Țara defrișărilor ilegale de codru și de conștiințe: PăduREA SpânzURAților lui Radu Afrim

Padurea spanzuratilor 01

Răvășitor.

Așa arată pădurea spânzuraților lui Radu Afrim.

Trecutul la taifas cu prezentul sau cum anume se rescrie un centenar. Un spectacol despre România Mare, o societate cu răspunderi atât de limitate că riscă să nu ajungă până la generația următoare. O lecție despre datoria pe care o avem cu toții în primul rând față de noi înșine, dar și față de copiii noștri. Față de țara noastră, o pădure mică și tânără de copaci rari și aliniați, ce par că nu pot prinde rădăcini și atinge maturitatea, cu trunchiurile spânzurate și crengile tăiate, bălăngănindu-se în sunet de clopot. Pentru că intră mereu în planul de defrișări. Legal sau ilegal.

Un spectacol despre iubire. Despre iubirea de sine. Și de neam, fără ură față de alte neamuri. Despre românii care se încăpățânează să nu întoarcă fața României. Și nici de la Dumnezeu, lăsându-se în mâna unei biserici care poate cultiva ura propăvăduind iubirea.

Dar și despre durere. Despre frică și lașitate. Despre dezbinare. Despre moarte. Și mai ales despre continua noastră așteptare…

Cu drujba în mână pe Scena Mare a Naționalului, Radu Afrim este  pregătit să taie copacii uscați și să primenească pădurea, să opereze istoria despre care încă mai refuzăm să vorbim. Și literatura pe care nu suntem în stare să o predăm, refuzând să dezbatem serios capodoperele literaturii noastre, cerându-le în continuare elevilor să învețe pe de rost comentarii literare numai ca să ne vindem cărțile pe care ne punem semnătura…

Spectacolul din care românescul urlă prin fiecare por debutează autentic în vocea curată a Teodorei Purja, coborâtă direct din satul lui Rebreanu să doinească live în spectacol, într-un moment de mare încărcătură emoțională,  consolând în prag de toamnă codrul căruia îi pică frunza cu promisiunea că o va recăpăta din nou la primăvară, în timp ce glasul și obrazul ei îmbătrânesc nemilos, dimpreună cu ochii, odată negri, acum împăienjeniți…

Ea predă ștafeta unei generații de adolescenți debusolați, adunați într-un club al zilelor noastre la un party de adio, dar nu oricum. Prin vocea unuia dintre ei (excelent monologul lui Tiberiu Enache), un exponent al generației douăzeci și ceva, activist social, conștient de cât de jos am ajuns noi ca popor în o sută de ani, ce încearcă disperat să  găsească argumente care să-l țină aici, pe câmpul de bătălie, în timp ce vocea conștiinței înaintașilor lui și a contemporanilor acestor vremi tulburi (un didactic Marius Manole, foarte bun în această sinteză a societății în care trăim și centenarului pe care tocmai l-am parcurs, mai apoi în spectacol vocea conștiinței lui Apostol Bologa) îl avertizează: „Nu-ți dai foc singur pe câmpul de luptă”.

Spectacolul vine să aducă toate argumentele necesare pentru a susține acest îndemn. Sub semnul fatalității, dar și cu speranța că putem îndrepta ceva.

Dintr-un univers dominant de un război sută la sută afrimian, în care moartea pândește insinuant (ba cu dinții încleștați, ba cu umor) din fiece cotlon al scenei, asistăm la agonia Imperiului Austro-Ungar și speranțele de pace și autonomie a unei națiuni, din care se decupează inteligent destinele unor oameni ce nu și-au dorit să fie eroi, cu fricile, dramele și iubirile lor, care îți răscolesc fiecare celulă.

În primul rând figura tânărului locotenent român al armatei austro-ungare Apostol Bologa, rol în care a fost inspirat distribuit Alexandru Potocean, un om chibzuit și credincios, așezat și cuminte, drept și plin de iubire. „Vreau să-mi port fericirea printre oameni, vreau să-mi împart iubirea cu ei, pentru că toți oamenii au nevoie de iubire. Și sunt vrednici de ea”,  spune cel care l-a văzut pe Dumnezeu la doar șase ani (când a trebuit să rostească „Tatăl nostru” la Sfânta Liturghie – foarte bun Potocean în scena în care se dă viață acelei clipe, infinit de dulce, în care s-au deschis cerurile) este același om nevoit să supravegheze executarea unui dezertor și să-l privească în ochi. Privire care-i va rămâne adânc înfiptă în minte și în suflet și îl va însoți până la moarte. Iar identitatea lui națională e pusă în grea cumpănă pe fondul ascensiunii naționalismului.

Eroul de care avem nevoie astăzi, cel care nu vrea să lupte împotriva propriei țări, calm și precis în îndatoririle lui militare, demn în întâlnirile cu superiorii, ferm în scena în care distruge un reflector al inamicilor, coleric uneori (mai ales în criza pe care o face când află că trebuie să treacă pe frontul românesc), fragil în cele în care se îndrăgostește de Ilona și infinit de cald în cele în care-i vorbește mamei, prin scrisori sau prin viu grai, Bologa este sfâșiat mereu înăuntru între datorie și onoare, se umple de regret și remușcări, fiind strivit în final de absurditatea războiului în care a fost aruncat.

Pentru a rezolva conflictul său interior și a sublinia frământările morale ale eroului, Afrim a ales să fie mai mereu însoțit de vocea conștiinței, căreia îi dă viață Marius Manole, acompaniindu-l, îngânându-l (până la mișcări corporale), mângâindu-l, certându-l, domolindu-l sau asmuțindu-l, după caz, (duios și inteligent complice în scena îndrăgostirii, nostalgic la revenirea acasă când Bologa își retrăiește copilăria sau nemilos la marginea prăpastiei când acesta hotărăște dezertarea, pândit de ispita prăbușirii), cu versatilitatea și ușurința de a se juca pe sine și cu ceilalți cu care actorul ne-a obișnuit, justificându-și mereu prezența în scenă („simți o nevoie dureroasă să stai de vorbă cu cineva, cu oricine, numai să nu mai fii singur, să nu mai porți singur povara așteptării”).

Foarte multe scene bune între cei doi, în special cele în care se contrazic.

Excelentă Natalia Călin în rolul mamei, se remarcă încă de la început, când fiul o anunță că trebuie să plece la război pentru patrie. „Dar ce, noi avem patrie? Asta-i patrie? Călcau-ar caii rușilor s-o calce…”, se descarcă plină de năduf mama, altfel o eroină ardeleancă, foarte bine asumată de actriță, plină de dragoste pentru semeni și credință în Dumnezeu, de suferințe și dureri care i-au sfâșiat sufletul fără să i-l îngenuncheze, bună ca o pâine caldă. O arată în scrisorile trimise pe front lui Apostol, cărora le dă glas cu durere și infinită dragoste, și în rugăciunile repetate pentru sănătatea copilului și camarazilor lui și mult așteptata pace. O face cu multă emoție, cu umor și foarte bine disimulată stângăcie în scena venirii lui Apostol de pe front.

Minunat Ciprian Nicula în rolul lui Petre, ordonanța simpatică a lui Bologa, un tinerel ardelean naiv și foarte simpatic, cu mare credință în Dumnezeu și un foarte dulce accent ardelenesc, foarte bun mai ales în predica despre suferință și despre Dumnezeu. „Moartea nu-i pedeapsă, viața-i pedeapsă” concluzionează personajul lui, convins că războiul e o pedeapsă pentru păcate și că Domnul ține cumpăna dreaptă.

Foarte bun și Richard Bovnoczki, care-l interpretează pe Otto Klapka, un sublocotenent ceh în rezervă venit de pe frontul din Italia, care punctează de la prima apariție, fiind și autorul unui moment de duioasă sinceritate (în care-i arată lui Bologa fotografia cu nevasta și copiii, mărturisind că ar fi capabil de orice lașitate numai să-i mai strângă o dată în brațe), și el un individ aflat sub imperiul fricii cu care a trăit după o tentativă de dezertare de care a scăpat ca prin urechile acului. Ca un om care știe despre ce vorbește, el încearcă să-l consoleze și să-l întoarcă pe Bologa în finalul spectacolului.

Savuroasă apariția generalului-candelabru fără cap, un Istvan Teglas care-l interpretează cu mare umor pe generalul Karg de sub mantaua lui militară (recognoscibil și bun și în pielea locotenentului Varga), cu vocea tărăgănată care stârnește mereu râsul, minunat exploatat în momentul în care îi refuză lui Bologa favorul de a nu participa misiunea sfântă din Ardeal sau trimiterea pe frontul italian, acuzându-l că face diferență între dușmanii patriei și amendând imposibilitatea morală de care se plânge acesta, într-o încercare de discuție „de la om la… om”.

Interesant exploatate și cele două iubiri ale lui Bologa. Ilona, noua dragoste, raza prin care el încearcă să treacă fără să o strice, o țărancă unguroaică în pielea căreia se erijează Raluca Aprodu, candidă și fermecătoare, dar totuși coaptă și așezată (bună în scena reîntoarcerii lui Apostol în Lunca Doamnei, când, pe două voci, cei doi își strigă iubirea în minte) și Marta, fosta logodnică de acasă, cea căreia Bologa îi mai păstrează dragostea într-o cămăruță ascunsă a inimii, o savuroasă Ada Galeș, ușuratică și naivă, prea crudă pentru iubire dar deja antrenată în a juca pe degete bărbații (excelentă scena, cred că momentul maxim de destindere al întregului spectacol, în care i-l prezintă logodnicului Apostol pe locotenentul ungur care i-a ținut tovărășie toată iarna – un cârd de soldați! – ca să nu se prăpădească de urât), convinsă că Bologa o părăsește numai pentru că a vorbit ungurește și nu se cade pentru închipuiri copilărești să zdrobești norocul unei fete… Ei i se încredințează articularea gândurilor despre șovinism care străbat din vreme în vreme scena: „Omul să-și iubească neamul, firește, dar nu cu ură pentru celelalte neamuri! Și eu sunt româncă, futu-i!”.

Și Vitalie Bichir este vizibil în rolul tatălui Ilonei, groparul mândru că este tâmplar de meserie, la fel și Florin Călbăjos, Preotul Boteanu cu apucături românești, mai mult decât lumești, și Emilian Mârnea, foarte bun în rolul caporalului, în scena în care primește ordin să găsească un scăunel pentru spânzurarea condamnatului.

Dintre soldații care-l însoțesc pe eroul principal încă de la prima lui apariție, o armată de oameni obișnuiți, adunată de prin birturi sau de pe neveste, care dansează, execută ordine sau rostesc în cor replici, în numele unor idealuri pe care nu le înțeleg și al unei patrii pe care nu știu să o definească, doar pentru că, vorba lui Afrim, „războiul este adevăratul izvor de viață și cel mai eficace element de selecție”, cei care au reușit să supraviețuiască au făcut-o în virtutea unor idealuri personale, răscoliți și îmbărbătați de dorul de cei dragi și teama de abandon, în contrast cu vocile vesele sau zgomotoase folosite în scenele de grup.

„Scrie carte!” e unul dintre cele mai importante îndemnuri ale acestui spectacol. În încercarea de a proteja oamenii de singurătate, de a nu-i lăsa să se dezbine, de a nu lăsa lanțul să se rupă pentru că fiecare verigă se laudă cu propria independență, de a le arăta cât de important e să fim împreună cu ceilalți și câtă forță se poate naște din asta, Afrim presară spectacolul cu scene emoționante, pline de poezie, în care soldații schimbă scrisori, pe o voce surdă, abia șoptită sau în strigăte de neputință și frustrare, urlându-și iubirea și durerile în epistolele proiectate sau citite de cei și celor de acasă, în care se vorbește despre dor, singurătate, suferințe, răni și moarte. Emblematică cea a spitalului, pe care Lenuța Purja, fiica Teodorei Purja și cealaltă interpretă din satul lui Rebreanu, soră medicală în scenă, o însoțește cu o altă doină. Dar și cele două momente de dans contemporan care acompaniază jocul actorilor.

Într-un decor cu interesante și năstrușnice obiecte de recuzită, utilizând întreaga suprafață a uriașei scene a Sălii Mari, scenograful Cosmin Florea creează un vizual foarte puternic, gazdă a unor spații foarte diferite (precum un club,  o curte de țăran ardelean, un spital de campanie, etc,), în centrul căreia tronează o nouă construcție a la Afrim, aparent simplă, pe care o folosește nu doar ca spațiu de joc (devine pe rând Cârciuma Spânzuratului, casa lui Bologa, casa groparului și viitoarei lui mirese Ilona, biserică și cameră de așteptare a sentinței, iar de pe acoperișul ei diverse personaje rostesc pe rând diverse monologuri), ci o îmbracă mereu în noi lumini și proiecții, prin care reușește să-i schimbe destinația și să o exploateze la maxim întru spectaculozitate și cu diferite efecte vizuale, coerent legate de costumele pline de culoare.

La fel și ecranul de deasupra ei, care se umple mereu de imagini alb-negru live, proiectate de pe camerele folosite în spectacol (m-a trimis mereu cu gândul la filmul lui Liviu Ciulei din 1964, marele reper cinematografic românesc al tuturor timpurilor), pe care-și găsesc locul și Dumnezeu, și câini spânzurați, și rânduri documentare despre istoria Transilvaniei, și jandarmi dezlănțuiți în Piața Victoriei… Dar mai ales întunericul. Negrul care crește până se cufundă totul în beznă, cel pe care poți trece, fără grijă, la dușman. Bezna războiului, a minții și a sufletului românesc căruia i s-a smuls credința și speranța, urmărit acum de lumina din ochii condamnatului de sub ștreang, care pare că pătrunde până pe lumea cealaltă cu dispreț, mândrie și speranță în gestul lui de sacrificiu, adică tot ce ne trebuie pentru a privi cu încredere înainte, deosebind cu înțelepciune răul de bine.

Într-un efort permanent de scoatere la lumină.

Poate chiar la lumina telefoanelor adolescenților debusolați din începutul spectacolului, care mai apar la un moment dat în scenă să-și facă selfie cu istoria, în speranța căpătării Luminii după Săptămâna Patimilor, însoțindu-se tăcut în luminițele din dotare în semn de protest și așteptând cu interes un manual de instrucțiuni gen Protest step-by-step, din care să citească în fiecare seară câte o pagină înainte de a adormi. Pân-om adormi de tot. Ca națiune.

Dintre toate adevărurile răspicate și răscolitoare despre o țară sfârtecată de masacre asupra propriei identități, mi-au rămas în minte cuvintele colonelului Gross (foarte bun tot monologul lui Cristian Bota): „Iubirea a dat faliment. Și umilința. Și smerenia. Și o să pregătim venirea noului zeu: ura. Numai ura va zdrobi minciuna care otrăvește lumea.”.

În rest, numai întrebări care ne așteaptă pe noi să găsim răspunsuri. Oare cât cântărește crima care ne apasă sufletele? Și cui îi mai pasă de sufletele noastre? Dacă noi nu vrem să murim acum? Dacă noi vrem să trăim?

„Unde mergem?…”

Nu știu, Radu Afrim. Am plâns. Încă mai plâng.

Mulțumesc că m-ai întrebat.

 

foto padurea-spanzuratilor-Adi-Bulboacă-6-925x768

foto: Adi Bulboacă

 

„Pădurea spânzuraţilor” după Liviu Rebreanu

Regie: Radu Afrim

Scenariu: Radu Afrim

Univers sonor: Radu Afrim

Scenografie: Cosmin Florea

Coregrafie: Andrea Gavriliu

Video Mapping: Andrei Cozlac

Asistent regie: Victor Tunsu, Flavia Giurgiu, Mădălina Ciupitu

Asistent costume: Andreea Diana Nistor, Alexandra Budianu

Asistent decor: Gabi Albu

 

DISTRIBUȚIA:

Apostol Bologa: Alexandru Potocean

Conştiinţa: Marius Manole

Klapka: Richard Bovnoczki

Petre: Ciprian Nicula

Ilona: Raluca Aprodu

Locotenent Varga, Generalul Karg: Istvan Teglas

Paul Vidor: Vitalie Bichir

Doamna Bologa: Natalia Călin

Marta, Ţărancă: Ada Galeș

Preotul Boteanu, Muzicant: Florin Călbăjos

Preoteasa, Soră medicală: Alexandra Sălceanu

 

Caporal, Muzicant: Emilian Mârnea

Cervenco: Liviu Popa

Colonelul Gross: Cristian Bota

Pălăgieșu, Soldat: Alexandru Chindriș

Svoboda, Soldat: Octavian Voina

Medic militar, Soldat: Andrei Atabay

Ţărancă, Soldat: Flavia Giurgiu

Vasile, Soldat: George Olar

Adolescent, Soldat: Tiberiu Enache

Ofiţer: Bogdan Iacob

Soldat – Poet: Vlad Ionuț Popescu

Soldat: Vlad Galer, Cosmin Ilie, Ciprian Valea, Silviu Mircescu

Interprete: Lenuța și Teodora Purja

 

Data premierei: 16.12.2018

Pauză: Da

Advertisements

2 responses to “Țara defrișărilor ilegale de codru și de conștiințe: PăduREA SpânzURAților lui Radu Afrim

Leave a Reply

Fill in your details below or click an icon to log in:

WordPress.com Logo

You are commenting using your WordPress.com account. Log Out /  Change )

Google+ photo

You are commenting using your Google+ account. Log Out /  Change )

Twitter picture

You are commenting using your Twitter account. Log Out /  Change )

Facebook photo

You are commenting using your Facebook account. Log Out /  Change )

Connecting to %s