Binele și răul. Numitorul comun: frica.
Un spectacol despre putere și obediență. Despre sacrificiu și prețul lui. Despre credință. Despre rezistență. Despre idealuri. Despre obrazul celălalt. Și timpul potrivit la care să-l întorci. Pentru a-ți recăpăta puterile. Pentru a-ți justifica jertfa. Pentru a-ți apăra apăra credința. Pentru a rezista, ca să-ți vezi idealurile împlinite.
O piesă de teatru psihologic în două personaje, pe un text inteligent, semnat de Bogdan Adrian Toma și Emanuel Pârvu, despre timpuri ale întunericului peste care se încăpățânează să pună o mică lumină. În anul 1949, într-o Românie ce traversase regimul de dictatură militară al generalului Ion Antonescu (care interzisese ziarele cu caracter politic și activitatea oricărui partid democratic), regimul comunist în plină ascensiune încearcă să elimine de pe scena publică orice adversar. Ținta principală: intelectualii.
„Frica te face să ții în tine cele mai urâte lucruri. Ura, răzbunarea, invidia, toate sunt ținute în suflet din frică, din cauza unui anumit context. Dar dacă contextul se schimbă, există șansa ca lucrurile urâte din oameni să iasă la suprafață.”, spune Emanuel Pârvu, coautor al textului și interpretul tovarășului Ungureanu.
Adrian Titieni și Emanuel Pârvu. Doi actori robuști care dau viață cu precizie celor două personaje. Dincea Constantin (părintele Gabriel), anchetat într-o oră și jumătate de spectacol de Tovarășul Ungureanu de la Securitate, Direcția I. Acuzat și acuzator, într-un proces după care doar istoria are să-i judece, într-o cameră de interogatoriu amenajată pe micuța scenă a Sălii Nocturnelor a Teatrului Metropolis. Te despart de ei doar pereții de plexiglas al acestui spațiu de anchetă și de adânci răscoliri interioare, în care se vor revărsa toate apăsările sufletelor lor chinuite. Din acest loc nu există decât două căi de ieșire: lagărul sau cimitirul.
Părintele Gabriel, sleit de puteri, lovit și plin de sânge, anchetat de trei zile fără succes de torționarii comuniști, așteaptă demn în camera de interogatoriu. Un verdict, o nouă serie de lovituri sau poate un alt anchetator. Credința în Dumnezeu este singura care-i dă putere să reziste. Adrian Titieni îi oferă acestui personaj chinuit și apăsat o liniște incredibilă, o forță puternică ce-i vine din priviri, gesturi mici și chibzuit folosite și vorba caldă și molcomă, din umilința senină a sufletului lui plin de credință, care va merge până la un exercițiu de iubire față de dușman.
La masa la care își așteaptă împăcat noua confruntare, își face apariția tovarășul Ungureanu de la Direcția I, adus special din concediu ca să aplice metodele numai de el știute pentru a dovedi acte de sabotaj și înaltă trădare împotriva intereselor de Stat. Torționarul comunist, căruia îi dă viață excelent Emanuel Pârvu (regizor și scenograf al spectacolului), este cel care-i face să vorbească pe cei care nu vor. Cel însărcinat cu descoperiea punctului slab. Cel ce cunoaște 18 metode de tortură diferite (din cele 60 care i-au fost predate școală… ), de a face un om să leșine de durere sau să-și piardă mințile, fiecare implicând un alt organ și un alt instrument… Emanuel Pârvu reușește să construiască un personaj carismatic, un securist abil și inteligent, un fin psiholog, capabil să jongleze cu gesturile și cuvântul rostit, dar și cu emoțiile celui încredințat întru tortură și, implicit, ale spectatorului. E mereu între calm și irascibil, jovial și amenințător, empatie și distanță, blândețe și cruzime, toate folosite în doze corespunzătoare pentru a desfășura o nouă anchetă de succes, pentru a găsi și folosi punctul slab al victimei sale.
19 mai 1949. După trei zile de arest și izolare, preotul e anchetat de tovarășul Ungureanu. Jocul de-a șoarecele și pisica în care se lansează cei doi are un singur scop: arestarea unui anume Petre Dabija, care împreună cu tovarășul Titel Petrescu a înființat în ‘45 Partidul Social Democrat Român, ce ar fi trebuit să candideze pe liste comune cu partidul comunist nou înființat. Doar că i-a apucat independența… Retras în munte în Mișcarea de Rezistență, Dabija este singura piesă lipsă dintr-un puzzle deja rezolvat de comuniști. Iar Părintele Gabriel singurul în stare să-i ajute s-o găsească. Odată identificat punctul lui slab, începe o uimitoare partidă de șah, fiecare dintre cei doi luptându-se cu abilitate pentru un loc cât mai bun pe tabla de joc pentru a-și asigura victoria. O partidă în care fiecare dintre ei se dovedește stăpân pe tacticile acestui joc, în care se folosesc țintuiri, duble atacuri sau atacuri simultane, descoperiri și mutări intermediare, abateri, ademeniri, blocaje, interceptări și degajări de câmpuri și de linii, într-o inteligentă construcție narativă în care ne sunt prezentate piesele de rezistență ale fiecăruia. În timp ce securiștii se specializează în fabricarea de dosare și își perfecționează metodele și instrumentarul de smulgere de informații, intelectualii se angajează în slujbe mărunte și țin în secret legătura unii cu alții, publicând articole aparent neînsemnate prin care își transmit coduri de maximă importanță pentru a se organiza împotriva regimului.
Cu nerv, cu precizie, cu suspans și chiar cu umor (!) pe alocuri, cu răsturnări de situație și inversări de roluri, piesa și spectacolul te țin cu sufletul la gură, învârtindu-te fără scăpare într-un carusel de emoții – în care ai fost urcat încă de la început fără drept de apel – pe o pistă circulară în care întâlnești la fiecare rotație reperele de vulnerabilitate, de putere și de inteligență ale personajelor, puse în slujba binelui sau a răului, după caz.
Un eseu pertinent despre alegeri și consecințele lor, despre soarta intelectualilor în vremuri tulburi, despre suferințele la care sunt supuși și mijloacele la care sunt nevoiți să apeleze pentru a supraviețui unui sistem odios și pentru a încerca să ferească nația de la dezastru, apărând „fărâma de omenie care ar trebui să mai fie în oamenii din țara asta”. În care pe semeni îi unește și îi desparte ura, frica, vrajba fără justificare și dorința de răzbunare. Și iubirea aproapelui, stabilit de unii doar pe criterii de proximitate…
Dar mai ales un eseu despre responsabilitate, așa cum e definită pe alocuri în text de părintele Gabriel: „Adevărul e dincolo de noi. Și ca să ajungi la el trebuie să fii liber. Dar noi nu suntem liberi, suntem captivi în gândurile noastre de răzbunare. Oamenii ar trebi să fie egali de la Dumnezeu și suntem de fapt. (…) Nu mai suntem niciunul normal. Frica asta cu care ne-ați îmbolnăvit… Frica asta care a devenit un mod de a exista. (…) Schimbarea dacă o să vină vreodată trebuie să vină de la copiii noștri. Numai că pentru asta trebuie să trăiască într-o lume normală. Într-o societate normală. ”.
Într-un exercițiu de înțelegere, iertare și iubire a celuilalt. Care poate nu e dușmanul nostru, „ci poate salvarea și mântuirea noastră, nu avem dreptul de judecată asupra lui”.
Poate doar de judecată teatrală.
„1949 (Judecata)” de Bogdan Adrian Toma și Emanuel Pârvu
Teatrul Metropolis
Regie, concept, scenografie: Emanuel Pârvu
Asistent regie: Bogdan Tulbure
Asistent scenografie: Andrei Sova
Muzica: Mihai Pocorschi
Cu: Adrian Titieni și Emanuel Pârvu
durata: 1h 30min
Luciana Antofi 