Doar niște oameni: „ULTIMII” DE LA METROPOLIS

0 ultimii

Ultimii. O expediere într-o categorie inferioară în încercarea disperată de a ne considera penultimii. Sau cum să ne ferim de mizerie când ne împiedicăm de preșul familiei și se împrăștie brusc tot gunoiul adunat sub el, la ora la care se spală, în sfârșit, rufele murdare.

Spectacolul „Ultimii” al lui Mimi Brănescu de la Teatrul Metropolis este o palmă pe obrazul familiei românești, după ce i-au fost arătate cu patru dintre degetele aceleiași mâini toate tarele, pentru a rămâne în final cu arătătorul îndreptat amenințător spre lipsa ei de funcțional. De posibil. De speranță.

Un spectacol despre fatalitate. Despre neputință și acceptare, morală și indecență, frustrare și reproșuri, grijă și greșeală, salvare și drept la fericire. Despre realitatea de care fugi și cea spre care alergi cu atâta speranță, până îți dai seama că sunt una și aceeași realitate.

Vulnerabilul, în toate formele lui, venit din sferturile de adevăruri nerostite, mereu în numele unei bune-credințe, mereu  pentru a-l menaja pe celălalt, care sunt așezate pentru prima data împreună pentru a dezvălui adevărul gol-goluț, așa întreg cum se arată el într-o seară în curtea casei părintești de la țară a fraților Marcu și Lulu.

Un adevăr greu de dus de fiecare dintre cele patru personaje (copilul plecat la oraș să se realizeze, fratele rămas acasă să se îngrijească de părintele singur și bolnav și femeia care a intrat într-o familie pe care o acceptă pentru că nu are nicio soluție de ieșire), care pornesc într-o cursă cot la cot de a evita eticheta de „oaie neagră” a familiei din acest spațiul mioritic.

Într-o tragi-comedie, cu dedicație pe ton de nuntă, despre fiecare dintre noi. Despre viața la țară de azi și dintotdeauna și efectele ei asupra primei generații încălțate. Despre proaspăt-civilizata noastră nație și banalu-i  specific, din care se extrage emoție în toate formele ei, de la cinism la duioșie, de la suferință la penibil, de la empatie la aroganță.

În timp ce asculți „o dedicație muzicală pentru toți îndrăgostiții” cu acustică deranjantă, cortina se deschide și te plasează într-un decor care te introduce ușor în convenție (creat de scenografa Maria Tache, care semnează și costumele,  și arhitectele Andreea Beșliu și Adela Pârvu), direct în curtea casei sărăcăcioase de lângă gară (cu obiecte atent plasate în scenă, de la mușamaua ce acoperă masa și scaunele degradate și desperecheate ce o străjuiesc, la butoiul de plastic cu unelte de grădină, perdeaua cu franjuri din mărgele de lemn de la intrarea în casă, spray-ul de muște din geam ori plexiglas-ul care acoperă scheletul metalic al gardului), gata să încalți cizmele de cauciuc de lângă treptele casei și să asculți poveștile celor ce perindă pe aici.

Și o fac convingător, cu talent și adevăr, cei patru actori din distribuție, printr-un joc curat, cu ritm și umor, plin de gesturi bine plasate și dialoguri savuroase, marcate de bodogăneli, replici tăioase și adevărate tirade, care nu-ți permit nicio clipă de plictiseală.

Emanuel Pârvu este un foarte bun Marcu, reținut și iremediabil trist, fiul exemplar, „realizatul”, mândria familiei, altfel un om obosit de muncă și de griji, apăsat de eșecul personal, care fumează mult și tace prelungit. Erijându-se în salvator și încercând să aplaneze conflictele celor din jur, el acumulează încontinuu frustrări, cărora le va da glas în cele din urmă într-un monolog sensibil și pătrunzător despre greaua singurătate care-l apasă.

Fratele lui, Lulu, interpretat cu farmec și bine susținut de Conrad Mericoffer, este un băiețaș de la țară, golănaș și agresiv, care cântă pe la nunți și-și pierde vremea compunând „melodii care au mai fost compuse” sau jucând „împușcături”, în timp ce se străduiește din răsputeri să-și îngrijească tatăl bolnav și iubita mereu nemulțumită, recurgând la cele mai murdare compromisuri, visând mereu la plecarea din țară.

Iubita lui Lulu este o Luminiţa stridentă și revoltată, naivă, suferindă și foarte sensibilă în același timp, o femeie tânără de la țară, întoarsă de la cules de căpșuni din Spania, ușuratică, isteață dar obedientă, devotată acestei familii – un tată-socru bolnav și depravat și un partener de viață dificil și agresiv – și dispusă să-i care crucea, deși amenință mereu cu plecarea, foarte bine pusă în valoare de Andreea Mateiu, care o îmbogățește cu scene de emoție bine plasată printre crizele de isterie la care este supus personajul ei. O mână în luptă doar dragostea, în schimbul căreia speră să capete măcar un strop de atenție și deferență, dacă nu este posibilă iubirea.

Cei trei evoluează sub atenta supraveghere și complicitate a tatălui, un excelent Adrian Titieni care construiește savuros personajul Ică, un bătrân mucalit, subtil, jovial și simpatic de sub neputințele lui fizice,  detașat și amuzat mereu de problemele celorlalți, un nostalgic incurabil care încă mai merge la femei și își ciupește nora de fund sau privește prin gaura cheii de câte ori are ocazia, deși se deplasează cu ajutorul unui cadru, își pierde adesea echilibrul și nu-și mai controlează nevoile. Apăsat de senectute și răzvrătit împotriva bolii și neputinței, el alunecă uneori în senil, dar este mereu prezent între cei trei tineri cu replici tăioase și seducătoare (foarte bine construit și din scriitură și din regie), pe care Adrian Titieni le folosește cu grijă și un foarte bun dozaj, punând în valoare fiecare dintre partenerii de scenă, odată cu fiecare secret care vine să le adauge personajelor culoare și substanță.

Pe care toți patru le asumă cu pricepere și emoție. Toți trăind într-un facil, altfel plin de constrângeri, care ascunde drame profunde, toți simplificați până la esență. Niște oameni urgisiți de soartă și de ADN-ul din a cărui formulă nu a făcut niciodată parte salvarea, ci, poate, pe alocuri, speranța, hăituiți de amenințarea singurătății, copleșiți fiecare de teama de izolare și de abandon, dispuși la compromisuri absurde pentru a le evita. Toți drumeți pe căi întortocheate ale vieții, pline de meschinărie, ipocrizie și fals, care toate duc către aceeași fundătură sau aceeași răscruce. Din care încearcă să se urnească din nou, poate în altă direcție, poate chiar cu unul dintre trenurile ce trec mereu pe lângă casă, din care nu coboară și în care nu se urcă nimeni, părând că au fost deja ratate toate garniturile spre o destinație mai bună.

Ultimii afis

Ultimii” de Mimi Brănescu

Teatrul Metropolis, București

Regia: Mimi Brănescu

Scenografie: Adela Pârvu , Maria Tache, Andreea Beșliu

Costume: Maria Tache

Muzica: Vasi Bordianu

Light design: Șerban Ionescu

 

Distribuție:

Tatăl (Ică): Adrian Titieni

Marcu: Emanuel Pârvu

Lulu: Conrad Mericoffer

Luminița: Andreea Mateiu

Foto: Teatrul Metropolis

Durata: 1h 45min

Leave a Reply

Fill in your details below or click an icon to log in:

WordPress.com Logo

You are commenting using your WordPress.com account. Log Out /  Change )

Google photo

You are commenting using your Google account. Log Out /  Change )

Twitter picture

You are commenting using your Twitter account. Log Out /  Change )

Facebook photo

You are commenting using your Facebook account. Log Out /  Change )

Connecting to %s