Propășire în absurd: Improvizație la Alma, desăvârșire la TNB

0.jpg

„Cred că domnul Ionesco este un impostor. Nimic mai lugubru decât un impostor demodat. Nu e nou nici prin gândire, nici prin procedeul pe care-l relevă dintr-un spirit de avangardă, atât de uzat. Dar Ionesco are invenții care sunt comice, sincere, și chiar un simț real al mișcării scenice. Nu ne plictisim. Decât din când în când”.

Asta ți se repetă răspicat din difuzoare pe vocile unor critici nemiloși încă din foaierul Sălii Mici a Teatrului Național când te pregătești de vizionarea spectacolului „Improvizatie la Alma” al Andreei Ciocîrlan.

Un eseu despre teatru. Despre a concepe, a citi, a pune în scenă, a juca, a privi, a înțelege și, cel mai mult, a critica. Verbe folosite la diateza absurdă pentru a explica demersurile artei, identificând un nou raport între acțiunea pe care o exprimă subiectul propus, în acest caz teatrul, cu tot ce implică laboratoarele lui, dar mai ales percepțiile și îndoielile cu care operează.

„Este (…) o critică a unor critici. Le reproșez criticilor dogmatismul, neîntelegerea artei, refuzul lor de a întelege teatrul. Criticii pe care-i pun în scenă în această piesă sunt niște critici militanți. Dacă răul pe care oamenii și-l fac unii altora își schimbă aparența, natura lui profundă ramâne aceeași. Am scris ca să mă întreb la rândul meu despre aceasta problemă, despre acest mister.”, se mărturisea Eugène Ionesco.

Cu bisturiul în mână, Andreea Ciocîrlan se întreabă la rândul ei și decupează cu pricepere textul ionescian, pendulând între ordine și anarhie, precizând cu umor unde anume absurdul devine firesc. Un spectacol de tautologii intenționate, extrase cu inteligență din piesă, repetate și prelungite cu pricepere în jocul actorilor. Atât de departe în absurdul lor încât ești invitat să încetezi să ignori că ești un ignorant. Să crezi că falsul adevărat este adevăratul fals sau adevărul adevărat este falsul fals. Că mistificarea înseamnă demistificare, că mărturia e disimulare și încrederea abuz. Numai efemeritatea dăinuie. Ca și provizoriul. Iar teatrul e manifestarea teatralității. Și teatralitatea este ceea e teatral, doar criticii susțin contrariul…

Debarasând textul de toate justificările inițiale ale dramaturgului în fața criticilor care-l confruntă cu violență, se construiește un Ionesco esențializat, obosit și hăituit de epoca în care i-a fost dat să trăiască, un exponent trist al civilizației distrusă deja de rinocerizare, un creator gata căzut în animalitate, impregnat până la refuz în absurd, într-o pjama cu rinoceri, de sub care se străduiește încă să mai lupte cu atitudinile neîndurătoare ale criticilor. Bun și echilibrat personajul întruchipat de Vlad Nicolici da capo al fine. El reușește să susțină cu succes demersul lui Ionesco, dar și al regizoarei, de a sublinia cât de absurdă e ideea că teatrul trebuie îndreptat, la fel și dramaturgul, acuzat că e îmbibat de cunoștințe false, ceea ce-i face pe critici dornici să-i recondiționeze spiritul, să lumineze tot ce e confuz în străfundurile lui, pentru că nu a fost direcționat convenabil, pentru că a fost deformat și trebuie reparat. Poate chiar cu o bormașină. Până când personajul pleacă doar ca să rămână. Până dovedește rea-credință, deci, dialectic vorbind, bună-credință. Până recunoaște că are de învățat totul despre teatralitate. Despre costumologie, istoricizație, decorologie, spectaco-psiho-sociologie…

Dacă e ceva ce reușește la modul superlativ acest spectacol e să nu plictisească nicio clipă, cum avertizau criticii, simplificând până la esență chiar generoasa temă oferită de părintele absurdului. Sunt intenționat evitate discuțiile despre subiectul, titlul sau mecanismul de creație al noii piese care face obiectul vizitei celor trei critici, precum în textul ionescian. Aventura, vânătoarea și descoperirea universului din laboratorul de creație al dramaturgului sunt subliniate ferm, fără a specula arrière-fondul invizibil și teatrul de gradul al doilea din farsa tragică propusă de piesă („Cameleonul păstorului”, piesa despre care este vorba în această piesă și subtitlul ei oficial).

Dreptul de a avea idei este confiscat dramaturgului și creatorului de teatru și revendicat de trei critici, Bartholomeus, Bartholomeus și Bartholomeus, interpretați savuros de Mircea Băluță, Adrian Piciorea și Kostas Mincu. Trei actori foarte buni, distincți și complementari, care întrupează trei tipologii ale teatrologului, recognoscibile în critica de azi, șablonarde și prețioase fiecare în felul ei. Din sufletul lui Ionesco oferit acestora  pe tavă, fiecare se înfruptă cum știe mai bine, dar cu același scop, de a-l desființa cu orice preț, pentru a-și dovedi autoritatea doctorală, propăvăduind teoria distanțării a lui Brecht. Bre-bre-Brecht. Cel care spunea că „o imagine care distanţează este aceea care te lasă, ce-i drept, să recunoşti obiectul, făcându-l în acelaşi timp să-ţi pară străin”.

Energici și foarte bine sincronizați, ei oferă scene repetitive precise, care cresc în ritm până la epuizare, reluând, învârtind, amețind unele și aceleași idei fixe, sporind efectul dramatic al absurdului pe care-l întruchipează. În loc de trei scaune, cum indica dramaturgul, scena e invadată de scaune, excelent introduse regizoral în jocul celor trei, care se folosesc de așezarea lor în spațiu pentru a aduce un plus de sofisticăreală inutilă acestor snobi al căror singur scop este să desființeze autorul, piesa și spectacolul lor. Și să se mai și ia la întrecere care să o facă mai pertinent.

La fel se întâmplă cu tot arsenalul propus de scenografa Florentina Burcea celor trei critici, într-un alb/negru cu mare forță vizuală, sub o siglă simbolică a  bartholomeanismului (un B întors, stilizat, precedat de un semn de exclamare!), pe care aceștia le manevrează cu foarte multe nuanțe în gestică, însoțind rostirea dibace, și ea plină de culori: trei pupitre, trei gadget-uri, trei genți diplomat din care apar tot felul de surprize, obiecte care vin să dovedească și să amplifice manierismul, artificialul și falsa afectare de care dau dovadă acești îngâmfați, care declamă mereu că opera nu contează, ci doar ce se crede despre ea, că publicul e prea tâmpit, la fel și oamenii de teatru…

Rectificarea credințelor dramaturgului, care-și propune să vorbească în noua lui piesă despre critica dramatică și despre public, eșuează lamentabil la ciocnirea violentă cu forța acestuia din urmă. Reprezentat în piesa ionesciană de menajera dramaturgului, o Marie impecabilă, interpretată în forță de Cosmina Olariu, publicul desființează critica cât ai zice „Bartholomeus”. Educația autorului de către teatrologi e întreruptă cu umor de această Marie-public, care se infiltrează în scenă până ce criticii apucă să pregătească dispozitivul scenic, abordând abrupt și cu lejeritate subiecte precum felul în care costumul trebuie să unească fondul operei cu exterioritatea ei… „Nenorociții ăștia de doctori n-au ce sfaturi să vă dea. Ei trebuie să ia lecții de teatru. Păi da, ce naiba, sunteți băiat mare!…”, îi spune ea lui Ionesco, în timp ce pe mătura ei este spulberat și publicul-spectator, dat afară din sală. La propriu. Pentru a se face părtași la mărturisirea dramaturgului, cu care se încheie rotund și frumos acest minunat spectacol.

Meritorie introducerea lui în repertoriul Naționalului bucureștean, în parteneriat cu UNATC, la sfârșitul stagiunii trecute, spectacol cu care Andreea Ciocîrlan și-a susținut examenul de licență anul trecut, câștigând cu acesta și marele  premiu pentru regie la prima ediție a Festivalului Theatre Networking Talents (dedicat tinerilor regizori, inițiat de Teatrul Național „Marin Sorescu” din Craiova).

„Departe de a fi o discuție pretențioasă despre filosofie și teatru, este o parabolă încă actuală despre societatea care nu te vrea altfel, ci te vrea spălat pe creier, te vrea să gândești și să trăiești după cum îți dictează ea. Iar de cele mai multe ori, societatea învinge. Ăsta e coșmarul lumii în care trăim și ăsta a fost și coșmarul lui Eugene Ionesco. Spectacolul vrea să fie un semnal de alarmă, tras pentru noi toți (indiferent că suntem artiști sau corporatiști), care trebuie să ne întrebăm dacă am încetat vreodată să mai spunem adevărul nostru și de ce am început să-l propovăduim pe al altora.”, spune regizoarea Andreea Ciocîrlan.

Care rostește răspicat adevărul ei.

Drum lung!

afis_Improvizatie_la_Alma.jpg

Improvizație la Alma” de Eugène Ionesco

Traducere: Vlad Zografi & Vlad Russo

Regie: Andreea Ciocîrlan

Scenografie: Florentina Burcea

Light design: Daniel Buglea

Sound design: Mircea Băluță, Adrian Piciorea

 

Distribuția:

Ionesco: Vlad Nicolici /Eduard Burghelea

Bartholomeus I: Mircea Băluță

Bartholomeus II: Adrian Piciorea

Bartholomeus III: Kostas Mincu

Marie: Cosmina Olariu

Advertisements

Leave a Reply

Fill in your details below or click an icon to log in:

WordPress.com Logo

You are commenting using your WordPress.com account. Log Out /  Change )

Google photo

You are commenting using your Google account. Log Out /  Change )

Twitter picture

You are commenting using your Twitter account. Log Out /  Change )

Facebook photo

You are commenting using your Facebook account. Log Out /  Change )

Connecting to %s