Suntem ceea ce butonăm. Tastăm. Scroll-uim. La un vârf de deget distanță de tot ce ne interesează, admirăm, iubim ori tânjim, fabricăm încontinuu idolatrii, desăvârșiri, supremații, eternitate și absolut. Fără frica vreunui efemer, fără conștiința vreunui artificial, fără remușcările vreunei risipiri. Nu ne mai privim în ochi. Ne privim în poze de profil. Ne întâlnim ca să ne scoatem telefoanele mobile sau tabletele, să ne atingem ecranele unii altora.
Contrafacerile, silniciile și redundanța din comunicările non-stop prin intermediul tot mai multor gadget-uri ne aruncă mereu în singurătate. O singurătate în care ne regăsim mai nou cu toții, în fiecare clipă a existenței noastre, proiectată pe cel puțin trei ecrane pe zi. Este cu siguranță motivul pentru care spectacolul „(D)efectul Placebo”, producție a Centrului de Creație și Cercetare Ion Sava în cadrul programului 9G la TNB, încă se mai joacă cu sala (Mică) plină la Teatrul Național, după mai bine de doi ani de reprezentații.
Șase tineri absolvenţi ai Facultăţii de Teatru din Cluj (clasa Bács Miklós) au propus în 2016 un atelier de dramaturgie şi actorie, coordonat de actorul Ştefan Lupu, pe formula work in progress, cu scopul de a realiza un eveniment născut din improvizaţie. Rezultatul este un spectacol articulat despre artificialul lumii în care trăim, care, prin intermediul a trei povești de viață foarte bine scrise de acest colectiv, aduce în atenție pericolul tehnologizării asupra umanului și teama noastră tot mai mare de real.
Cei cinci actori de pe scenă reușesc să construiască personaje și povești recognoscibile în realitatea noastră imediată. De pe scaunele lor albe, fragmente de manechin, bucăți ale unor corpuri, poate cândva umane, ei se prezintă în fața publicului într-un ritual de descompunere a ființei, somată să fie prezentă în virtual și să elaboreze strategii de PR ca să fie acceptată, ca să placă, ca să convingă, într-o hologramă a realității, la limita nebuniei, isteriei, violenței, dar și la capătul opus lor, al depresiei, contemplativului, inertului, inteligent amestecate, în doze egale, pentru a nu scăpa din vedere nicio nuanță a alienării.
Ei cântă, dansează și rostesc cu emoție și talent, bucurându-se de partituri consistente, sub forma unor mărturisiri intime în fața publicului-terapeut. Conflictele simple (precum cel din interiorul unui cuplu sau cel al unui tânăr marginalizat de anturaj) sunt augmentate, se încarcă de un vulgar controlat (atent infiltrat în momente de mare încărcătură emoțională, având un efect comic amar) și se dezvoltă în subteme substanțiale, e drept, variațiuni pe tema principală, cea a alienării. Căutând răspunsuri posibile pentru ce să faci când realitatea te face să ajungi să crezi că meriți să fii bătaia de joc a școlii sau că trebuie să suporți până la vârste mari traiul cu părinți ce vor mereu să te domine și să-ți radă personalitatea, că e corect să crești fără tată și ocazionalii iubiți ai mamei să nu te poată învăța ce înseamnă o familie, că e bine că mama te învață să faci copii numai după ce faci riduri (ca să poți să dai vina pe ei pentru asta) sau să crești cu rușinea că nu ți-ai putut salva fratele de la înec ori numai cu complexul fratelui dezavantajat… Când pare cel puțin corect să poată exista o pastilă care să te vindece de celălalt. Care poți fi chiar tu…
Foarte bună Alina Petrică, aproape ca un foc de artificii mereu capabil să proiecteze o lumină nouă la fiecare explozie de energie (în special în rolul femeii de serviciu, unde demonstrează și calități vocale excelente, dar și în rolul Marei, soția isterică și cicălitoare, în același timp femeie fatală). Partenerul de cuplu al Marei, Bogdan, soțul ei nefericit, e jucat într-o cheie satirică de minunatul actor Rareș Florin Stoica (nominalizat la Gala UNITER 2018 la categoria „Cel mai bun actor în rol secundar” pentru performanța senzațională în rolul Moritz Stiefel din spectacolul „Deşteptarea primăverii” de Frank Wedekind, poem teatral rock în regia lui Vlad Cristache montat la Teatrul Mic). El este personajul pe deplin conștient de limitele acestei vieți prefabricate și ale căsniciei lui eșuate: „Mi-ați băgat în cap că naturalul e urât și imperfect și că doar artificialul poate fi frumos. (…) Ați creat impresia că omul poate și chiar trebuie să remedieze imperfecțiunile naturii.”. Excelentă toată scena monologului în care, referindu-se la modelul Barbie, ajunge la concluzia că până și viermii sunt mai deștepți decât noi, nici măcar nu ating merele alea perfecte, fără nicio pată, din hipermarket, dar și cea în care-și găsește alinarea, cum altfel?, în brațele unei păpuși gonflabile, într-un curat și emoționant moment de balet…
Ioana Predescu joacă rolul unei schizofrenice, dependentă de o valiză de medicamente, Bi_Anca, reușind o gamă largă de gesturi și inflexiuni, prin care surprinde cu pricepere personajul prins între cele două fețe ale personalității lui bipolare.
Vlad Nemeș este un impecabil Virtual Boy, pe care primul Pentium și apoi marile orizonturi pe care le-a deschis internetul l-au scos din banalul vieții lui reale de adolescent marginalizat, fără performanțe sociale sau școlare, oferindu-i la schimb o rețetă virtuală care îl face vizibil, important, Superman.
Prietenul lui David, interpretat cu precizie și multe nuanțe de George Bîrsan, se străduiește să-l smulgă din ghearele tehnologiei și singurătatea în care s-a refugiat, el trăind la rândul lui drama și singurătatea unor altfel de himere, pe care le-a dezvoltat după o tragedie din copilărie.
Fiecare dintre aceste personaje și toate împreună sunt măști ale omului de larg de consum, căruia nu-i mai rămâne decât refugiul în lumea virtuală, unde poate găsi tot ce-i lipseşte în real: dragoste, respect, prieteni, familie, chiar și animale de companie… Tot ce mai așteaptă e un nou gadget, o nouă aplicație, care să substituie alienarea, teama și falsul, care să-i ofere iluzia că va fi tolerat, acceptat sau, și mai grav, admirat sau iubit. Dacă tot suntem dependenți total de tehnologie, chiar și fără să ne dăm seama, dacă hainele de pe noi, mâncarea, chiar și oamenii și relațiile dintre ei sunt artificiale, de ce nu am putea avea parte și de o iubire artificială, una customizată exact după nevoile și cerințele noastre? Ne mai scutim măcar de puțină dezamăgire…
Rămâne să ne întrebăm cum să facem, într-o lume plină de oameni putrezi care-i fac pe cei speciali să se simtă defecți, să ne întoarcem în realitatea în care am cunoscut un om? Cu care știm că putem râde? Putem plânge? Care ne poate spune dacă avem mac între dinți?
– Mi-e dor să vorbesc cu tine.
(send)
– Și acum?
(acum totul e blue-screen)
Chat conversation end
Sent from Messenger (D)efectul Placebo
(D)efectul Placebo (creație colectivă)
Teatrul Național București, Sala Mică
Concept și coregrafie: Ștefan Lupu
Cu: Vlad Nemeș, George Bîrsan, Ioana Predescu, Alina Petrică, Rareş Florin Stoica
Light design: Cristian Ciopată
Sound design: Daniel Octavian Nae
Instalație scenografică: Elena Dobîndă și Andreea Simona Negrilă
Luciana Antofi 