Premiului Nobel pentru literatură în 2005, a fost scriitor, actor și regizor de teatru, debutând ca dramaturg cu teatru absurd. „Chelnerul mut”, piesa într-un act scrisă în 1957, a fost considerată esențială și reprezentativă pentru acest scriitor, „decis să pătrundă și să înțeleagă dorința noastră de a ne căuta sensul, de a înfrunta nedreptatea și a ne afirma individualitatea” (Glover, Jamie, „The Dumb Waiter” (programme notes), The Print Room, 2013).

chelnerul-mut 01

CHELNERUL MUT  de Harold Pinter

unteatru

Regia: Sânziana Stoican
Traducerea: Sânziana Stoican
Scenografia: Valentin Vârlan
Light design: Dragoș Mărgineanu
Distribuția: Ionuț Vișan, Constantin Cojocaru, Mădălina Anea

Durata: 1h 10min

La ora beției: AFTER HOURS sau momentul Δt al adevărului

blog ah

Trebuie să vă îmbătați necontenit. Cu vin, cu poezie ori cu virtute, după cum vă e felul.

„Şi dacă uneori vă veţi trezi pe treptele unui palat, în iarba verde a unui şanţ, în singurătatea posacă a odăii voastre, odată beţia potolită sau dispărută întrebaţi vântul, valul, steaua, pasărea, orologiul, tot ce aleargă, tot ce geme, tot ce se rostogoleşte, tot ce cântă, tot ce vorbeşte, întrebaţi ce oră e; şi vântul, valul, steaua, pasărea, orologiul vă vor răspunde: „E ora beţiei! Spre a nu fi robii martirizaţi ai Timpului, îmbătaţi-vă necontenit! Cu vin, cu poezie ori cu virtute, după cum vă e felul.”. ”

Zice un poem în proză al lui Charles Baudelaire. Un punct de plecare pentru un text simplu și savuros despre o beție în doi, semnat de Radu Iacoban. Și un spectacol al lui aflat în a patra stagiune de reprezentații în cadrul 9G la TNB.

Doi bețivi talentați, Cătălin Babliuc și Anghel Damian (în reprezentația pe care am văzut-o, altele beneficiază de prestația lui Conrad Mericoffer), sau două singurătăți care se întâlnesc să se țină de mână. Ori să se dueleze între rutină și neprevăzut, între profunzimi și frivolitate. Într-o oră ca un banc bun despre doi străini care se întâlnesc într-o noapte într-o cârciumă în fața unui pahar. Al unei licori care-i face să vorbească unul cu celălalt. Un boem trist și un conformist frustrat. Un logoreic și un taciturn. Un detașat și un implicat. Un terapeut și un pacient. Pe scurt, un profesionist în ale beției care învață un novice să ducă paharul la gură.

Alcoolul dezleagă limbile în feluri în care numai acest combustibil al sufletului știe să o facă. Pe teme clișeizate de starea de ebrietate: femei, bani, mașini, filme, sex. Indiferent că dicuția este despre mesajul erotic ca serviciu public, oamenii fascinanți care se uită la Turul Franței, cel mai sexi gât din lume, calculul cheltuielilor cu fumatul, confortul de acasă versus aventura de la bordel, dispute amoroase sau amintiri cu părinți ori povești din școala generală, cei doi desfac cu pricepere, emoție și șarm, dar și cu foarte mult umor, textul lui Radu Iacoban, în două registre diferite, la fel de incitante și inteligent complementare. Până iese la iveală motivul pentru care au ajuns să se întâlnească în cârciumă exact în această noapte. O poveste închegată, a lumii noastre mici, de doar câteva mese, la una dintre ele descoperindu-se, ca din întâmplare, cei doi eroi ai noștri. Zâmbete. Hohote. Destăinuri. Gelozie. Trădare. Disperare. Depresie. Și o armă cu care ar putea fi curmată povestea, aparent simplă, într-un decor la fel de simplu și nepromițător, îmbogățit cu proiecții video la limita kitch-ului, dar care, surprinzător, nu îl împing nicio clipă în ridicol. Dimpotrivă.

Cu un plus de efecte dramatice așezate cu mâna (proiecții prin care se susține implicarea și dialogul cu spectatorul), cu un look de eveniment de club sau stand-up comedy, spectacolul lui Radu Iacoban reușește să se susțină cu verticalitate pe scena Sălii Mici a Naționalului bucureștean. Poate din acest motiv e bine să nu te îmbeți niciodată cu Gheorghiță, care e convins că alcoolul nu ajută niciodată la nimic…

„Comunicăm din ce în ce mai “sărac” și ne folosim de aceleași “cârje” verbale, nu pentru a accepta prezența celuilalt, ci, mai degrabă, pentru a ne confirma nouă înșine că avem întodeauna dreptate. Am devenit egoiști și am uitat cum e să-l asculți cu adevărat pe celălalt. De foarte multe ori intri într-un bar și observi că oamenii de la masă se agață de un pahar cu alcool, privesc în gol și nu (mai) comunică. Avem trasee paralele și ne este frică să ieșim din “citadelele” ego-ului nostru. Am devenit “singuri”.

After Hours e un discurs absurd și comic, sau comic și absurd, care vorbește despre singurătate, inadaptabiltate socială și incapacități emoționale.

Punctul de pornire e începutul unui banc: “Doi tipi intră într-un bar”. Cei doi “dulăi protagoniști” pun la bătaie într-un “no man’s land al necomunicării”, argumentele arhicunoscute ale unei discuții dezvoltate la un pahar de vorba: politică, bani, femei, mașini, literatură”.     Radu Iacoban

Următoarea reprezentație vineri, 16 noiembrie, ora 20.00.

large_after_hours_iacoban_mic.jpg

„AFTER HOURS” de Radu Iacoban

Teatrul Național „I.L.Caragiale”, Sala Mică

Regie: Radu Iacoban

Cu: Cătălin Babliuc, Anghel Damian / Conrad Mericoffer

Multimedia: Codrin Iftodi, Eugen Kelemen

Decor: Conrad Mericoffer (elemente)

Costume: Ana Ularu

Light design: Bogdan Gheorghiu

 

Durata: 1 h 10 min / Pauză: Nu

Erou și demon: Coriolanus, noua carte de vizită a Bulandrei

Coriolanus 8.jpg

Avem sau nu nevoie de democrație? Avem sau nu nevoie de lideri puternici? Adevărul merge cu politica? Gata cu cutumua, cu tipicul, cu procedura! Să folosim cenzura!

Sună cunoscut? E măcar vreuna dintre întrebările sau exclamațiile de mai sus să nu vă fi bântuit în ultima vreme?

Am văzut „Coriolanus” în sala „Toma Caragiu” a „Bulandrei” înainte de Festivalul Național de Teatru, acum mai bine de două săptămâni, la o reprezentație în avanpremieră. M-am plimbat de atunci în mai multe săli care au găzduit tot  felul de spectacole (unele foarte bune, despre care am și scris), dar parcă n-a trecut zi să nu încerc să mă scutur de praful, pietrișul și visceralul pe care spectacolul lui Ducu Darie mi le-a azvârlit direct în față și în sufletul ghemuit pe scaunul meu din primul rând, aproape pe scenă, de unde am avut norocul să-l privesc. Am tot aruncat în fiecare zi noi și noi impresii, mereu altele, într-un document, dar nu am apucat până acum să le pun cap la cap și să ajung la o concluzie. Atât de multe nuanțe are acest spectacol, altfel foarte puternic și perfect rotund, încât mi-a impus amânarea exprimării unui punct de vedere, și din criză de timp, dar și din lipsa de curaj de a-l apuca de undeva fără să-i greșesc. În scurtele momente când am deschis televizorul să mai cobor în realitatea asta a noastră, de toate zilele, am văzut mult „Coriolanus”, la noi și aiurea prin lume. Atât de actuale sunt textul shakespearian (în traducerea semnată de George Volceanov şi Horia Gârbea) și propunerea regizorală a lui Ducu Darie.

Un spectacol mare. Cred că nu exagerez când îmi permit să cred că e cel mai mare spectacol pus pe o scenă românească în acest moment. Nu doar prin dimensiuni (sunt peste 70 de oameni plini de energie pe scena de pe scenă, străjuită de pasarele pe care se joacă momente importante, ce îi aduc și o impresionantă desfășurare verticală), ci prin forța incredibilă cu care o poveste din Roma anului 500 (răscolită de revoltele prin care a fost îndepărtat cel de-al șaptelea împărat al imperiului, legendarul Tarquinius Superbus, înainte de instaurarea Republicii, când nobilimea Romei și tribunii au fost nevoiţi să împartă puterea cu plebea), scrisă acum patru secole, este adusă în zilele noastre.

Atât de atunci și aproape neverosimil de acum. Un Shakespeare greu și un Caragiale savuros, plimbați între o arenă romană și scena #rezist din Piața Victoriei. Sau oriunde altundeva în lume unde oamenii se revoltă și-și strigă neputințele sau încearcă doar șă își ascundă frica de contemporan ținându-se de mână. Frica de tot ce ne sperie și ne descurajează în jurul nostru. Și de urâtul și răul din noi.

Așa arată un moment al istoriei de acum multe veacuri, când legile devin tot mai împovorătoare pentru cei săraci, când se împarte puterea în două și o parte își urăște rolul, în timp ce cealaltă îi aruncă sudalme, când dreptatea se distribuie inegal, punând cătușe și vinovaților și nevinovaților, când cei ce-i albesc pe condamnați sunt tot cei care înjură, când scaunele Senatului nu mai au valoare pentru că plebea  crede că tot ce primește i se dă de frică, întărind partide și trântind pe cei ce nu le plac într-un mod absolut arbitrar. De parcă totul s-ar fi întâmplat alaltăieri.

Și tragedie, și satiră și comedie, piesa lui Shakespeare debutează cu o scenă caragialească plină de umor, într-o arenă romană în care cei de pe scenă și spectatorii cocoțați pe gradene sau într-o bucățică de amfiteatru sunt una și aceeași mulțime. Figuranții năvăliți în acest spațiu simplu, ridicând pur și simplu nisipul și pietrișul care tronează în această piață publică, dotați cu pancarte de pe care se urlă democratic „Vivamus, moriendum est”, „Sum tua aeris assibus” sau „Vitam impendere vero”, sunt prima impresie a unui spectacol puternic și grandios, care-și va menține energiile și amploarea pe tot parcursul lui de peste patru ore.

După ce ascultă povestea savuroasă a burții împotriva căreia s-au răzvrătit mâinile pentru că nu muncește, care se apără justificând trupului revoltat că e prima care primește mâncarea, dar o dă mai departe regatului inimii și creierului (excelent momentul lui Radu Amzulescu, cel care interpretează un cinic și senzațional Menenius Agrippa într-un scaun cu rotile), gloata (care revine mereu în scenă pe parcusul spectacolului, în diferite moduri și cu noi misii, prin care potențează jocul actorilor), identificată cu membrele rebele răzvrătite împotriva Senatului-burtă, este inoportunată de eroul principal al acestei aventuri, Coriolanus.

Un Șerban Pavlu la superlativ, Gnaeus Marcius, devenit Coriolanus după victoria de la Corioli, un personaj aparent iubit de Dumnezeu, care i-a dat și putere, și glorie, și iubire, pornește într-o adevărată aventură teatrală (uriaș și remarcabil dozat efortul actorului în cele peste patru ore de spectacol), în urma căreia se trezește singur și proscris.

General glorios al armatei romane, sătul de mila cu care politicienii azvârlă câte o ciozvârtă prostimii ca să-i cumpere votul, detestând deopotrivă clasa politică și plebea, convins că în fruntea poporului trebuie să fie oameni educați, care să-i aducă progresul, el întruchipează tragedia unui erou exilat de exercițiul democratic, un erou care nu vrea să vorbească decât cu fapta și nu dorește să admită niciun compromis, aruncat într-un moment al istoriei marcat de ură, impostură și minciună, într-o lume în care domnește mediocritatea.

Cu monoloage care surprind cele mai ascuțite și meșteșugit traduse idei politice din textul shakespearian, Coriolanus e un personaj complex, foarte atent construit, care reușește să gestioneze admirabil registrele diferite în care se desfășoară relația cu mama, cu soția, cu masele, cu senatorii, apoi chiar cu dușmanul căruia îi devine prieten.

Urât și admirat deopotrivă și de Cetate și de dușmanii ei, ales consul al Romei pentru doar câteva ore, contestat, acuzat de toate relele Cetății, trădat, umilit, exilat, Coriolanus nu mai surprinde când se aliază cu Tullus Audilius (Constantin Dogioiu), întorcând armele împotriva alor lui. Este momentul în care devine definitiv sărac și singur, clipa în care privindu-se în oglindă îi vede pe cei care nu s-au dus la moarte pentru că erau deja morți.

Toate în numele unui popor pe care-l iubește exact atât cât merită, care nu ar mai trebui lăsat să lingă mierea puterii ce îi va fi otravă, un popor pe care-l detestă, dar în care își trăiește nevoia de adevăr: „Prefer să îi slujesc fiind eu însumi, decât să îi conduc fiind ca ei”, se mărturisește Coriolanus.

Aici se dă lupta permanentă cu el însuși a acestui personaj care se încăpățânează să nu se schimbe, flancat de cei doi oameni de nădejde, generalii Continius și Titus Lartius (Ioana Macaria, foarte interesant distribuită în travesti, și Dan Bădărău) și de iubirile complementare ale celor două femei importante din viața lui, puternica și energica lui mamă Volumnia (Camelia Maxim) și fragila și supusa lui soție Virgilia (Simona Pop).

Greu să se transforme în ceea ce și-a dorit mama lui ambițioasă, motorul cursei lui electorale, consilierul lui politic care-l învață să câștige prin tratative și nu prin sânge o țară întreagă, prin cuvinte dinainte învățate, prin cuvinte bastarde, concluzionând că adevărul nu merge cu politica și declamând în același timp: „Mai valoros un bărbat mânjit de sânge, decât unul împodobit cu aur!”,

Așa iese Șerban Pavlu din această confruntare teatrală: mânjit de sângele unui Coriolanus furios și impetuos, dezlănțuit în scene de luptă cutremurătoare (ușor exagerat în rostire către final). Cele două războaie de mare forță teatrală și cu puternic impact vizual se desfășoară în acestă piață publică inițială, simplă, care devine brusc un veritabil câmp de bătălie, gazdă a unor scene de război aproape cinematografice (ajută la această impresie și dimensiunea grupului, vreo 30 de figuranți excelent antrenați, în costume moderne de trupe de commando, dar și efectele audio/video care însoțesc aceste scene, inclusiv un scurt și emoționant moment de mișcare scenică în slow-motion), desfășurate de o trupă de actori şi cascadori inteligent condusă de Ionuţ Deliu.

Presărat cu scene savuroase pline de umor și personaje caragialești (Sicinius Velutus al unui senzațional Ionel Mihăilescu și Iunius Brutus al companionului lui, și el la înălțime, Gheorghe Ifrim, care sunt construiți pe modelul cuplului Farfuridi-Brânzovenescu, în timp ce Antoaneta Cojocaru interpretează cu haz Al doilea cetăţean din acest spectacol, împrumutat direct din cetățeanul turmentat), în special cele ale luptei electorale, care se desfășoară într-o lume de „mațe-fripte” și „coate-goale”, cu trimiteri directe la nenea Iancu, dar și cu momente în care Shakespeare este strigat de la tribune multimedia de secol XXI, ajutate cu pricepere de proiecţiile video live ale lui Bogdan Marina, spectacolul „Coriolanus” dezvoltă și un incredibil de actual discurs despre dreptate și sistemul de justiție, măcinat de viciile unor decizii care aduc haosul: „Gata cu cutumua, cu tipicul, cu procedura!”.

Viteză. Sincronizare. Forță. Neprevăzut. Suspans. Fapte, cum îi place lui Coriolanus. Întrerupte în răspăr de câte un „miți-piți” pițigăiat, un om în flăcări sau un câine care traversează scena. Într-un cuvânt: teatru.

Poate că așa arată când e făcut cu sânge și cu sudoare, cum declara Ducu Darie că își dorește. Un regizor ajuns la vârsta maturității, la care își permite să facă ce și-a propus, nu doar sub imperiul fricii că nu mai apucă, dar și cu imboldul satisfacției lucrului bine făcut.

Nu m-ar mira ca pe biletul următorului spectacol al Bulandrei în dreptul adresei să fie scris: „Coriolanus, strada Jean Louis Calderon nr. 76A”.

afis-de-tiparit-pe-pergament2.jpg

CORIOLANUS  de William Shakespeare

Teatrul „Lucia Sturdza Bulandra”, Sala „Toma Caragiu”

Traducerea: Horia Gârbea și George Volceanov
Adaptarea scenică: ALEXANDRU DARIE

 

Regia: ALEXANDRU DARIE

Decor: arh. OCTAVIAN NECULAI

Costume: LIA MANȚOC

Lighting design: ALEXANDRU DARIE

Muzică originală şi sound design – CRISTIAN LOLEA

Asistenți regie – CRISTINA GIURGEA, ALINA MANU

Asistenţi scenografie: VLADIMIR IUGANU, ANA CRISTIAN, LIVIA VIŞĂNESCU, RALUCA ALEXANDRESCU

Asistent costume – NICOLETA CÂRNU

 

DISTRIBUȚIA

Caius Martius, supranumit apoi Coriolanus –  ȘERBAN PAVLU

Menenius Agrippa – senator al Romei – RADU AMZULESCU

Cominius – consul şi comandant al armatei – ANA IOANA MACARIA

Volumnia – mama lui Coriolanus – CAMELIA MAXIM

Titus Lartius – general roman – DAN BĂDĂRĂU

Virgilia – soţia lui Coriolanus – SIMONA POP

Sicinius Velutus – tribun – IONEL MIHĂILESCU

Iunius Brutus – tribun – GHEORGHE IFRIM

Primul Cetățean – ROMEO POP

Al doilea Cetățean – ANTOANETA COJOCARU

Tullus Aufidius – generalul armatei volscilor – CONSTANTIN DOGIOIU

Locotenent volsc – ELIAS FERKIN

Volsci: Daniel Nuţă, Iulian Burciu, Vlad Brumaru, Lucian Bârsan, Cristian Ioniţă, Brian West, Iany Panait

Romani: Teodora Filip, Maria Vârlan, Meda Topârceanu, Marina Flueraşu, Maria Bucur, Elena Muşat, Elena Scaleţchi, Mădălina Ignat, Rodica Paşca, Natalia Dragomir, Cristiana Ioniţă, Gabriela Porumbacu, Cristiana Luca, Cristina Negucioiu, Lia Gherman, Larisa Enache, Ana Turcu, Anca Florescu, Ştefana Ionescu Darzeu, Iulia Alexandra Neacşu, Lavinia Pop Coman, Irina Cărămizaru Popescu, Silva Helena Schmidt, Dana Rusu, Roxana Condurache, Bianca Anastasiu, Roxana Soare, Deliu Ionuţ, Dragoş Olaru, Adrian Drăgănescu, Ştefan Mohor, Ştefan Opreanu, Victor Ivan Lopez Espiritu Santo, Alex Popescu, Dan Apăvăloaie, Radu Cătană, Iulian Cuza, Bogdan Florea, Mihai Mitiţescu, Ciprian Valea, Alexandru Moldovan, Ionuţ-Andrei Maierean, Adrian Loghin, Alin Potop

Frida

________________________________________________________________________________

Mișcare și lupte scenice: IONUȚ DELIU

Cascadori: GHEORGHE BĂNICĂ, RADU RĂZVAN, STANCU FLORIN, ANDREI RĂZVAN CĂLIN, OVIDIU MĂRCULESCU, ANDREI CRISTIAN TRAȘCĂ, ALEXANDRU CARAGEA

Propășire în absurd: Improvizație la Alma, desăvârșire la TNB

0.jpg

„Cred că domnul Ionesco este un impostor. Nimic mai lugubru decât un impostor demodat. Nu e nou nici prin gândire, nici prin procedeul pe care-l relevă dintr-un spirit de avangardă, atât de uzat. Dar Ionesco are invenții care sunt comice, sincere, și chiar un simț real al mișcării scenice. Nu ne plictisim. Decât din când în când”.

Asta ți se repetă răspicat din difuzoare pe vocile unor critici nemiloși încă din foaierul Sălii Mici a Teatrului Național când te pregătești de vizionarea spectacolului „Improvizatie la Alma” al Andreei Ciocîrlan.

Un eseu despre teatru. Despre a concepe, a citi, a pune în scenă, a juca, a privi, a înțelege și, cel mai mult, a critica. Verbe folosite la diateza absurdă pentru a explica demersurile artei, identificând un nou raport între acțiunea pe care o exprimă subiectul propus, în acest caz teatrul, cu tot ce implică laboratoarele lui, dar mai ales percepțiile și îndoielile cu care operează.

„Este (…) o critică a unor critici. Le reproșez criticilor dogmatismul, neîntelegerea artei, refuzul lor de a întelege teatrul. Criticii pe care-i pun în scenă în această piesă sunt niște critici militanți. Dacă răul pe care oamenii și-l fac unii altora își schimbă aparența, natura lui profundă ramâne aceeași. Am scris ca să mă întreb la rândul meu despre aceasta problemă, despre acest mister.”, se mărturisea Eugène Ionesco.

Cu bisturiul în mână, Andreea Ciocîrlan se întreabă la rândul ei și decupează cu pricepere textul ionescian, pendulând între ordine și anarhie, precizând cu umor unde anume absurdul devine firesc. Un spectacol de tautologii intenționate, extrase cu inteligență din piesă, repetate și prelungite cu pricepere în jocul actorilor. Atât de departe în absurdul lor încât ești invitat să încetezi să ignori că ești un ignorant. Să crezi că falsul adevărat este adevăratul fals sau adevărul adevărat este falsul fals. Că mistificarea înseamnă demistificare, că mărturia e disimulare și încrederea abuz. Numai efemeritatea dăinuie. Ca și provizoriul. Iar teatrul e manifestarea teatralității. Și teatralitatea este ceea e teatral, doar criticii susțin contrariul…

Debarasând textul de toate justificările inițiale ale dramaturgului în fața criticilor care-l confruntă cu violență, se construiește un Ionesco esențializat, obosit și hăituit de epoca în care i-a fost dat să trăiască, un exponent trist al civilizației distrusă deja de rinocerizare, un creator gata căzut în animalitate, impregnat până la refuz în absurd, într-o pjama cu rinoceri, de sub care se străduiește încă să mai lupte cu atitudinile neîndurătoare ale criticilor. Bun și echilibrat personajul întruchipat de Vlad Nicolici da capo al fine. El reușește să susțină cu succes demersul lui Ionesco, dar și al regizoarei, de a sublinia cât de absurdă e ideea că teatrul trebuie îndreptat, la fel și dramaturgul, acuzat că e îmbibat de cunoștințe false, ceea ce-i face pe critici dornici să-i recondiționeze spiritul, să lumineze tot ce e confuz în străfundurile lui, pentru că nu a fost direcționat convenabil, pentru că a fost deformat și trebuie reparat. Poate chiar cu o bormașină. Până când personajul pleacă doar ca să rămână. Până dovedește rea-credință, deci, dialectic vorbind, bună-credință. Până recunoaște că are de învățat totul despre teatralitate. Despre costumologie, istoricizație, decorologie, spectaco-psiho-sociologie…

Dacă e ceva ce reușește la modul superlativ acest spectacol e să nu plictisească nicio clipă, cum avertizau criticii, simplificând până la esență chiar generoasa temă oferită de părintele absurdului. Sunt intenționat evitate discuțiile despre subiectul, titlul sau mecanismul de creație al noii piese care face obiectul vizitei celor trei critici, precum în textul ionescian. Aventura, vânătoarea și descoperirea universului din laboratorul de creație al dramaturgului sunt subliniate ferm, fără a specula arrière-fondul invizibil și teatrul de gradul al doilea din farsa tragică propusă de piesă („Cameleonul păstorului”, piesa despre care este vorba în această piesă și subtitlul ei oficial).

Dreptul de a avea idei este confiscat dramaturgului și creatorului de teatru și revendicat de trei critici, Bartholomeus, Bartholomeus și Bartholomeus, interpretați savuros de Mircea Băluță, Adrian Piciorea și Kostas Mincu. Trei actori foarte buni, distincți și complementari, care întrupează trei tipologii ale teatrologului, recognoscibile în critica de azi, șablonarde și prețioase fiecare în felul ei. Din sufletul lui Ionesco oferit acestora  pe tavă, fiecare se înfruptă cum știe mai bine, dar cu același scop, de a-l desființa cu orice preț, pentru a-și dovedi autoritatea doctorală, propăvăduind teoria distanțării a lui Brecht. Bre-bre-Brecht. Cel care spunea că „o imagine care distanţează este aceea care te lasă, ce-i drept, să recunoşti obiectul, făcându-l în acelaşi timp să-ţi pară străin”.

Energici și foarte bine sincronizați, ei oferă scene repetitive precise, care cresc în ritm până la epuizare, reluând, învârtind, amețind unele și aceleași idei fixe, sporind efectul dramatic al absurdului pe care-l întruchipează. În loc de trei scaune, cum indica dramaturgul, scena e invadată de scaune, excelent introduse regizoral în jocul celor trei, care se folosesc de așezarea lor în spațiu pentru a aduce un plus de sofisticăreală inutilă acestor snobi al căror singur scop este să desființeze autorul, piesa și spectacolul lor. Și să se mai și ia la întrecere care să o facă mai pertinent.

La fel se întâmplă cu tot arsenalul propus de scenografa Florentina Burcea celor trei critici, într-un alb/negru cu mare forță vizuală, sub o siglă simbolică a  bartholomeanismului (un B întors, stilizat, precedat de un semn de exclamare!), pe care aceștia le manevrează cu foarte multe nuanțe în gestică, însoțind rostirea dibace, și ea plină de culori: trei pupitre, trei gadget-uri, trei genți diplomat din care apar tot felul de surprize, obiecte care vin să dovedească și să amplifice manierismul, artificialul și falsa afectare de care dau dovadă acești îngâmfați, care declamă mereu că opera nu contează, ci doar ce se crede despre ea, că publicul e prea tâmpit, la fel și oamenii de teatru…

Rectificarea credințelor dramaturgului, care-și propune să vorbească în noua lui piesă despre critica dramatică și despre public, eșuează lamentabil la ciocnirea violentă cu forța acestuia din urmă. Reprezentat în piesa ionesciană de menajera dramaturgului, o Marie impecabilă, interpretată în forță de Cosmina Olariu, publicul desființează critica cât ai zice „Bartholomeus”. Educația autorului de către teatrologi e întreruptă cu umor de această Marie-public, care se infiltrează în scenă până ce criticii apucă să pregătească dispozitivul scenic, abordând abrupt și cu lejeritate subiecte precum felul în care costumul trebuie să unească fondul operei cu exterioritatea ei… „Nenorociții ăștia de doctori n-au ce sfaturi să vă dea. Ei trebuie să ia lecții de teatru. Păi da, ce naiba, sunteți băiat mare!…”, îi spune ea lui Ionesco, în timp ce pe mătura ei este spulberat și publicul-spectator, dat afară din sală. La propriu. Pentru a se face părtași la mărturisirea dramaturgului, cu care se încheie rotund și frumos acest minunat spectacol.

Meritorie introducerea lui în repertoriul Naționalului bucureștean, în parteneriat cu UNATC, la sfârșitul stagiunii trecute, spectacol cu care Andreea Ciocîrlan și-a susținut examenul de licență anul trecut, câștigând cu acesta și marele  premiu pentru regie la prima ediție a Festivalului Theatre Networking Talents (dedicat tinerilor regizori, inițiat de Teatrul Național „Marin Sorescu” din Craiova).

„Departe de a fi o discuție pretențioasă despre filosofie și teatru, este o parabolă încă actuală despre societatea care nu te vrea altfel, ci te vrea spălat pe creier, te vrea să gândești și să trăiești după cum îți dictează ea. Iar de cele mai multe ori, societatea învinge. Ăsta e coșmarul lumii în care trăim și ăsta a fost și coșmarul lui Eugene Ionesco. Spectacolul vrea să fie un semnal de alarmă, tras pentru noi toți (indiferent că suntem artiști sau corporatiști), care trebuie să ne întrebăm dacă am încetat vreodată să mai spunem adevărul nostru și de ce am început să-l propovăduim pe al altora.”, spune regizoarea Andreea Ciocîrlan.

Care rostește răspicat adevărul ei.

Drum lung!

afis_Improvizatie_la_Alma.jpg

Improvizație la Alma” de Eugène Ionesco

Traducere: Vlad Zografi & Vlad Russo

Regie: Andreea Ciocîrlan

Scenografie: Florentina Burcea

Light design: Daniel Buglea

Sound design: Mircea Băluță, Adrian Piciorea

 

Distribuția:

Ionesco: Vlad Nicolici /Eduard Burghelea

Bartholomeus I: Mircea Băluță

Bartholomeus II: Adrian Piciorea

Bartholomeus III: Kostas Mincu

Marie: Cosmina Olariu