Homo anxiosus: „Pisica lui Schrödinger” sau veriga lipsă dintre homo sapiens și homo extinctus

0 pisica

Neliniști. Îngrijorări. Tristeți. Temeri. Frici. Angoase. Spaime. Nu știi cum să le numești. Nici să le deosebești unele de altele, pentru că-ți par sinonime. Știi doar că nu ai fost niciodată învățat ce să faci cu ele. Și că măcar o dată în viață te-au copleșit. Chiar dacă nu te-au doborât. Și, dacă te gândești puțin, ai putea chiar să spui când au apărut. Ești cu siguranță în stare să pui degetul pe cicatrice. Asta dacă rana nu este încă deschisă…

Cu astfel de gânduri pleci de la spectacolul „Pisica lui Schrödinger”, pus în scenă de Alexandru Berceanu, după un text al Alexei Băcanu, în cadrul proiectului „Intensiv Interior” (care aduce în prim plan tema tulburărilor psihologice de tip anxios-depresiv) și găzduit de unteatru.

Un spectacol care nu are cum să nu te pună pe gânduri. Pe cele mai negre sau măcar pe cele mai ascunse ale sufletului tău. Departe de a fi un spectacol didactic, așa cum nu este nici unul terapeutic, rămâne un manifest.  Un avertisment dur asupra pericolelor care pândesc individul de azi, într-o țară în care aproape 20% din populație suferă de o afecțiune psihică  (depresia fiind mai frecventă decât diabetul în rândul populației din România), din care doar 10% se tratează, într-o lume în care depresia este considerată a patra boală ca răspândire pe glob (121 milioane de oameni diagnosticați) și se constituie în una dintre problemele majore de sănătate ale omului contemporan.

De la sine înțeles că nu are cum să rămână în afara sferei de interes a dramaturgilor. Alexa Băcanu construiește o poveste tulburătoare în jurul unui personaj afectat de anxietate și depresie, o femeie de 30 de ani (botezată, sarcastic, Luminița), care luptă cu gândurile și trăirile ei, mereu pe muchie, mereu în pericol de a aluneca, mereu gata să cedeze.

Un eseu despre un posibil inventar al fricilor noastre, asumate și neasumate, începând cu cele ancestrale, cu atavisme ale temerilor ce ne circulă prin vene, globulă cu globulă, menținându-ne într-o stare de vigilență și condamnându-ne în același timp la suferință: „A început acum trei sute de mii de ani, în sudul Africii de Sud, când un corp a început să-și spună povestea. Ea a crescut acum. Dar ține minte. Și se dezvoltă. E acum un roman. Un roman sadic, exaltat, sinistru, lugubru, o auto-biografie science-fiction sau un banc în 140 de caractere într-o rețea de socializare. Sau o instalație postmodernă. Postcontemporană. Postpartum. Postfeministă. Antefeministă. Antebelică. Postbelică. Belică. Povestea nu e gata. Corpul continuă să o adauge categorii, după categorii după categorii”…

Și o provocare teatrală, având în prim-plan un personaj în sufletul căruia se bat mereu cap în cap traume și amintiri despre traume, repetate necontenit, pe două voci, sau se plăsmuiesc povești despre eternele câmpuri de bătălie ori pericole ce-l pândesc la tot pasul, de la un lift, o cărămidă, un avion, o mașină, o rachetă, o scăpare de gaze, poate chiar un om, care îi pot fi oricând fatale. În timp ce corpul moare de o mie de morți posibile și plânge de o mie de pierderi posibile…

Rămâne doar un minut, un minut jumate, dintr-o viață de 870.912.000 de secunde. Timp în care se leagă traumele una de cealaltă: pierderea celor dragi, abandonul, oprobriul public, abuzurile adulților, marginalizarea socială, cruzimea umană, dragostea distructivă, despărțirea chinuitoare, boala și așteptarea unui diagnostic, poate chiar moartea. Și mai ales frica de a deschide cutii, fie ele și cadouri aniversare, pentru că mama în tinerețea ei a deschis cutiile și nu a găsit în ele decât pisici moarte…

Personajul nostru somatizează, convertește tot dezechilibrul sufletesc într-o stare fizică patologică, care-i ține captiv corpul, mișcându-l dezordonat între inerție, precizii și spasme, dezvăluite pe rând de  actrița Valentina Zaharia și de partenerul ei de scenă, Vlad Benescu, un alter ego al Luminiței, într-un exercițiu complex de mișcare și rostire, atent imaginat și construit de regizorul Alexandru Berceanu și coregrafa Mădălina Dan.

Excelentă metafora pisicii lui Schrödinger în piesă, dar și foarte bine exploatat scenic paradoxul individului viu și mort în același timp. Ni se prezintă o formă fascinantă de depresie în continuă mișcare, la care contribuie și scenografia virtuală a lui Ciprian Făcăeru și a designerului de interacțiune Florin Dumitru, prin diverse imagini proiectate pe un ecran semitransparent așezat în fața scenei, ce se prelungesc pe costumele simple, metalice, identice, încredințate de Ina Isbășescu și Luiza Enescu celor doi actori care nu stau aproape deloc locului, bine coordonați și sincronizați de coregrafă. Rezultă un spectacol dinamic, cu un foarte puternic impact vizual, care reușește să transmită lupta personajului mereu prins între două planuri: interior și exterior, trecut și prezent, plăcut și neplăcut, letargie și convulsii.

Nu știu dacă textul original rezervă un rol distinct pentru această a doua față a personajui bipolar Luminița, însă tot ce propune această viziune regizorală prin prezența lui Vlad Benescu susține și amplifică povestea ei, interpretată ba cu falsă detașare, ba cu maxim de implicare emoțională de Valentina Zaharia. Este o validare ingenioasă a stărilor pe care ea le traversează, poate doar o voce interioară ori poate fratele pocnit în joacă cu o piatră acum trei sute de mii de ani, undeva în sudul Africii de Sud, când i-a zis: „nu te duce până lângă tigru, adu-ți aminte cum ne-a mâncat al doilea câine domestic din istorie, ca pe un pui de dodo. Când tigrul și-a înfipt colții în gâtul meu mi-am dat seama că fratele meu avusese dreptate și am vrut să-mi recunosc greșeala, dar deja nu mai aveam corzi vocale. Am murit aproape imediat după, fără șansa de a-mi da genele optimiste mai departe. Viitorul se anunță depresiv.”. O îngânare și în rostire dar și în mișcarea fizică, el este o articulare a tuturor mișcărilor nedeslușite, confuze ale propriului corp al personajului central, mereu chinuit, mereu rupt în două, ce are nevoie de o tovărășie apropiată cu un personaj care să-l însoțească, care să-i valideze gândurile negre și neputința. Chiar și atunci când o trădează, lăsând-o să povestească în gol. Încercând să explice până unde merge singurătatea. Și cum doare. Cum doare sfâșâietor. Și cum nu-ți place că te doare. Nu-ți place să pierzi. Nu-ți place să nu ai, să nu o să ai niciodată, să n-ai avut niciodată…

Până pierzi noțiunea timpului. Până nu te mai poți trezi pentru că nu mai poți să adormi. Până nu mai poți s-o mai iei de la capăt pentru că nu mai poți să uiți nimic, pentru că îți amintești tot. Până nu te mai trezești sau te trezești cu un tub pe gât. Tu, spectatorul mic, înțepenit pe băncuță la unteatru, ca un pacient claustrat care nu are dreptul să refuze tratamentul. Fără să ți se fi făcut o anamneză completă, ci doar un examen clinic general. Care te-a înfiorat până în ultima celulă. Care te-a făcut să privești înăuntru. Și înăuntru e cel mai greu. Ești viu și mort în același timp, în lipsa unor observatori reali, pentru că nu a deschis încă nimeni cutia, ci doar ți s-a arătat o pisică.

Știi doar că nu mai vrei să fii acolo. Că vrei să rupi pisica.

„Nu-mi place niciodată, întotdeauna… Gata! ”

Afis_Pisica_lui_Schrodinger_-950x1343

Pisica lui Schrödinger” de  Alexa Băcanu

Regia: Alexandru Berceanu
Coregrafia: Mădălina Dan
Cu: Valentina Zaharia și Vlad Benescu

Documentarist: Andreea Chindriș
Consultanți: Alexandra Sofonea, Gina Enache-Tuppad, Mădălina Sava
Scenografie virtuală: Ciprian Făcăeru
Designer de interacțiune: Florin Dumitru
Costume: Ina Isbășescu, Luiza Enescu
Producție costume: Atelier Persona
Designer afiș: Manuela Marcovici

Parteneri: CINETic – Universitatea Națională de Artă Teatrală și Cinematografică I.L. Caragiale – București, Mind Education Health, unteatru

Proiect co-finanţat de Administraţia Fondului Cultural Naţional și de UNITER- Uniunea Teatrală din România

Advertisements

Leave a Reply

Fill in your details below or click an icon to log in:

WordPress.com Logo

You are commenting using your WordPress.com account. Log Out /  Change )

Google photo

You are commenting using your Google account. Log Out /  Change )

Twitter picture

You are commenting using your Twitter account. Log Out /  Change )

Facebook photo

You are commenting using your Facebook account. Log Out /  Change )

Connecting to %s