Reciproca teoremei iubirii: „Proof”, demonstrația unteatru

Un spectacol ca o închidere de pleoapă. Peste o teoremă, cea mai importantă a vieții: dragostea. Cu speranța că visul are să o demonstreze, în momentul acela de aur al reveriei în care, ca o tresărire între lumi, se naște revelația. Sau ce ne ajută mai tare să tacem când  vrem să urlăm. Și ce ne face să vorbim când vrem să nu se mai audă tăcerea răcnind.

Spectacolul „Proof” după textul lui David Auburn (o piesă cu prima reprezentație în 2000 la Chicago, care a devenit în scurtă vreme și scenariul cinematografic după care  John Madden a regizat filmul „Proof” în 2005, cu Gwyneth Paltrow și Anthony Hopkins în rolurile principale), montat de Andrei şi Andreea Grosu la Unteatru este un vis curat despre iubire, în cea mai adâncă formă în care se poate întrupa: singurătatea. Având în prim plan drama unui matematician de geniu atins de boală și a destinelor nefericite ale celor ce-l înconjoară, „Proof” este o scormonire inteligentă și minuțioasă prin sufletele lor prime, nefactorizabile, divizibile doar cu unu și cu ele însele…

„N-am vrut să vorbim despre matematică, deși textul face asta pe alocuri. Noi am urmărit patru personaje care ne-au împins spre căutări mai adânci decât ne-am fi imaginat. Cu relațiile lor bogate, cu neîmplinirile lor și cu iubirea lor cu tot. Probabil e despre iubire și nu despre altceva. Noi asta am găsit în întâlnirea asta. Iubire.”, susțin regizorii Andrei și Andreea Grosu, care vorbesc simplu și tandru în spectacolul lor despre această iubire.

Sistemul axiomatic: viața. Teoria: dragostea. Ipoteza justificabilă: singurătatea. Într-un vis ce se autodemonstrează. Despre condiția omului de geniu. Despre încredere și devotament. Despre rațiune și alienare. Despre căutare și aripi frânte. Dar și despre cenușă și renaștere. Despre dragoste necondiționată. Despre căile întortocheate ale iubirii aproapelui, cea care se poartă în suflet și care se împlinește departe de ochii lumii,  în cea mai adâncă intimitate. Pentru care niciun sacrificiu nu e vreodată prea mare. Și care nu are nevoie să fie măcar declamată, darămite demonstrată…

Sub pleoapa închisă întru reverie austerul e bine controlat de Vladimir Turturică. Nu încap în el decât o masă și niște scaune, la, sub și pe lângă care patru actori talentați așează la taifas iubirea, sub toate formele în care o țin ascunsă în ele personajele lor: respect, responsabilitate, împărtășire, protecție, compasiune, curiozitate, îndoială, frică, grijă și rușine. Doar câte un spot de lumină (foarte inteligent folosită în întreg spectacolul în complicitate cu Dragoș Mărgineanu), care se încăpățânează să le scoată discret din penumbră și să ne arate ce e sub ele, e suficient pentru a apăsa pedala emoțională a fiecăruia dintre ei și reacția afectivă țâșnește în afară, parcă împreună cu o serie de tulburări fiziologice pe care actorii le suferă și le metabolizează pe măsură ce-și construiesc personajele.

O face cu mare finețe Dana Rogoz, excelentă în rolul lui Catherine, tânăra de 25 de ani din centrul acestei povești care îşi abandonează studiile pentru a-şi îngriji tatăl bolnav, un matematician de geniu atins de schizofrenie, care însă nu a renunțat niciodată la visele și pasiunea comună (matematica) cu a tatălui ei mult iubit, cu care, din nefericire, este amenințată să împărtășească și boala. Cu mare atenție la detalii, ea construiește un personaj frământat și asumat, lucid și fragil deopotrivă, pentru care iubirea înseamnă în primul rând devotament, respect și autorespect. Conștientă de sacrificiul ei, într-o admirație sinceră pentru mintea altădată sclipitoare a tatălui, pe care a încercat nu doar să o protejeze, dar și să o încurajeze și să o stimuleze pe parcursul anilor de suferință, ea a fost mereu într-o competiție sinceră cu ideile lui dar și cu sine, reușind să găsească o cale prin care să le pună în valoare în cel mai neintruziv mod posibil, păstrând la sertar descoperirile ei geniale. Este și motivul pentru care trăiește senzația unui abandon absolut odată cu dispariția acestuia. Mintea ei tulburată, în care lucrează în același timp emoția și genetica, nu are în aparență nicio scăpare, nicio abatere de la normalitate. În asta rezidă și forța spectacolului, care vine din scriitura inteligentă dar și din expresivitatea actorilor, foarte bine diriguiți pe calea unei nebunii controlate, fără crize și lamentări zgomotoase, în care emoția se clădește cu gesturi, priviri și rostiri chibzuite, printre care se intercalează scurte tăceri grăitoare. Mai mult însingurată decât singură, Catherine este o eroină tensionată, plină de semne de întrebare către sine și către lume, care se supune mereu unor teste de autoevaluare aproape gingașe (mai ales în modul în care se raportează la ceilalți), pentru că sunt trecute prin filtrul unei inteligențe superioare, cea mai de preț moștenire de pe masa succesorală a patrimoniului geniului defunct, aflată acum în dezbatere.

Din altă lume, Robert, tatăl care și-a încheiat socotelile cu viața dar a lăsat multe de lucru moștenitorilor, rămâne să o însoțească pe Catherine și amintirile ei cu umor, cu forță, cu ironii și nesfârșită candoare. Foarte bun Marian Râlea în acest rol, dozat și el matematic în gestică și mișcare, cu o privire expresivă și vorba articulată și mereu bine plasată. Împreună cu Dana Rogoz, el reușește un duet inteligent, un schimb credibil și consistent de trăiri și emoții complementare, hrănindu-se unul din energia celuilalt. Este de remarcat chimia dintre cei doi (poate și rezultatul unui lung parteneriat pe scenă între Magician și Abramburica de altădată), care funcționează sub forma unui adevăr filial indiscutabil, pe care-l livrează spectatorului cu mare lejeritate.

Florentina Ţilea, precisă în postura „ingrată” a fiicei și surorii mai mari, Claire, care nu a reușit niciodată să pătrundă în universul mental complex al celor doi, este ancora în realitate de care marii neînțeleși au mare nevoie. Văduvită de bogata experiență sufletească și arsenalul de replici puternice cu care ai ei au fost dăruiți și de autor și de regizori, ea reușește un contrapunct precis la problemele de alienare pe care le ridică piesa și spectacolul, trădând o eroină la rândul ei frământată și necesar reținută în a se exprima, obligată la convenții și formalism nu doar ca să asigure funcționarea socială a familiei ei, dar și ca să se poată proteja de condamnarea la neputință și să se salveze.

La umbra tăcerilor la care această familie de oameni geniali a fost silită, Harold (Hal) Dobbs, un profesor de matematică al cărui mentor a fost Robert, a întreținut de-a lungul timpului focul mocnit al cercetărilor marelui geniu de care a fost dintotdeauna fascinat, convins că acesta va lăsa lumii o operă valoroasă. Foarte simpatic și energic Ionuț Vișan în acest rol, în construcția căruia strecoară cu pricepere doze precise de pragmatism și naivitate, prin care își dovedește atât loialitatea și respectul față de munca genială a mentorului lui și a fiicei acestuia, cât și dorința de a fi parte (deși e la rândul lui un „freak”) din lumea reală, în care oamenii mai și cântă, dansează și se distrează. El se erijează într-un liant plauzibil între lumile diferite ale celor două surori, reușind să construiască relații credibile și cumva armonioase cu partenerii de scenă nu doar pentru personajul propriu, dar și punând discret umărul în legăturile pe care aceștia le leagă între ei.

Cu toții însărcinați să parcurgă partea din demonstrație care le revine, pentru ca visul să poată fi întrerupt și să strecoare momentul de revelație, poate chiar în cod Morse, livrat încă din afiș prin impulsuri de curent electric cu care telegraful unteatru va face genele să se dezlipească întru trezire.

În loc de concluzie, o propoziție teatrală în mod necesar adevărată pentru că a fost demonstrată: patru actori minunați, trei ecuații matematice cu o necunoscută cunoscută, doi regizori talentați și unteatru curat.

You do the math.

„Proof” de David Auburn, Traducerea: Anna Maria Popa și Costin Manoliu

 

Regia: Andrei și Andreea Grosu

Scenografia: Vladimir Turturică

Light Design: Dragoș Mărgineanu

 

Distribuția:

Catherine: Dana Rogoz

Robert: Marian Râlea

Harold Dobbs: Ionuț Vișan

Claire: Florentina Ţilea

 

 

Lecția despre fiasco în educație: „Class” cu profesorul Felix Alexa la Național

Teama de eșec. Sau ce anume ne ține în loc când încercăm să ne aventurăm în zbor. Și el se frânge încă înainte de prima zbatere de aripi.

O lecție curată de teatru, pe un text care a fost declarat cea mai bună piesă de teatru a anului 2018 de către Uniunea Scriitorilor din Irlanda (a obținut și marele premiu la Edinburgh Fringe Festival 2018), „Class”, scrisă de Iseult Golden şi David Horan și montată de Felix Alexa la Sala Atelier a Teatrului Naţional din Bucureşti, este o poveste emoționantă despre eșecul în educație. Al sistemului de învățământ în ansamblu (din Irlanda, din România ori din oricare alt colț al lumii), care se urnește greu și nu reușește să se adapteze schimbărilor sociale și nevoilor individuale de învățare ale elevilor. Al dascălilor (supuși presiunilor personale, ale sistemului și ale părinților deopotrivă), ce nu izbutesc să-și împlinească menirea. Al părinților (rezultat al aceluiași mecanism greoi de formare), care, odată ce au semnat contractul educațional cu școala, își lasă copilul în grija acesteia, convinși că este responsabilă de buna lui pregătire pentru viață, în timp ce ei aleargă necontenit să-i asigure cele necesare pentru viețuire. În cele din urmă al elevului, care ar trebui să fie în centrul sistemului de educație, dator împreună cu familia  să-l ocrotească, să-l slujească, să-l formeze ca individ și să-l livreze apoi societății apt de funcționare și de progres.

Construit din subcapitole fără titlu (despărțite prin triplu asterisc de lumini, ilustrație muzicală și schimb de personaje) ale uneia și aceleeași povești care-și caută un titlu, spectacolul lui Felix Alexa emoționează prin simplitate și precizie. Un decupaj cinematografic al unor felii de viață anume intercalate în text și într-un spectacol care le încheagă cu succes, construind coerența și forța poveștii cărămidă cu cărămidă, pentru a ne arăta cum anume se va dărâma zidul căruia i se desenează deja crăpăturile.  Un amestec ciudat de umor, candoare și dramatism, cu final tragic pentru toate părțile implicate. Sau cum anume arată răul ridicat pe cele mai bune intenții.

Spațiul ales: școala. Totul se va întâmpla între zidurile ei. Mai precis între pupitrele flancate de pereții colorați pe care Andrada Chiriac (scenografa ce semnează multe spectacole ale regizorului, dintre care unele încă se mai joacă pe scena Naționalului bucureștean – „Revizorul”, „Terorism”, „Butoiul cu pulbere”, „Crima din strada Lourcine”, „Orchestra titanic”) i-a imaginat clasei în care învață Jayden Costello, un copil de nouă ani cu dificultăți de învățare. Un spațiu viu, colorat și animat, de clasă primară, ce stabilește o premiză de inocență și speranță de salvare pentru poveștile triste pe care oamenii le aduc în ghiozdane de afară. Unde copiii se prezintă cu problemele lor, iar adulții, altădată confruntați și ei cu ele, sunt obligați să-și susțină examenul de maturitate, la care eșuează lamentabil. Pe scurt, spațiul ideal pentru un curs despre dificultățile de învățare. Ale copiilor, dar mai ales ale părinților și ale profesorilor, produse ale unui sistem de educație în care au fost nevoiți să învețe să se descurce care cum a putut. Devenind  adulții de azi, cu ochiul deformat de subiectivism, de intoleranță, de prejudecată, de suferință, de prudență, de convenții, de umilință, de frustrare și de neputință, peste care s-au așezat cu zgomot diferențele de gen, de  clasă și de putere. Care-i face infirmi în feluri diferite când dau nas în nas  cu nereușita. Cu înfrângerea. Cu insuccesul. Și iminența ratării. Zbătându-se între rigiditatea cu care și-au construit autoritatea în fața copilului și nevoia de adaptare într-o lume în care egalitatea de șanse e doar o sintagmă care dă bine în planul de management școlar. Pentru că sistemul nu are în prim-plan elevul, individul și nevoile lui de învățare, ci doar niște parametri de normalitate, pe bază de statistici. Nici apelul la memoria afectivă nu pare să funcționeze. Deși au trecut ei înșiși prin asta, părinții și profesorii nu reușesc să înțeleagă, doar își amplifică vina. Și așteaptă o instanță supremă care să-i absolve de ea. Sau măcar de o parte din responsabilitate. Iubirea lor este autentică și necondiționată, dar își are rădăcinile adânc înfipte în nevoia de succes personal. A rata de unul singur e greu. A eșua prin copii e insuportabil.

Asul din mâneca lui Felix Alexa este distribuția. Și lucrul cu cei cinci actori cu care reușește să construiască personaje consistente, care livrează adevăr scenic și emoție. O face cu multă migală excelentul Richard Bovnoczki în rolul profesorului Ray McCafferty, un dascăl devotat, implicat, un tip simpatic, inteligent și blând, cu o infinită răbdare și reale calități de pedagog, pentru care e o adevărată tragedie să vadă că se pierde potențialul unui copil, însă un om măcinat de propriile eșecuri în viața personală și profesională, care-și mai pierde din când în când cumpătul. Foarte fine multele nuanțe pe care Richard Bovnoczki le imprimă personajului său (în rostire, gestică și mișcare), cu care e greu să nu empatizezi (admirabil mai ales în scenele în care „complotează” cu elevii săi, fie energic, fie înduioșător). El pune în mișcare mecanismul de ajutorare a lui Jayden (un Ciprian Nicula veridic și precis în rolul unui copil revoltat și neînțeles, cu semne de dislexie și comportament turbulent), pentru care recomandă un psiholog educațional. Ultimul test de aptitudini pe care l-a susținut Jayden îl face să declanșeze sistemul de alarmă și să-i cheme părinții la școală.

Mânați în feluri diferite de iubirea necondiționată pe care o au în traistă ca părinte, tatăl Brian Costello (Gavril Pătru) și mama Donna Costello (Alexandra Sălceanu) se văd urcați într-un carusel de emoții cu care trebuie să lupte și din care încearcă să se salveze fiecare pe sine și poate împreună pe Jayden. Convocați la întâlnirea cu profesorul, Brian și Donna, foști elevi și colegi în aceeași școală, sunt năpădiți și copleșiți de amintiri și emoții școlare, mai ales negative, care se transformă încet în resentimente, năduf și disperare. Confruntarea cu școala va scoate la iveală toate fricile lor reprimate, negate ori ascunse, expediate într-o concluzie pe care o scriu pe tablă într-un moment de joacă de-a elevii: #Fuckmylife. Cei doi actori reușesc să dea sens complementar acestei mărturisiri și declamațiilor aferente ale acestor părinți, apăsați de condiția lor modestă și de problemele în căsnicie care și-au pus deja amprenta asupra educației băieților lor.

Gavril Pătru îi dă lui Brian un aer superficial, de elev mereu mediocru și frustrat și de adult necioplit, repezit și iute la mânie, care însă ascunde un tată asumat, ce-și apără orbește copilul, dispus să se schimbe și să-și salveze căsnicia și familia pe cale să se destrame, apelând la exerciții de stăpânire a furiei pe care le-a învățat într-un grup de terapie căruia tocmai i s-a alăturat, după ce a refuzat ani de zile un consilier familial pe care i l-a propus soția. Donna Alexandrei  Sălceanu este și ea o fostă elevă care a întâmpinat dificultăți de învățare și a trăit mereu cu teama de eșec, o mamă care azi încearcă cu înverșunare să-și protejeze copilul de umilințele la care ea a fost supusă, refuzând cu îndârjire instituționalizarea problemelor lui de învățare și atașarea unui stigmat de care nu ar mai putea scăpa niciodată. Ea caută chiar să le asigure copiilor ei un mediu lipsit de fricile cu care a trăit toată viața, chiar dacă asta înseamnă să-l îndepărteze din viețile lor pe Brian, lucru care va adânci de fapt problemele lui Jayden.

În acest climat în care adulții sunt preocupați de propriile lor eșecuri și se îndreaptă către prăpastie, Jayden se vede aruncat într-un colț de clasă, pe care-l împarte doar cu o colegă confruntată cu același fel de probleme de învățare. Foarte bună Kaylie a Sandrei Ducuță (studentă în anul III la UNATC, aflată la a doua colaborare cu Felix Alexa), nostimă și expresivă, o fată fragilă dar extrem de inteligentă și ambițioasă, crescută de bunică, care tânjește după afecțiunea mamei, dar se vede brusc amenințată cu distrugerea echilibrului care i-a asigurat până acum șansa de a-și depăși condiția. În seama acestui personaj ghiduș și energic, cu exagerări voite de autorăsfăț prin care încearcă să umple vidul emoțional în care e nevoită să trăiască, sunt lăsate momentele de maximă comunicare afectivă cu spectatorii, abandonați la rândul lor într-o lume din care emoția este decupată încetul cu încetul, cărămidă cu cărămidă, de-a lungul crăpăturilor dinadins schițate în zidul educației pentru a-i lăsa să arunce o privire înăuntru și să înțeleagă ce anume îl poate face să se dărâme într-o zi.

O zi în care își vor da seama că au lipsit de la lecția de zbor.

Următoarea reprezentație pe 23 aprilie, de la ora 20.00 la Sala Atelier a TNB.

„Class” de Iseult Golden și David Horan, Traducere: Andrei Marinescu

Teatrul Național „I.L.Caragiale” București, Sala Atelier

 

Regie și ilustrație muzicală: Felix Alexa

Scenografie: Andrada Chiriac

 

Distribuţie:

Ray McCafferty: Richard Bovnoczki

Brian Costello: Gavril Pătru

Donna Costello: Alexandra Sălceanu

Jayden Costello: Ciprian Nicula

Kaylie: Sandra Ducuță

 

Durata: 1 h 40 min / Pauză: Nu

Foto: Florin Ghioca

 

În grajdul vieții sau lupta cu deşertăciunea: Leonce și Lena, paiațe în lumea de paie la unteatru

O joacă de-a teatrul în teatru. La Unteatru.

O poveste romantică despre putere, libertate și fatalitate. O farsă filosofică despre iubire și soartă, scrisă cu nerv și umor, pusă în scenă cu multă emoție și tandrețe, la modul cel mai sarcastic, asumat, livrată direct spectatorului pe care-l privește fix în ochi și îl invită să se lase purtat în aventură. De plictiseală…

Textul de acum două secole al lui Georg Büchner spune povestea a doi prinţi, prinţul Leonce din Regatul Popo şi prinţesa Lena din Regatul Pipi, care, fără a se cunoaște unul pe altul, fug de căsătoria aranjată de părinții lor și ajung să se îndrăgostească, fără a ști adevărata identitate a celuilalt.

Precursor al teatrului absurdului, preocupat  de nevoia de libertate a individului și revoltat de condiţiile sociale şi politice ale epocii lui, ce refuza emanciparea în această direcție, dramaturgul, care a murit foarte tânăr (la 24 de ani), a gândit povestea celor doi prinți ca pe o ironie împinsă până la sfidare la adresa aranjamentelor politice ale vremii, tributare încă tradițiilor istorice, a intrigilor matrimoniale ale părinţilor ce-şi uneau averile și blazonul cu prețul nefericirii odraslelor lor. Büchner sapă adânc în sufletul acestora din urmă, cu delicatețe și cinism deopotrivă, amendând ipocrizia și căutând să delimiteze adevărul uman de falsul grosolan la care este îndemnat să consimtă. Rezultatul este un basm plin de cugetări filosofice și poezie, cu replici usturătoare despre viață și lume, pe care Eugen Gyemant îl exploatează cu farmec și chef de joacă pe scena unteatru.

O scenă-grajd imaginată de Maria Nicola, staul al celor mai domestice animale mari din câte a cunoscut pământul: oamenii. Prinși fără soluții de evadare într-un spațiu în care nici măcar animalele (sugestiv scheletul unei bovine în fundalul scenei) nu reușesc să supraviețuiască, înțesat de tulpini uscate, rămase după ce istoria a treierat prin literatură și teatru, asigurându-le provizii necesare doar subzisteței, un nutreț demult cosit pentru hrana sufletelelor chinuite de convenții…

Convenții cu care a luptat Georg Büchner și pe care le sparge la rândul lui Eugen Gyemant, cu fantezie și umor, bazându-se pe o echipă de actori tineri, talentați și carismatici, împreună cu care a cunoscut mai multe succese teatrale pe scenele românești.

Personajele joacă și se joacă în această lume de paie, lansându-se într-o aventură copilărească, prezentată sub formă de confesiune, care mizează pe complicitatea publicului.

Leonce, pe care-l construiește cu multă migală Andrei Seuşan, este un adolescent frumos, curat și delicat, inteligent, ironic și autoironic, prea tânăr să se însoare dar destul de înțelept să nu se lase târât cu ușurință în mascarada ce i se pregătește, care zburdă prin temele pe care le propune textul neliniştit, căutător, visător, încercând să rezolve (cu autodeclarată plictiseală) mari probleme existenţiale, cum ar fi, să zicem, să-ţi priveşti creştetul capului… Credibil încă de la început, când răsfoieşte textul piesei şi se adresează direct spectatorilor cu care face prinsoare și pe care-i pregătește pentru „înaltele lui îndatoriri viitoare”, apoi în monologul în care-și deplânge soarta, ca exponent fără voie al unui grup de oameni ce fac cele mai serioase lucruri fără să știe de ce, supunându-se orbește unor norme pe care nu caută să le înțeleagă („acești păcătoși, acești sfinți, acești nătărăi, acești respectabili tați de familie, care nu sunt la urma urmelor decât niște leneși abili și prefăcuți”), dar și în rol de iremediabil îndrăgostit, care însă tratează cu cinism subiectul iubirii, Leonce al lui Andrei Seuşan îți merge la inimă.

Îi ține isonul un savuros Valerio al talentatului Lucian Iftime, valetul boem și visător cu care filosofează în voie pe tot parcursul spectacolului, ludic autoritar în relația cu prințul, plin de forţă, versatil, un bufon înţelept cu vorbe ticluite, „un alt nefericit care umblă după idealuri” și perorează cu farmec și umor pe orice subiect care îi trece prin cap (excelent în scena în care își prezintă personajul, inventând oameni și situații și jucându-se cu paiele care-l înconjoară), care cunoaște toate potecile către drumul spre balamuc, dar și spre fundul paharelor și sticlelor, mânat de lene și de fuga permanentă de orice fel de muncă: „Am o imensă tenacitate în a fi leneş. Nici o bătătură nu-mi spurcă mâinile, pământul n-a sorbit încă nici o picătură din sudoarea frunţii mele… În ce priveşte munca sunt fecioară.”.

Pe el își sprijină Leonce povara rutinei și a condamnării la o viață normată, dar și a aventurării în necunoscut și a dragostei care se naște și crește în el pentru minunata Lena, micuța și fragila prințesă a Danei Rogoz, o adolescentă finuță, candidă și visătoare, sinceră până la lacrimi și ludică precum un copil aruncat într-o lume plină cu jucării (mai ales când joacă rolul inventatului ei personaj, Roseta), în care durerea ei devine și mai importantă: „Doamne, pot şi eu să iubesc? De ce eu nu? Umblăm atât de singuri, căutând o mână care să ne sprijine până vine femeia care spală morţii, ne desprinde mâinile şi le încrucişează fiecăruia pe piept. Dar de ce? De ce să baţi un cui prin două mâini care nu s-au căutat? Mâna mea ce vină are? ”. Ca și Leonce, Lena a fugit de acasă și caută sens, motivație și autentic în tot ce o înconjoară, sprijinită și însoțită la rândul ei de o doică lipsită de prejudecăţi (foarte inspirată alegerea regizorului).

Valetul și doica îi reazemă pe cei doi în încercarea de a-și păcăli familiile pentru a rămâne împreună, neştiind că, de fapt, ei chiar fuseseră sortiţi. Povestea lirică a lui Leonce și a Lenei, care reușește să rămână romantică fără tușe groase (ba chiar se infiltrează accente ironice ori chiar cinice – muzica spectacolului în principal, dar și monologuri ale actorilor) își găsește contrapunctul în regele dezumanizat (Împăratul de Popo), lipsit de simțul ridicolului, de care dă mereu dovadă, pe care Ionuţ Grama îl conduce prin scenă cu mare pricepere și interesante nuanțe (ceea ce dealtfel face și cu Doica), atât în gestică și mișcare cât și în jucăușa lui rostire. El perorează cu aceeași bucurie despre nodul la batistă sau despre liberul arbitru, amestecând teme și filosofii de viață cu cele mai banale gânduri care-i trec prin minte în savuroase tirade: „Substanţa este lucrul „în sine”; adică eu. Aţi înţeles? „În sine” înseamnă în sine, pricepeţi? Acum vin atributele, modificările, afectele şi efectele. Deci: atributele, însemnele, modificările, ajustările, afectele, afectările, efectele şi defectele. Unde mi-e cămaşa? Unde-mi sunt pantalonii? Staţi, pfui! Liberul arbitru e complet deschis. Unde e morala, unde sunt manşetele? Categoriile sunt în cea mai scandaloasă dezordine: mi-aţi încheiat doi nasturi în plus; tabachera e în buzunarul din dreapta; întregul meu sistem e distrus. ”…

Penibilul și accentele paranoice ale personajului lui sunt întreținute cu umor de un cuplu haios de servanţi (Bogdan Cotleţ şi Eduard Cîrlan), docili și simpatici, mereu amenințați de vreo primejdie, consilieri ai „Curcii” (amuzantă dezvoltarea acestui defect intenționat în rostire, prelungit apoi și în joc), cărora le-au fost trasate și rezervate situații și replici picante, cu care este condimentat întregul spectacol.

La căderea măștilor de final, rămâi cu gustul amar al limitelor unei vieţi previzibile, plină de norme, etichete și butoane precise, de la care individul nu se poate sustrage, la fel cum nu se poate eschiva nici de învârtirea haotică prin mecanismul iubirii. Poate că toate aceste personaje nu sunt decât un pretext literar, „un calambur nereuşit, născut din împreunarea unor cuvinte”, așa cum îl percepe Leonce pe Valerio, sau doar „o carte fără cuvinte şi fără litere, numai cu puncte de suspensie”, cum crede Valerio despre Leonce, cei doi prieteni care-și propuseseră la începutul spectacolului să devină eroi, savanți sau genii, ori măcar membri folositori ai societății omenești…

O posibilă concluzie o găsim tot într-o replică a lui Leonce: „Pentru apriori e cam târziu, trebuia s-o fi moştenit de la tata; şi aposteriori înseamnă să luăm totul de la-nceput, ca într-un basm vechi:

A fost odată…!”…

„Leonce și Lena”  de Georg Büchner, traducerea: Nina Cassian

Teatrul unteatru

Regia: Eugen Gyemant

Scenografia: Maria Nicola

Costume: Baden 11 și Narman

Foto: Florin Kirițescu

DISTRIBUȚIA:

Leonce: Andrei Seuşan

Valerio: Lucian Iftime

Lena: Dana Rogoz

Împăratul de Popo şi Doica: Ionuţ Grama

Consilierii curții: Bogdan Cotleţ şi Eduard Cîrlan

Imediat ce ajunge celebru, „Băiatul din Brooklyn“ rămâne orfan la Teatrul Evreiesc

Prețul succesului. Condiția artistului și a operei lui, de la idee la împlinire. Și întrebările pe care nu vrea să le pună pe drum, de teamă că le-ar putea afla răspunsul.

Când prin libera exprimare a ideilor, sentimentelor și viziunii lui despre viață scriitorul reușește să dea naștere unei opere de valoare, el are un impact necontrolat asupra felului în care aceasta este receptată. Toate frământările lui artistice și personale în legătură cu găsirea stilului cel mai convingător pentru a-și expune lucrarea și a lăsa să se vadă perspectiva sa asupra gândului așternut pe hârtie, prin adoptarea unei atitudini deschise, necenzurate, liberă de orice constrângeri, subzistă departe de ochii iscoditori ai lumii.

Însingurarea întru introspecție și creație, fără de care opera lui ar rămâne nescrisă, e greu de explicat și de gestionat. Dar curajul de a-și pune sufletul pe tavă, care îi poate aduce o nesperată celebritate, poate veni la pachet cu o maximă vulnerabilitate față de cei apropiați. Care sunt și primii sacrificați pe altarul creației. Iar cum orice asemănare cu realitatea nu e deloc întâmplătoare (înainte de toate, scriitorul este om, rezultat al întâlnirilor și experiențelor lui de viață, surse principale de inspirație), se poate întâmpla ca, scotocind după un acasă în sufletul său, să piardă orice alt acasă posibil.

Este și cazul romancierului american cu origini evreiești Eric Weiss (și succesului pe care-l înregistrează romanul său de inspirație autobiografică), eroul piesei „Băiatul din Brooklyn“ a lui Donald Margulies, un scriitor care cunoaște succesul exact în momentul în care traversează o criză personală profundă, prețul bestseller-ului mult așteptat fiind declinul în viața familială și socială.

„Băiatul din Brooklyn“ este prima piesă pe care a scris-o Margulies după ce a luat Premiul Pulitzer în anul 2000 (pentru „Cină cu prieteni“) și a fost minunat montată de Cristi Juncu în urmă cu aproape trei ani pe scena Teatrului Evreiesc de Stat, unde se joacă din nefericire destul de rar.

Intențiile precise ale lui Cristi Juncu sunt ambalate într-un decor negru, la care sunt asortate și costumele protagoniștilor, semnat de Vladimir Turturică (în care se insinuează subtil doar o urmă de alb), unde numai lumina mută ochiul spectatorului prin spațiul de joc (un pat de spital, un bufet de spital, apartamentul conjugal, o cameră de hotel, un birou de producător hollywoodian și casa părintească) pe care-l împarte cu actorii (spectacolul se joacă pe scenă), care se dovedește un imens orfelinat pentru Eric, gata să-l adopte și să-l înghită după fiecare pierdere suferită în cele șase scene ale spectacolului.

Odată cu lansarea celei de-a treia cărți, „Băiatul din Brooklyn“, Eric Weiss ajunge în topul bestseller-urilor. Considerat o autobiografie, romanul e supus unei aspre critici de către cei din jur, frustrați de asemănările cu diverse personaje ori situații din roman, dar și de deviațiile beletristice la care acestea sunt subjugate.

În lupta lui de a trasa granița între real și ficțional și de a apăra faptele și personajele romanului său, pe care le justifică drept absolut necesare pentru a ilustra viața unui copil evreu din Brooklyn, Eric al lui Tudor Aaron Istodor este credibil și convingător, fragil, infinit trist, condamnat fără drept de apel și chiar supus la o cenzură la care nu s-ar fi așteptat, apăsat de sentimente contradictorii, hăituit și cumva încântat în același timp, nevoit să-și înfrunte relațiile care scârțâie de ceva vreme sau dintotdeauna, făcând față cu demnitate presiunilor care îl apasă din toate direcțiile.

În primul rând iminenta despărțire de tatăl lui, Manny Weiss (foarte bun Andrei Finți), un tip ursuz și crud, absurd și enervant, bolnav în stadiu terminal, care rămâne și pe patul morții fidel modelului autoritar în care a condus relația cu fiul său, cu care nu doar că pare să nu empatizeze, dar chiar poartă un conflict deschis, jignindu-l în mai multe feluri și căutând să-i știrbească chiar și triumful literar, pe care-l reduce la o simplă conjuctură care l-a făcut posibil.

În al doilea rând eșecul căsnicei. Soția lui, Nina, este Raluca Aprodu, care construiește cu naturalețe un personaj rece, distant și nefericit, o scriitoare neîmplinită care-i invidiază succesul și îi reproșează propriul sacrificiu, după ce a eșuat în tot ce și-a propus în plan personal și profesional, adâncindu-se în frustrare și lăsându-se purtată iremediabil departe de sufletul lui, altădată mult iubit.

Apoi izolarea la care s-a autocondamnat, care l-a dus către pierderea abilităților sociale elementare și îndepărtarea de orice fel de tradiție. Scoasă în evidență în întâlnirea cu prietenul din copilărie, Ira Zimmer (excelent Marius Călugărița în acest rol), pe care, după ce că nu-l recunoaște, îl simte infinit departe de orice social cunoscut. Timid și necioplit, rezultatul unui amestec candid   de neșansă și complacere în cea mai banală dintre existențele posibile, Ira al lui Călugărița este un personaj fascinant, cap al unei familii numeroase, slujbaș nefericit, mic proprietar al unei afaceri de familie, înghițit de preocupări mărunte și de sentimentul datoriei față de ai lui și față de comunitate, pe care însă le duce în spate cu capul sus, vesel și mândru, admirând sincer de pe margine viața ilustrului său prieten. El reprezintă pentru Eric chintesența a tot ce l-a îndepărtat de rădăcinile de care s-a dezis, de originea lui evreiască, de o viețuire tradițională, religioasă, de care nu s-a simțit niciodată atras.

Aruncat în deznădejdea proaspetelor rupturi de tot ce îi este drag, dezis de legăturile sale cu iudaismul și cu spiritul în care a crescut, persiflat de tată și abandonat de soție, aspru judecat de prieteni, Eric călătorește prin întreaga țară promovându-și cartea și căutând un sens pentru succesul care i-a adus atâta nefericire. Întâlnirile cu străinii, care ar trebui să-i hrănească măcar orgoliul de scriitor și să mai aline din suferință, par însă să adâncească criza pe care o traversează. Cu o foarte tânără cititoare, admiratoare din Los Angeles, pe nume Alison (interpretată cu inteligență de Mihaela Velicu), un amestec interesant de naivitate cu profunzime în gândire, dar și de castitate cu frivolitate în comportament, pe scurt, ispita ideală pentru momentul pe care-l traversează în viața personală, apoi cu o producătoare de la Hollywood, Melanie Fine (însărcinată cu producția filmului ce urmează a fi turnat după romanul „Băiatul din Brooklyn”, nu înainte ca acesta să fie temeinic și esențial modificat), adică ispita ideală profesională. Excelentă această business-woman extravagantă, ipocrită, impertinentă și vicleană pusă în scenă de Natalie Ester, cu umor, ironii, sarcasm și energie, specifice industriei, care-i oferă o autoritate de netăgăduit în fața timidului scriitor aflat la prima ecranizare. O ajută și actorul ce urmează să joace în film, exageratul și ridicolul Tyler Shaw (bine exploatat în scurta dar pertinenta apariție a lui Cezar Grumăzescu), produsul artistic perfect al acestei lumi superficiale și cinice în care Eric se simte tot mai mic și mai neînsemnat, căzând într-o iremediabilă resemnare.

Contactul cu fiecare dintre aceste personaje relevă prin contrast câte un aspect al personalității lui complexe, niciodată deslușită, admirată și răpusă cu aceeași săgeată: scrisul.

Cu un final ușor didactic și puțin exagerat emoțional, rostind un kaddish la lumina lumânării după moartea tatălui care-l bântuie, într-un ritual de înmormântare și de doliu deviat din tradiția lui iudaică pe care a respins-o atâta timp, Eric încearcă împăcarea cu sine și cu ceilalți, împlinind drama de a rămâne un neînțeles.

Prizonier în acest ultim orfelinat la ușa căruia a fost azvârlit: viața. De unde băiatul din Brooklyn este oferit iar spre adopție. De această dată teatrului.

„Băiatul din Brooklyn” de Donald Margulies, traducerea: Bogdan Budeș

Teatrul Evreiesc de Stat

Regia și ilustrația muzicală: Cristi Juncu

Scenografia: Vladimir Turturică

 

Distribuția:

Eric Weiss: Tudor Aaron Istodor

Manny Weiss: Andrei Finți

Ira Zimmer: Marius Călugărița

Nina: Raluca Aprodu

Alison: Mihaela Velicu

Melanie Fine: Natalie Ester

Tyler Shaw: Cezar Grumăzescu

Durata: 140 minute (fără pauză)

Mai bine 30 de minute de ceva minunat decât o viață întreagă de nimic special: „Magnolii de oțel” la Avangardia

Fragilitate și tenacitate. Sau cum arată puterea la genul feminin. Și idealurile pentru care femeia este dispusă să-și dea viața, fără să se gândească de două ori.

Un spectacol despre rezistența prin prietenie. Despre solidaritatea nedisimulată și dârzenia prin care șase femei sunt nevoite să înfrunte cele mai grave probleme cu care se confruntă, boala și moartea, și să suplinească lipsa de ajutor din partea bărbaților care-i înconjoară și care dau bir cu fugiții la greu.

Comedia cu accente dramatice „Magnolii de oțel” este un text terapeutic, pe care dramaturgul Robert Harling l-a scris după ce sora lui, Susan, a murit prematur, în urma unor complicaţii datorate diabetului, lăsând orfan un copil de doi ani. “Este o comedie – spune el – deoarece chiar şi în cele mai întunecate momente există lucruri care te fac să chicoteşti”.

La scurt timp după premiera off Broadway a primului spectacol după textul acestei piese (care a avut peste o mie de reprezentații), Robert Harling a scris și scenariul cinematografic „Magnolii de oţel” (filmul, regizat de Herbert Ross în 1989, le-a avut în rolurile principale pe Sally Field, Dolly Parton, Shirley Maclaine, Daryl Hannah, Olympia Dukakis şi Julia Roberts – care a interpretat personajul Shelby, inspirat de Susan, sora dramaturgului, cu care actrița a câştigat Globul de Aur pentru cel mai bun rol secundar feminin).

În varianta inițială, cea de scenă, Harling a optat pentru scoaterea din distribuție a oricărui rol masculin, bărbații din viețile celor șase personaje fiind portretizați doar din discuțiile lor și câteva artificii scenice. În montarea lui Ricard Reguant pe scena Sălii Cinema Pro a Teatrului Avangardia, simplă, curată și onestă, în spatele fragilității și duioșiei acestor personaje  există forță, autoritate, vigoare și concentrare sau invers, în doze și întruchipări diferite, complementare, prin care se relevă șase fețe ale feminității, așa cum se desprind din tipologiile pe care le reprezintă ele (inspirate de prietene ale mamei sale, așa cum și le aduce aminte dramaturgul din copilărie, sunt recognoscibile în femeile din jurul oricui, în orice epocă și în orice spațiu geografic).

Acțiunea textului dramatic se desfășoară într–un singur loc – un coafor din Louisiana -, unde cele șase femei se întâlnesc și își împărtășesc părerile despre lume și viață, în ședințe consistente de bârfe și destăinuiri dintre cele mai intime, în care umorul și emoția se întâlnesc și se completează pentru a prezenta o poveste de viață adevărată și tandră, al cărei tragism nu poate fi abordat decât cu zâmbetul pe buze pentru a putea fi dus de fiecare în parte.

Coaforul lui Truvy (o Ștefana Samfira veselă, abilă și prietenoasă, proprietara plină de energie care știe să facă pasul în spate și să participe neintruziv la poveștile de viață ale clientelor ei, făcându-se plăcută și indispensabilă oricui intră în contact cu ea) este locul în care se vor scrie, prezenta și împlini destinul tragicomic al tinerei Shelby (o Irina Ștefan credibilă și versatilă, care plimbă personajul ei complex între naivitate și hotărâre, forță și sensibilitate, asumare și resemnare) și drama mamei sale, M’Lynn (o Medeea Marinescu puternică, rezistentă și reținută, precum personajul pe care-l întruchipează, care trebuie să facă față unei familii ciudate și unui job greu, pe lângă gravele probleme de sănătate ale copilului ei, dar și să păstreze aparențele unei vieți fericite în fața celorlalți).

În povestea lor sunt implicate noua angajată a lui Truvy, Annelle (a sensibilei și ingenuei Ioana Barbu) și două cliente obișnuite ale coaforului: Clairee (foarte bună în acest rol Victoria Cociaș), soția primarului decedat, o femeie activă și sociabilă, implicată în viața comunității, și Quiser, excentrica temperamentală a orașului, o femeie capricioasă, cu o gură slobodă și apucături de nebună, căreia îi dă viață cu umor Maia Morgenstern.

Fiecare ducând în spate drame ale femeii de azi și de oricând (căsnicie sau maternitate neîmplinită, abandon, văduvie), a căror povară mai pierde parcă din greutate când e împărtășită și alinată de cei din jur, prin care reușește să găsească puterea și dorința de a merge mai departe chiar și în cele mai grele momente ale vieții.

Un spectacol despre urcușuri și coborâșuri. Despre conflictul între generații. Despre relațiile cu ceilalți. Despre sprijin și compasiune. Despre solidaritate și altruism.

Dar mai ales despre căutare. Despre dragoste și desăvârșire. Despre femeia care iubește fără limite și caută să-și împlinească rostul pe lume, indiferent cât de mare este prețul pe care are să-l plătească. Sau cât de puternic este vântul care încearcă să-i smulgă petalele…

„Magnolii de oțel” de Robert Harling

Teatrul Avangardia

 

Regia: Richard Reguant

Decor: Bogdan Amarfi

 

DISTRIBUȚIA:

Shelby: Irina Ștefan

M’Lynn: Medeea Marinescu

Truvy: Ștefana Samfira

Clairee: Victoria Cociaș

Quiser: Maia Morgenstern

Annelle: Ioana Barbu

 

LA TRÂNTĂ CU NICOLAE LABIŞ

Mi-e frică să mă lupt cu inerţia,

Mi-e groază să o las să mă învingă,

Să-mi râdă-n faţă crudă inepţia

De a lăsa poetul să-mi convingă

Silitul suflet, ce se cată-n spate,

Pe crestele privite dintr-un hău,

Să nu mai urce muntele de şoapte,

Să nu mai creadă niciunui flăcău,

 

Să n-aibă ochi de păsări sau de ciute,

De flori, de lună mată, de copii,

Să nu mai aibă tihnă să asculte

Nici muzici, nici candide poezii,

Să nu încapă-n-trânsul nici Nichita,

Sorescu, Blandiana sau Naum,

Să nu mai vrea să prețuiască clipa

În care i-a-ntâlnit, ori vreun acum,

 

Să-și ia adio de la castitate

Și toți pe care i-a făcut eroi

Că i-au zidit copilului eternitate

(Scuzați că-ntreb: a fost și pe la voi?…).

Să-l urmărească pân’ la bătrânețe

Tabloul cu desenul lui curat

Ce nu vrea să învețe vreo tristețe

Și nici s-ajungă mâine un bărbat…

 

Așa-i vorbea copilului din mine

Ce când va crește nu va fi la fel

Și nu-l va condamna nicio rușine

Că s-a dezis, încă de-atunci, de el,

Până m-am prins c-așa sunt toți copiii

Ce zbenguiesc încă prin noi, haihui,

Și m-am trezit că un străin din mine

Vorbește-n șoaptă cu străinul lui.

 

Nu mă certa! Nu-s chiar așa de rău, străine!

Mi-e teamă de neant și de nimic,

Vreau mai mereu justificări senine,

Nu m-amăgesc, am mai crescut un pic…

Aştept încă să fiu luat în seamă,

Să fiu iubit și ascultat și răsfățat,

Să nu-mi mai fie chiar așa de teamă

Că voi sfârși făr’ să fi apucat.

 

Mai caut încă urme pe potecă

Cale întoarsă să încerc să fac

Să nu rămână doar în bibliotecă

Tot ce-am citit și-ncerc acum să tac.

Dar parcă nu mai pot să aflu drumul…

Cenușa ce s-a scurs din buzunar

Am risipit-o-ntruna, ca nebunul,

Mi-am pus-o-n cap la fiece hotar.

 

Nu am pădure ca să pot să urlu,

Flori ne-nflorite se usucă în zăvoi,

Nici aer nu mai e, să mai răsuflu,

Și păsări nu mă mai primesc ‘napoi.

Sunt doar foste catarge de epavă

Fără arcași pe punte și săgeți,

Străin ești, singur de acum pe navă

Și nu mai ai cui să mai dai bineți.

 

La oameni, părăsiţii tăi prieteni,

E greu și prea-ntuneric să revii,

Că nu au mai rămas povești să depeni

Și nicio constelație să sui,

Să te mai joci naiv, în libertate,

Și chiar să te mai și prostești nițel,

Dând prea târziu copilului dreptate

Că nu ai devenit mai bun ca el….

 

E greu străine, nu-i uşor deloc

Să nu asculți o voce de copil,

S-arunci cu zaruri după vreun noroc,

Să-ncerci să vindeci orice pueril.

Sunt om comun, nu vreau nicio dilemă

Şi nicio hotărâre n-o să iau,

Mă lupt cu toate versurile tale

Într-un birou în care nu mai pot să stau

 

Și mi-am făcut din viaţă paravan.

Vreau lacăte să sparg şi s-o slobod

De un adult ce nu face vreun ban,

De-nvingeri, adormire și exod.

Nu-i loc de fericire personală

Nu voi în fluviul timpului s-o-nec

Şi nici nu-i cine ştie ce scofală…

Copil prostuţ, mai lasă-mă să-ncerc!

 

Veciniada unui gând criminal de palier: Duși cu preșu’ lu’ Băieșu la Național

O lume mică, derizorie, cu orizont îngust și ambiții pe măsură, într-o renunțare la lupta cu civilizația, de care n-are de gând să se molipsească. După regulile numai de ea știută, funcționează nestingherită și pare să dea sens existenței personajelor ei, animate parcă doar de micile intrigi cotidiene colective care o justifică și o țin în viață.

Păstrat încă în mahalalele urbane peste care timpul nu pare să-și dorească să treacă și față de care istoria dovedește infinită îngăduință, spiritul din spațiul locativ pus în lumina reflectoarelor de Ion Băieșu în urmă cu aproape jumătate de secol este readus de Mircea Cornișteanu în atenția teatrului bucureștean după aproape trei decenii de absență (după ce în urmă cu 33 de ani, regizorul a montat această piesă și la Teatrul Național din Craiova).

„Preșul” a văzut pentru prima dată lumina scenei la Teatrul de Comedie în 1972 (în regia lui Ion Cojar), unde s-a jucat fără întrerupere, cu mare succes la public, până în 1989. Lumea imaginată de dramaturg, inițiată în schița „Veciniada” și transformată apoi în piesa scurtă „Crimă de palier”, a fost dezvoltată în cele din urmă în piesa „Preșul”, o poveste cu un farmec aparte despre falsele încercări de evadare ale unor locatari de bloc din banalul vieții cotidiene, în care de fapt iubesc să se lăfăie.

O comedie onestă scrisă de creatorul fenomenului „Tanța și Costel”, Ion Băieșu, despre care Nichita spunea: „La el râsul este o formă a dragostei. (…) Ne înfățișează adevărul făcându-ne cu ochiul și părând a ne spune o ispravă, o imaginație, o minciună friptă.  Râdem ca de o minciună și ne trezim din hohot, ca sita de mălai,  că ne-a rămas în plasă un bulz. (…) Minciunile lui Băieșu ne merg la inimă și ne-o spală.”.

Isprava care ne merge la inimă de data asta este povestea unui vicepreședinte de bloc, care își simte autoritatea subminată prin profanarea repetată a preșului de la ușa apartamentului său – pe care cineva își șterge regulat tălpile încălțărilor –  și se lasă antrenat într-un plan elaborat de răzbunare a crimei mișelului.

Într-o reținută actualizare, pentru că decorul lui Puiu Antemir (scenografia creează un univers plauzibil, în care vechiul și noul se întâlnesc, fără să se deranjeze, în favoarea vechiului), dar mai ales costumele Lilianei Cenean nu te aduc de fapt cu totul în contemporan (lăsând ușa larg deschisă către umorul televiziunii publice de altădată prin care publicul l-a asimilat pe dramaturg), „Preșul” rămâne un spectacol raportat la vremurile în care a fost scrisă piesa, cu o naivitate aparte, optzecistă, care funcționează foarte bine dacă accepți convenția regimului în care a văzut lumina zilei și care va prinde cu siguranță la publicul de vârstele a doua și a treia fără să-i bage prea tare degetele în ochi, așa cum îl atrage orice emisiune de umor a perioadei respective, pe care o revede cu plăcere și infinită nostalgie.

Odată acceptată convenția propusă de Mircea Cornișteanu, povestea se așează în matca unei comedii ușoare și savuroase, cu replici bine scrise și personaje bine conturate, tipologii recognoscibile în mahalaua de ieri și de azi a unui bloc bucureștean dintr-un cartier muncitoresc. În speță F KL 12. Al cărui vicepreședinte, Pamfil P. Pamfil, eroul piesei întruchipat de un Marius Rizea credibil și efervescent, se confruntă cu o problemă de viață și de moarte cu un vecin care se șterge „ilegal” în fiecare seară pe preșul lui, întinându-i cea mai importantă intimitate: „Eu am un preș de lână pură, că îmi place să mă șterg pe ceva de bună calitate. E tabietul meu, e singura mea bucurie pe lume”, spune Pamfil.

El nu are doar un preș de lână la ușă. El are și mania persecuției, o carpetă cu „Răpirea din Serai” pe perete, aspirații la președinția blocului, un maieu asortat care se ivește de sub cămașă sau de sub bluza de pijama, o ipohondrie demonstrativă și „o răceală la cerebel”, o râvnă nepotrivită la amorul unei domnișoare, un sistem de relații mărunte prin care își asigură poziția în societatea lui strâmtă, o agitație permanentă în sufletul și în mintea lui limitate, preocupate în principal de ascensiunea în ierarhia comitetului de bloc și eliminarea oricărui „element dușmănos și suspect” care ar putea să o pericliteze.

Obsesiile și ideile paranoice îi sunt întreținute și hrănite de oamenii din jur, personaje adaptate la viața pitorească a mahalalei și a spațiului locativ pe care-l împart, mânat de orgolii și ambiții mărunte,  obsesii de înavuțire, învârteli și alergătură după câștiguri facile, gălăgie, fustangeală, bârfe, spionaj și turnătorii de duzină, înțepături și mici șantaje, livrate în replici á la Băieșu, într-o vorbire cu specificitate locală, de Mitici din cartierele muncitoreşti ale Capitalei, recognoscibilă, agramată și semidoctă, care nu le asigură niciun loc în eternitate…

Excelează în toate Filofteia Emiliei Popescu. Minunata actriță de comedie (în cealaltă distribuție rolul este interpretat de Raluca Petra) îi dă consistent și cu mult umor viață femeii de serviciu, energică, mucalită, scormonitoare și atoateștiutoare, care consemnează totul în carnețel (cu altă valoare în epoca noastră față de cea în care a fost scrisă piesa!), îngrijitoare nu doar a blocului, dar și a ordinii publice în această mică lume. Din coada ei de mătură, pe care o mânuiește cu pricepere, îi conduce pe toți, locatari ai blocului (fiica ei Ana, candida și supusa Irina Antonie, gălăgioasa familie a derbedeului Gigel – Tomi Cristin – și a Getuței lui isterice – Tatiana Constantin –, care joacă mereu „fripta” și vor să divorțeze, George, noul locatar, drag sufletului Anei, un tânăr savant interpretat de Alexandru Barbu, student în anul II la UNATC la clasa profesorului Liviu Lucaci, care primește cu acest rol botezul Naționalului), cu premise reduse de bună înțelegere (”oamenii au trăit în cele mai excelente relații atâta vreme cât nu au fost vecini unii cu alții. Din clipa în care au devenit vecini, oamenii au început să se urască unii pe alții”), dar și pe cetățenii nou intrați în peisaj, atrași în planul de răzbunare a lui Pamfil  (un avocat de renume – Alexandru Bindea –, angajat ca apărător într-un proces de crimă ce nu s-a petrecut încă, un tip molcom cu gesturi ample și decrepite, stereotipii avocățești și rostire nazală, folosite pentru a susține faima autodeclarată a personajului său, și un fotograf chemat să surprindă prin obiectiv oribila faptă ce urmează a fi săvărșită – Ovidiu Cuncea – , specialist în instantanee și în flagrant delict, un tip serviabil, naiv și „astenic”, care încearcă să spună de  mai multe ori aceeași poveste).

Împreună cu alți câțiva indivizi prinși în intrigile lor (Gica Monicăi Davidescu, „preopinenta” obrăznicuță, ușuratică și interesată cu care Gigel vrea să-și refacă viața, Gicu al lui Eduard Adam, agent de asigurări și „caracterolog”, care vede în tot ce-l înconjoară oportunități de a încheia o nouă poliță – și nu numai -, inclusiv în preșul lui Pamfil, italianul lui Dragoș Ionescu, presupusul pretendent la sufletul Anei, sau doamna Popescu – a Erikăi Băieșu, nora dramaturgului -, inginerul cercetător trimis la această adresă) se lasă antrenați într-o aventură în care planurile desfășurate în paralel se amestecă, situațiile se răstoarnă mereu iar concluziile surprind, adunându-i în cele din urmă în jurul unei „afaceri de milioane” care se dovedește doar „o idee care, luminând trecutul, ne va ajuta să vedem viitorul în adevărata lui strălucire”…

Poate cu asta trebuie să și rămânem după întâlnirea cu „Preșul” lui Băieșu, pe care Mircea Cornișteanu ni l-a așezat pe bătător să-l scuture cum se cuvine.

„Preșul” de Ion Băieșu

Teatrul Național ”I.L.Caragiale” București, Sala Studio

Regie: Mircea Cornișteanu
Ilustrație muzicală: Mircea Cornișteanu
Decor: Puiu Antemir
Asistent decor: Cosmin Stancu
Costume: Liliana Cenean
Regia tehnică: Adrian Ionescu, Dumitru Scobeniuc

DISTRIBUȚIA:

Pamfil: Marius Rizea
Filofteia: Emilia Popescu / Raluca Petra
Avocatul: Alexandru Bindea
Fotograful: Ovidiu Cuncea
George: Alexandru Barbu
Ana: Irina Antonie
Gigel: Tomi Cristin
Getuța: Tatiana Constantin
Gicu: Eduard Adam
Gica: Monica Davidescu
Italianul: Dragoş Ionescu
Popescu: Erika Băieşu

Durata: 2 h 10 min / Pauză: 15 min

***
Următoarea reprezentație: 11 aprilie 2019, ora 19:00

Common people „#feeling blessed”: Un „Hașteg” pentru fericire

Etichetarea. Musai pozitivă. A tot ce facem, avem, simțim ori trăim. Fericirea ca obligație sau nefericirea cu semn schimbat, expediate într-un status eficace, de a cărui veridicitate nu are timp să se îndoiască nimeni. Un mod rapid  de a ne arăta în fața lumii și de a răspunde presiunii sociale care ne îndeamnă să fim perfecți.

Un simplu semn grafic, la îndemână pe orice tastatură, ne salvează de o sumedenie de explicații.  Folosit pe portativul muzical pentru semnalarea urcării cu un semiton a sunetului, diezul prezent pe orice gadget de azi indică urcarea cu cel puțin o treaptă a scării ce ne poartă spre fericire. Odată folosit, nu avem decât să imităm în viața reală hashtag-urile pe care tocmai le-am întrebuințat în social media, justificându-ne beatitudinea. Ca și cum nu ar fi nimic profund în neregulă cu noi, cu eșecurile și nefericirile noastre, continuăm disimularea până ajungem să ne mințim pe noi înșine. Până într-un punct, când, în spatele diezului și a hashtag-ului, rămânem în sufletul gol. Față în față cu viața noastră, așa cum este ea de fapt.

„Hașteg” scotocește în spatele semnelor de autodeclarată fericire a unor cupluri contemporane, într-o eră în care monogamia a devenit o utopie și interacțiunea reală a fost înlocuită cu dragostea tip fast food. Toată lumea o consumă pe nemestecate. După care acuză probleme digestive.

„Hașteg” este un proiect de teatru independent. Un spectacol itinerant, care a plecat la drum în urmă cu două luni, când și-a făcut debutul pe scena Teatrelli. Scrisă de Elena Voineag și Dana Rotaru, această comedie neagră este o derulare filmică, cu accente de stand-up (atât la nivelul replicilor, cât și în structura dramaturgică), a unor crâmpeie din viața unor oameni osândiți la o fericire cu care le sunt datori celorlalți.

Personajele, între treizeci și patruzeci de ani, sunt oameni obișnuiți care cedează, încetul cu încetul, presiunii sociale și stresului profesional la care sunt supuși, bântuiți de traume din copilărie și de lupta lor cu ei înșiși de a-și depăși fricile și condiția, dar mai ales de a păstra aparențele într-o lume care le cere impetuos să reziste și să fie puternici.

Ana (Elena Voineag), actrița căreia viața i se năruie brusc după infidelitatea soțului, Vladimir (Ionuț Ionescu), soțul ei, CEO la o bancă, „călărit de toți banii”, ascuns mereu în spatele job-ului lui, Maria (Ana Pasti), prietena lor, femeie de afaceri de succes, fiică, soție și mamă perfectă în ochii celorlalții, Matei (Răzvan Răduță), soțul Mariei, Director la Porsche, tată și soț exemplar, Kaja (Dana Rotaru), psiholog, amanta cehoaică și colega de corporație a lui Vladimir, Ștefan (Denis Ștefan), viitor amant al Anei, Șef SPP cu doctorat în Securitate și Laura (Ana Odagiu), amanta lui Ștefan, agent de vânzări la BMW, femeia convinsă că nu e făcută pentru căsnicie și maternitate, cu toții sunt învârtiți fără puterea de a se împotrivi într-un vortex de vulnerabilitate, neglijență și abandon emoțional, care îi împinge la gesturi disperate.

Dezvoltate simplu, sec, în discuții și situații banale, din care spectacolul și actorii (fiecare în parte are o mică partitură  în care își prezintă latura sensibilă a personajului său) reușesc să extragă emoție prin forța firescului și a recognoscibilului, temele abordate vin natural în prezentarea poveștilor lor, fără demonstrații patetice ori degete băgate în ochiul spectatorului. Abandon, violență domestică, divorț, adulter, copii nedoriți, boală, momente de alienare și de suferință în spatele ușilor închise privirilor iscoditoare ale celorlalți, intercalate cu discuții ușurele despre băuturi mexicane din agave, sex, naștere naturală vs. cezariană, bârfe din lumea teatrală, vremea pe AccuWeather, debriefing-uri despre middle-term strategies ori conversații pe WhatsApp în care se desfășoară viețile lor secrete…

Toate pentru a sublinia artificialul lumii în care trăim, relațiile superficiale pe care le dezvoltăm și raportarea ipocrită la viață și la ceilalți, individual și în cuplu. Urmăriți la tot pasul de clișee familiale care ne-au însoțit de-a lungul vieții, în care ne regăsim și care ne-au format ca adulți, smulgându-ne promisiunea intimă că nu vom repeta niciodată greșelile părinților, până în ziua în care observăm asemănările și ne dăm seama că nu suntem cu nimic mai buni decât ei și decât ceilalți…

Vorba personajului Ana al Elenei Voineag: „Autobiografia mea se va numi “Și părea așa o idee buna la început!”… “. Aceeași Elena Voineag care în momentul de stand-up de final concluzionează: „Plătesc chiria și luna asta. Din videochat, că glumele n-au fost bune, să fim serioși! Și, ca să încheiem frumos, mai am una de final: o știți pe aia cu oamenii se schimbă?… “.

Doar la un click distanță, un diez pentru fericire.

„Hașteg” de Elena Voineag și Dana Rotaru

Următoarele reprezentații sunt programate la Cercul Militar Național pentru 5 și 16 aprilie, 7 și 24 mai, 6 și 13 iunie.

Regie: Dana Rotaru

Muzică originală: Tică Alexe

Decoruri: Valentina Voineag

Costume: Liana Obancea

Sunet și lumini: Cristi Călinescu și Petre Osman

Distribuție:

Ana: Elena Voineag

Vladimir: Ionuț Ionescu

Maria: Ana Pasti

Matei: Răzvan Răduță

Kaja: Dana Rotaru

Laura: Ana Odagiu

Ștefan: Denis Ștefan

Durata: 90 minute

Oricum ar da cu banul, „Rosencrantz și Guildenstern sunt morți” la Comedie

Cum arată viața când soarta ți-e pecetluită. Când oricum s-ar învârti în aer moneda pe care o arunci cade întotdeauna pe aceeași față. Cap. Mereu condamnat să rămâi personaj secundar. Pedepsit întru uitare. Osândit la pieire.

La cheremul marelui Will…

O savuroasă farsă filosofico-tragică despre două personaje secundare shakesperiene: Rosencrantz și Guildenstern. Sau cum gândesc doi curteni de la Elsinore. Locul din Danemarca unde filosofia de viață se întâlnește cu comedia. Și de unde cei doi sunt condamnați să dispară odată cu vasul care trebuie să-l ducă pe Hamlet în Anglia.

Dar cum se vede lumea lui Hamlet prin ochii personajelor secundare care-și cunosc necruțătoarea sentință? E întrebarea absurdă de la care a pornit călătoria dramaturgului Tom Stoppard în urmă cu mai bine de cinci decenii. Prilej de a construi o minunată comedie despre sânge și iubire fără retorică și despre sânge și retorică fără iubire. Pentru că iubire și retorică fără sânge nu se poate…

Pentru prima dată pusă în scenă în 1966, piesa „Rosencrantz și Guildenstern sunt morți” a fost jucată de-a lungul timpului în diferite colțuri ale lumii, inclusiv în teatrele din România, și a devenit chiar și poveste cinematografică în 1990 (o fermecătoare comedie avându-i în rolurile principale pe Gary Oldman și Tim Roth), în regia autorului însuși.

Montarea lui Eugen Gyemant la Teatrul de Comedie din București, care va avea premiera oficială pe 5 aprilie, este un spectacol încântător de teatru în teatru sau o joacă de-a joaca lui Shakespeare cu prinţul Danemarcei. Cu o distribuție tânără, foarte bine ghidată, de ale cărei roluri se achită cu succes fiecare actor, fără nicio excepție, „Rosencrantz și Guildenstern sunt morți” este un spectacol care va avea cu siguranță viață lungă pe scena Comediei.

Prieteni din copilărie ai lui Hamlet, Rosencrantz și Guildenstern (excelenți Bogdan Cotleț și Silviu Debu care le dau viață) sunt chemați de Claudius la curte să caute cauza tulburării lui și să amelioreze starea prințului, căzut în depresie ori nebunie. Expediate într-o afirmație pe care vor să o schimbe („Rosencrantz și Guildenstern sunt morți”), cele două personaje caută în primul rând un sens pentru a fi fost invitate în piesă numai ca să-și trăiască sfârșitul. Într-o clipă în care un om mai slab de înger s-ar gândi să-și reevalueze credința, Rosencrantz și Guildenstern, care dau cu banul de când țin minte, își evaluează cu umor șansele de a învinge fatalitatea și de a face să se întoarcă pe partea cealaltă monezile care au arătat de 92 de ori la rând cap…

Interpretând cu umor cele două fețe ale aceleeași monede sau poate cele nouăzeci și două de monede azvârlite în aer ale aceleeași fețe, personajele principale sunt de fapt două fațete ale aceleeași fatalități, interșanjabile: Silviu Debu e Guildenstern serios, apăsat, filosof, Bogdan Cotleț e Rosencrantz comic, jucăuș, naivul perfect. Ei se completează minunat pe tot parcursul spectacolului, într-un excelent joc de șah în care piesele cu care joacă sunt viața, moartea, eternitatea și puterea. Poate au de ispășit un trecut pe care nu și-l mai amintesc. Sau poate timpul s-a oprit în loc și aceeași experiență a unei monede aruncată o singură data s-a reflectat de peste nouăzeci de ori.

Purtați pe aripile vântului unei zile fără vânt, sub influența unor forțe ne-, sub- sau supra-naturale, cei doi filosofează, postulează, anchetează, încercând mereu să evadeze din piesă, să se întoarcă la un „acasă”, la un ceva dinainte să fie sortiți pieirii, convinși că nu trebuie să-și piardă concentrarea și că, dacă pun întrebările potrivite, ar putea scăpa sau chiar primi o răsplată. Așa se lansează în fascinantul joc al întrebărilor și răspunsurilor din ingenioasa scriitură a lui Stoppard (după diverse reguli, care presupun false ipoteze, interdicții,  distribuiri sau inversări de rol, în dialoguri absurde), cărora cei doi reușesc să-i imprime o incredibilă coerență, pe care o vor susține pe tot parcursul piesei și spectacolului, luptându-se cu eșecul, cu fatalitatea, cu anotimpurile, cu punctele cardinale, cu direcția vântului și cu personajele hamletiene în încercarea de a schimba soarta care le-a fost propusă sau măcar de a-și învinge teama de sicriu. Până când se autoconving că nu are sens să intervină: „Am fost lăsați atât de multă vreme la cheremul propriilor noastre gânduri, încât, după o vreme, te bucuri de nesiguranța de a fi lăsat la cheremul gândurilor altcuiva. ”

Cea mai importantă activitate a lor e cea de a se juca unul pe celălalt, așa cum sunt percepuți, mereu confundați de celelalte personaje cu care interacționează.

Într-o scenografie pe care Iuliana Vîlsan a imaginat-o ca un imens cimitir ce va să-i înghită pe toți, shakespearieni și stoppardieni deopotrivă, în care a plasat păpuși întrupând personaje din scenă, dar și resturi de trup uman – membre și schelete osoase – și jucării, azvârlite aiurea în tot felul de poziții și folosite în jocul actorilor întru sporirea absurdului și comicului unor situații, Rosencrantz și Guildenstern au drept aliat principal în lupta lor cu destinul trupa de tragedieni ce urmează să joace la curtea castelului Elsinore.

Mai precis pe liderul acestei trupe, care conduce minunat spectacolul de teatru în teatru. Excelentă Ilona Brezoianu și foarte inspirată alegerea lui Eugen Gyemant de a distribui în acest rol un personaj feminin  (în piesa lui Stoppard rolul șefului trupei de actori e un personaj masculin, interpretat în propriul film de Richard Dreyfuss), gândit ca un Horațio, dar nu al lui Hamlet, ci un confident și un consilier al celor doi.

Ilona Brezoianu are forță, umor, autoironie, isterii și vulgarități controlate, energie în mișcare și foarte mult ludic în rostire, plimbându-se cu lejeritate între grav, frivol și obscen, achitându-se cu brio de rolul pe care-l are, acela de a face legătura între public și personajele din lumea lui Hamlet, prilej de a reflecta asupra condiției actorului (obligat să facă pe scenă lucrurile care de obicei se întâmplă în afara ei), înțelegerea situațiilor de joc și elaborării adevărului scenic, dar mai ales asupra a cât de greu se creează iluzia realității…

Secondată mereu cu umor de Angel Popescu (în rolul Regelui Actor), Laura Creț (Regina Actriță) și Eduard Cîrlan (Alfred), tragedienii din școala ei „de sânge dragoste și retorică” („sângele o obligatoriu, toate sunt cu sânge”), care intră cu greu în convenție, condamnați la un limbaj care compensează în obscuritate ceea ce-i lipsește în stil, Ilona Brezoianu conduce cu o mână de fier, fără de care teatrul, probabil, nu ar putea supraviețui. „Toți cei însemnați să moară trebuie să moară după stricta urmare a indicațiilor”, spune personajul ei, caricaturizând până la absurd însăși piesa „Hamlet” („Un abator. Opt cadavre cu totul, scoate ce e mai bun din noi”), încercând să extragă semnificația din melodramă…

Curtea de la Elsinore are parte de interpretări remarcabile.

Un interesant și fermecător Claudius al lui Liviu Pintileasa, cel care-i primește pe cei doi la curte cu brațele deschise, caricaturizat, entuziast dar senil, confuz în exprimare, corectat mereu și ajutat în rostire de patetica, ridicola și superficiala Gertrude a Smarandei Caragea.

Foarte simpatic Polonius al lui Lucian Iftime. Cu voce mieroasă de fals slugarnic, ironic și demonstrativ, părinte excesiv de autoritar Ofeliei, revoltat de rândurile îndrăznețe primite de fiica lui neprihănită de la Hamlet, el explică cu iscusință tulburarea prințului prin interdicția pe care a ridicat-o Ofeliei în a primi dragostea lui. Ofelia Blancăi Doba este docilă, marioneta perfectă în mâinile lui Polonius. Fata a cărei „frumusețe nu ar trebui să stea de vorbă cu cinstea ei”, după cum zice Hamlet, se remarcă în scena în care își pierde mințile după ce i-a fost ucis tatăl.

Toți gravitează în jurul excelentului Hamlet al lui Anghel Damian, ludic, inteligent, alunecos și crud, care joacă perfect „nebunia cu metodă” la care face referire Polonius, cea spre care l-au purtat postul negru, veghea, reveria și furia care l-au cuprins după moartea suspectă a tatălui și căsătoria nepotrivită a mamei, avertizându-i pe cei doi că unchiul care-i e tată și mama care-i e mătușă se înșeală, declarându-se nebun doar de la nord la nord-vest…

Captiv în celula sa din închisoarea lumii, excelent în scena în care cei doi negociază trupul neînsuflețit al proaspăt-ucisului Polonius pentru a-l depune la capelă sau în cea în care cântă la fluier, Hamlet-ul lui Anghel Damian coboară credibil și în public, aducând un mic elogiu patetic ființei umane, de care se arată totuși neplăcut impresionat. Din perspectiva personajului său, chintesența țărânii este simplă: „Nu e nimic rău sau bun pe lumea asta pe care să nu-l facem noi să fie așa”.

Întrerupte de zgomote de sticlă spartă, zbor de avioane ori pisici călcate din greșeală în întuneric și acompaniate de o muzică de film mistery (avându-l autor pe Alexei Țurcan), prin care se creează un permanent și savuros suspans, interesant puse în valoare și de light-design-ul lui Alin Popa și video-design-ul semnat de Dilmana Yordanova, personajele de acum câteva secole, dimpreună cu cele de acum câteva decenii, sunt aduse în contemporan prin coafuri și culoare, dar și iconografia folosită în costume (în care sunt folosite și siglele facebook, youtube ori instagram). Ele caută mereu aprobiul publicului, apăsând în același timp pedala non-comunicării sau a redundanței din mesajele pe care le transmit, subliniind artificialul care traversează astăzi toate relațiile umane. Pentru că publicul știe ce vrea și ăsta e singurul lucru în care e pregătit să creadă…

Toate pentru a accentua drama pe care o traversează Rosencrantz și Guildenstern, oameni mărunți care nu cunosc ițele poveștii, personaje care evadează din textul lui Shakespeare pentru a-și trăi  exilul în piesa lui Stoppard. Care cer și ele puțină acțiune coerentă, mergând agale către eternitate. Fără posibilitatea de a schimba ceva sau măcar cu speranța vreunei explicații. Moartea lor va fi absența și nimic mai mult. Și timpul care nu li se va mai întoarce.

Aveau o singură șansă la supraviețuire.

„Totul trebuie luat pe încredere. Adevărul este numai ce este luat drept adevărat. Este moneda de schimb a celor vii. Poate nu e nimic în spatele ei, dar nu contează, atâta timp cât i se dă valoarea cuvenită. ”.

Și li s-a dat.

Always look on the bright side of life…

„Rosencrantz și Guildenstern sunt morți” de Tom Stoppard

Teatrul de Comedie București

Regia: Eugen Gyemant

Scenografia: Iuliana Vîlsan

Asistență regie: Alice Gyemant

Muzică: Alexei Țurcan

Light-design: Alin Popa

Video-design: Dilmana Yordanova

Foto: Alexandra Pașca

DISTRIBUȚIA:

Guildenstern/Ambasador: Silviu Debu

Rosencrantz/Ambasador: Bogdan Cotleț

Actorul/Horațio: Ilona Brezoianu

Hamlet: Anghel Damian

Claudius: Liviu Pintileasa

Polonius: Lucian Iftime

Ofelia: Blanca Doba

Gertrude: Smaranda Caragea

Regina Actriță: Laura Creț

Alfred: Eduard Cîrlan

Regele Actor: Angel Popescu

Data premierei: 5 aprilie 2019

Durata spectacolului: 1h 55 min