Unteatru, o singurătate. O ultimă oră de singurătate. Într-un spectacol curat și lucid despre solitudine, semnat de Toma Dănilă, în intimitatea claustrală a Sălii Mici. Un ermitaj în care singurele schimbări din ultimii treizeci de ani au fost numai în ordinea cutiilor cu benzi magnetice de pe masa de lucru a scriitorului beckettian, pe care s-au imprimat crâmpeie din viață. Viața lui Krapp.
Derulată pe magnetofon de un mare actor: Constantin Cojocaru. Actorul absolut al lui Toma Dănilă: „Ne-a obligat să ne forțăm limitele înțelegerii singurătății umane, atât pe mine, cât și pe Constantin Cojocaru, din punctul meu de vedere actorul absolut pentru a-l interpreta pe Krapp-ul lui Samuel Beckett”, spune regizorul despre acest minunat actor, care se declară „uimit și înfricoșat” de propunerea personajului: „Krapp, cel simțit de mine, trebuie să pună spectatorul pe gânduri prin emoție și luciditate și, de ce nu, și cu haz, privindu-și propria viață”, se mărturisește Constantin Cojocaru.
Și îl pune. Pe gândurile cele mai intime. Cele mai înfricoșătoare. Despre el și ceilalți. Despre ce rămâne după ce se așterne. S-a așternut. Se va fi așternut. Praful. Un colb de viață, răscolit doar în mintea neîmpăcată a unui scriitor care încearcă să separe grâul de neghină. Când după toate exercițiile de îndepărtare, alienare și răzlețire rămân doar momentele esențiale. Poate o fată, o haină verde și un peron de gară. O pereche de ochi de smarald. Și o privire. În care era totul. Restul e viață care nu mai contează…
Cutia 3, banda 5.
O porție din ultima cea mai importantă singurătate, răscolită la nesfârșit. O mărturie ce poate fi derulată încontinuu, despre cele mai fericite clipe din ultimele cinci sute de mii. Reperul unui recital actoricesc de emoții și luciditate à la Constantin Cojocaru. Cuminți, asumate, înregistrate, închise în cutii, aranjate cu grijă, deschise cu frică, etalate cu oarecare mirare și nereținută nostalgie. Rostite pe de rost. Încă poznașe în vocea de pe bandă de acum trei decenii, tăioase în îngânările personajui de azi. Ascunse uneori după câteva hohote de râs-plâns, permise numai în cea mai privată intimitate, la care te invită confident, sub lumina mică ce se revarsă peste spațiul lui de lucru, singurul în care-i e dat să trăiască, reușind să-ți transmită până și olfactivul suferințelor înstrăinării, bătrâneții și iminenței neantului care te așteaptă…
Ajuns la 69 de ani, Krapp sărbătorește încă schimnicia căutării sensului. Și a iluziei de a-l fi găsit. Dar și amintirile lor. Ale izolării construită pas cu pas de acest scriitor ratat, aniversare de aniversare, de treizeci de ani încoace. Viitor nu există și prezentul este mereu la trecut. În puținele exemplare ale operei lui, cele mai multe vândute la un preț de nimic, pentru biblioteci municipale de peste mări și țări (pentru o liră, 6 șilingi și câțiva pence, probabil că opt). În durerea pierderii mamei, în bucuria iubirii și în tristețea despărțirii. În puține zâmbete și foarte multe lacrimi. În licăririle din priviri, strecurate cu grijă printre paharele de alcool, tusea tabagică care nu-i dă pace și plăcerea vinovată la care nu este dispus să renunțe (bananele), în mișcările stângace ale unui trup ce nu-și mai găsește rostul acum decât în manevrarea tremurată a cheilor sertarelor, care nu au alt rost decât de a-l ascunde de el însuși.
Dar cel mai mult în neliniștile liniștii pe care o disimulează. Tace. Tace mult, tulburător, agresiv. Asta a rămas din toată zbaterea vieții unui om, mereu pe punctul de a deveni cineva, mereu pe virgula de a pricepe, mereu între parantezele de a crede că a înțeles. Înainte ca vara să înghețe. Înainte să ardă de dorința ca totul să se termine. Înainte de orice sihăstrie.
Și iarăși bilanțul.
„Poate că cei mai frumoși ani ai mei s-au dus. Atunci când încă puteam să mai fiu fericit. Dar nu i-aș vrea înapoi, nu acum, cu tot focul ăsta din mine. Nu, nu i-aș mai vrea înapoi.”
Liniște. Nicio suflare. Ziua s-a încheiat. Noaptea presară umbre, care se strecoară pe cer.
Cutia 3, banda 5.
„Ultima bandă a lui Krapp” de Samuel Beckett
unteatru, Sala Mică
Traducerea: Toma Dănilă şi Ania Tudoran-Dănilă
Regia, scenografia, ilustraţia muzicală şi lightdesign: Toma Dănilă
Cu: Constantin Cojocaru
Afiş: Valentin Vârlan
Luciana Antofi 