Rețetă pentru cum să dai foc la ibric: „Chelnerul mut” servește la unteatru

blg cchelnerul-mut

O sală mică. Mică, mică. Mai precis Sala Mică a unteatru. De lângă oterasă. Cea de la primul etaj al binecunoscutului sălaș de cultură de pe Sfinții Apostoli.

În antreul ei și mai mic primești instrucțiuni cu cinci minute înainte de începerea spectacolului: „Chelnerul mut” de Harold Pinter, în regia Sânzianei Stoican. Tu, spectatorul. Și alți paisprezece colegi de vizionare. Sau de participare la un experiment teatral, pe baza unui număr pe care-l afli la intrare.

Eu am tras din bol un 6. Sau un 9. Nu știu exact, pentru că ce a urmat m-a făcut să uit definitiv orice date concrete despre realitatea imediată. Știu doar că m-a împins direct pe un scaun în mijlocul scenei, sub lumina reflectoarelor, lipită de patul ce tronează în centrul încăperii, la căpătâiul lui Ben. Cunoscut și sub numele de Ionuț Vișan. Doi metri mai încolo, tolănit pe o canapea, moțăie Gus. Sau Constantin Cojocaru, pentru cunoscuți. Și el flancat de doi colegi de vizionare. În timp ce ceilalți spectatori sunt aruncați, cu scaunele lor cu tot, aiurea printr-un decor sordid. Nu-i poți vedea. Nu-i poți studia. Că nu ai vreme. Nici spațiu. Ești prea aproape. Prea înăuntru.

Negru, umbre, mister, amenințare, suspans. Sau multe nuanțe de întuneric. Rostit, confecționat, îmbrăcat, tapetat, indus. Doar o lumină puternică roșie, în care se scaldă totul. Pentru a te menține într-o stare de vigilență. Și a te mânji de sânge. Care n-o să-ți dea pace preț de mai bine de o oră, la fel ca al treilea personaj, Wilson, ce se mișcă liber în acest spațiu intim și izolat să manevreze obiecte (Mădălina Anea, ascunsă rapid după o șapcă, o mustață generoasă și o pereche de ochelari de soare, exact ca în afiș).

Ben începe să citească din ziar. Gus își curăță și își pune pantofii. Începe un dialog între surzi. Între doi vechi parteneri, care, devine repede evident, nu au putut comunica niciodată. Foarte buni și extrem de convingători, Ionuț Vișan și Constantin Cojocaru creează imediat o convenție. Un raport clar de forțe între cele două personaje, care se va adânci pe parcursul spectacolului, foarte atent construit de cei doi actori. Tânărul lider, reținut, rece, calculat și monosilabic și mai vârstnicul lui partener, blajin, guraliv și agasant, mai degrabă aghiotant. Îi înțelegi pe amândoi. Empatizezi, zâmbești sau tresari la fiecare întrebare sâcâitoare sau perorație candidă a fiecărui mic discurs al acestui Gus simpatic și molcom sau la fiece ripostă indiferentă, tăioasă sau violentă a reținut-energicului și chibzuitului Ben. Excelent dozate și livrate și prin rostire, și prin mișcare, dar minunat prin mimica feței lor. E ca o invitație permanentă de a-i privi în ochi, de a-i înțelege și de a te face complice. Când cu unul, când cu celălat. Cum îi șade bine oricărui asasin cu contract. Că doar sunteți parteneri. Doar vi s-au întretăiat de atâtea ori răsuflările.

Ai și uitat de ceilalți. Încetul cu încetul, rămâi speriat într-un subsol al unui restaurant. Doar tu împreună cu doi ucigași plătiți. În așteptarea unui semnal. Să duceți la capăt o nouă misiune. Singura comunicare cu exteriorul se face printr-un oficiu (sau un lift) prin care se livrează mâncărurile comandate aici. Un chelner mut, care coboară cu câte o comandă scrisă și urcă nu se știe unde. Comenzile continuă să curgă către acest spațiu imaginat de Valentin Vârlan, această sumbră bucătărie de subsol. Pe care o animă vremelnic light design-ul lui Dragoș Mărgineanu.

Nu știi dacă trebuie să faci ceva. Să te ridici, să intervii, să aplanezi, să ajuți. Să iei microfonul. Să te folosești de reverberațiile lui enervante și să te adresezi celor de sus. Poate chiar celor din sala principală a unteatru. Dar te întrebi. Te întrebi încontinuu. Te pregătești împreună cu asasinii. Scoți și tu merindele pe care le ai în traistă. Îți cureți arma. Asculți instrucțiunile. Repeți pașii care ți se tot repetă, pentru a fi sigur că nu dai greș. Sigur are să se întâmple ceva rău.

Și se întâmplă. Următoarea victimă urmează să pătrundă în încăpere. Dar nu poți să afli decât în sala de spectacol.

Frumos, articulat, asumat. Restul e încordare. Sau un scop precis atins de regizoare: „Vă invit la o poveste ca o parabolă care remodelează distanța dintre spectacol și spectator. Atât fizic, cât și emoțional”, declară Sânziana Stoican. „Spectacolul testează posibilitatea unei comunicări mai directe în care bariera clasică dintre noi cei care acționăm, actorii, regizorul, tehnicienii, și voi cei care observați, spectatorii, dispare. Tocmai de aceea fiecare reprezentație nu poate găzdui mai mult de cincisprezece spectatori. Este o experiență în care suspansul se îmbină cu întrebările existențiale și se filtrează printr-un umor absurd.”.

Harold Pinter, laureat al Premiului Nobel pentru literatură în 2005, a fost scriitor, actor și regizor de teatru, debutând ca dramaturg cu teatru absurd. „Chelnerul mut”, piesa într-un act scrisă în 1957, a fost considerată esențială și reprezentativă pentru acest scriitor, „decis să pătrundă și să înțeleagă dorința noastră de a ne căuta sensul, de a înfrunta nedreptatea și a ne afirma individualitatea” (Glover, Jamie, „The Dumb Waiter” (programme notes), The Print Room, 2013).

chelnerul-mut 01

CHELNERUL MUT  de Harold Pinter

unteatru

Regia: Sânziana Stoican
Traducerea: Sânziana Stoican
Scenografia: Valentin Vârlan
Light design: Dragoș Mărgineanu
Distribuția: Ionuț Vișan, Constantin Cojocaru, Mădălina Anea

Durata: 1h 10min

Leave a Reply

Fill in your details below or click an icon to log in:

WordPress.com Logo

You are commenting using your WordPress.com account. Log Out /  Change )

Google photo

You are commenting using your Google account. Log Out /  Change )

Twitter picture

You are commenting using your Twitter account. Log Out /  Change )

Facebook photo

You are commenting using your Facebook account. Log Out /  Change )

Connecting to %s