O joacă de-a teatrul în teatru. La Unteatru.
O poveste romantică despre putere, libertate și fatalitate. O farsă filosofică despre iubire și soartă, scrisă cu nerv și umor, pusă în scenă cu multă emoție și tandrețe, la modul cel mai sarcastic, asumat, livrată direct spectatorului pe care-l privește fix în ochi și îl invită să se lase purtat în aventură. De plictiseală…
Textul de acum două secole al lui Georg Büchner spune povestea a doi prinţi, prinţul Leonce din Regatul Popo şi prinţesa Lena din Regatul Pipi, care, fără a se cunoaște unul pe altul, fug de căsătoria aranjată de părinții lor și ajung să se îndrăgostească, fără a ști adevărata identitate a celuilalt.
Precursor al teatrului absurdului, preocupat de nevoia de libertate a individului și revoltat de condiţiile sociale şi politice ale epocii lui, ce refuza emanciparea în această direcție, dramaturgul, care a murit foarte tânăr (la 24 de ani), a gândit povestea celor doi prinți ca pe o ironie împinsă până la sfidare la adresa aranjamentelor politice ale vremii, tributare încă tradițiilor istorice, a intrigilor matrimoniale ale părinţilor ce-şi uneau averile și blazonul cu prețul nefericirii odraslelor lor. Büchner sapă adânc în sufletul acestora din urmă, cu delicatețe și cinism deopotrivă, amendând ipocrizia și căutând să delimiteze adevărul uman de falsul grosolan la care este îndemnat să consimtă. Rezultatul este un basm plin de cugetări filosofice și poezie, cu replici usturătoare despre viață și lume, pe care Eugen Gyemant îl exploatează cu farmec și chef de joacă pe scena unteatru.
O scenă-grajd imaginată de Maria Nicola, staul al celor mai domestice animale mari din câte a cunoscut pământul: oamenii. Prinși fără soluții de evadare într-un spațiu în care nici măcar animalele (sugestiv scheletul unei bovine în fundalul scenei) nu reușesc să supraviețuiască, înțesat de tulpini uscate, rămase după ce istoria a treierat prin literatură și teatru, asigurându-le provizii necesare doar subzisteței, un nutreț demult cosit pentru hrana sufletelelor chinuite de convenții…
Convenții cu care a luptat Georg Büchner și pe care le sparge la rândul lui Eugen Gyemant, cu fantezie și umor, bazându-se pe o echipă de actori tineri, talentați și carismatici, împreună cu care a cunoscut mai multe succese teatrale pe scenele românești.
Personajele joacă și se joacă în această lume de paie, lansându-se într-o aventură copilărească, prezentată sub formă de confesiune, care mizează pe complicitatea publicului.
Leonce, pe care-l construiește cu multă migală Andrei Seuşan, este un adolescent frumos, curat și delicat, inteligent, ironic și autoironic, prea tânăr să se însoare dar destul de înțelept să nu se lase târât cu ușurință în mascarada ce i se pregătește, care zburdă prin temele pe care le propune textul neliniştit, căutător, visător, încercând să rezolve (cu autodeclarată plictiseală) mari probleme existenţiale, cum ar fi, să zicem, să-ţi priveşti creştetul capului… Credibil încă de la început, când răsfoieşte textul piesei şi se adresează direct spectatorilor cu care face prinsoare și pe care-i pregătește pentru „înaltele lui îndatoriri viitoare”, apoi în monologul în care-și deplânge soarta, ca exponent fără voie al unui grup de oameni ce fac cele mai serioase lucruri fără să știe de ce, supunându-se orbește unor norme pe care nu caută să le înțeleagă („acești păcătoși, acești sfinți, acești nătărăi, acești respectabili tați de familie, care nu sunt la urma urmelor decât niște leneși abili și prefăcuți”), dar și în rol de iremediabil îndrăgostit, care însă tratează cu cinism subiectul iubirii, Leonce al lui Andrei Seuşan îți merge la inimă.
Îi ține isonul un savuros Valerio al talentatului Lucian Iftime, valetul boem și visător cu care filosofează în voie pe tot parcursul spectacolului, ludic autoritar în relația cu prințul, plin de forţă, versatil, un bufon înţelept cu vorbe ticluite, „un alt nefericit care umblă după idealuri” și perorează cu farmec și umor pe orice subiect care îi trece prin cap (excelent în scena în care își prezintă personajul, inventând oameni și situații și jucându-se cu paiele care-l înconjoară), care cunoaște toate potecile către drumul spre balamuc, dar și spre fundul paharelor și sticlelor, mânat de lene și de fuga permanentă de orice fel de muncă: „Am o imensă tenacitate în a fi leneş. Nici o bătătură nu-mi spurcă mâinile, pământul n-a sorbit încă nici o picătură din sudoarea frunţii mele… În ce priveşte munca sunt fecioară.”.
Pe el își sprijină Leonce povara rutinei și a condamnării la o viață normată, dar și a aventurării în necunoscut și a dragostei care se naște și crește în el pentru minunata Lena, micuța și fragila prințesă a Danei Rogoz, o adolescentă finuță, candidă și visătoare, sinceră până la lacrimi și ludică precum un copil aruncat într-o lume plină cu jucării (mai ales când joacă rolul inventatului ei personaj, Roseta), în care durerea ei devine și mai importantă: „Doamne, pot şi eu să iubesc? De ce eu nu? Umblăm atât de singuri, căutând o mână care să ne sprijine până vine femeia care spală morţii, ne desprinde mâinile şi le încrucişează fiecăruia pe piept. Dar de ce? De ce să baţi un cui prin două mâini care nu s-au căutat? Mâna mea ce vină are? ”. Ca și Leonce, Lena a fugit de acasă și caută sens, motivație și autentic în tot ce o înconjoară, sprijinită și însoțită la rândul ei de o doică lipsită de prejudecăţi (foarte inspirată alegerea regizorului).
Valetul și doica îi reazemă pe cei doi în încercarea de a-și păcăli familiile pentru a rămâne împreună, neştiind că, de fapt, ei chiar fuseseră sortiţi. Povestea lirică a lui Leonce și a Lenei, care reușește să rămână romantică fără tușe groase (ba chiar se infiltrează accente ironice ori chiar cinice – muzica spectacolului în principal, dar și monologuri ale actorilor) își găsește contrapunctul în regele dezumanizat (Împăratul de Popo), lipsit de simțul ridicolului, de care dă mereu dovadă, pe care Ionuţ Grama îl conduce prin scenă cu mare pricepere și interesante nuanțe (ceea ce dealtfel face și cu Doica), atât în gestică și mișcare cât și în jucăușa lui rostire. El perorează cu aceeași bucurie despre nodul la batistă sau despre liberul arbitru, amestecând teme și filosofii de viață cu cele mai banale gânduri care-i trec prin minte în savuroase tirade: „Substanţa este lucrul „în sine”; adică eu. Aţi înţeles? „În sine” înseamnă în sine, pricepeţi? Acum vin atributele, modificările, afectele şi efectele. Deci: atributele, însemnele, modificările, ajustările, afectele, afectările, efectele şi defectele. Unde mi-e cămaşa? Unde-mi sunt pantalonii? Staţi, pfui! Liberul arbitru e complet deschis. Unde e morala, unde sunt manşetele? Categoriile sunt în cea mai scandaloasă dezordine: mi-aţi încheiat doi nasturi în plus; tabachera e în buzunarul din dreapta; întregul meu sistem e distrus. ”…
Penibilul și accentele paranoice ale personajului lui sunt întreținute cu umor de un cuplu haios de servanţi (Bogdan Cotleţ şi Eduard Cîrlan), docili și simpatici, mereu amenințați de vreo primejdie, consilieri ai „Curcii” (amuzantă dezvoltarea acestui defect intenționat în rostire, prelungit apoi și în joc), cărora le-au fost trasate și rezervate situații și replici picante, cu care este condimentat întregul spectacol.
La căderea măștilor de final, rămâi cu gustul amar al limitelor unei vieţi previzibile, plină de norme, etichete și butoane precise, de la care individul nu se poate sustrage, la fel cum nu se poate eschiva nici de învârtirea haotică prin mecanismul iubirii. Poate că toate aceste personaje nu sunt decât un pretext literar, „un calambur nereuşit, născut din împreunarea unor cuvinte”, așa cum îl percepe Leonce pe Valerio, sau doar „o carte fără cuvinte şi fără litere, numai cu puncte de suspensie”, cum crede Valerio despre Leonce, cei doi prieteni care-și propuseseră la începutul spectacolului să devină eroi, savanți sau genii, ori măcar membri folositori ai societății omenești…
O posibilă concluzie o găsim tot într-o replică a lui Leonce: „Pentru apriori e cam târziu, trebuia s-o fi moştenit de la tata; şi aposteriori înseamnă să luăm totul de la-nceput, ca într-un basm vechi:
A fost odată…!”…
„Leonce și Lena” de Georg Büchner, traducerea: Nina Cassian
Teatrul unteatru
Regia: Eugen Gyemant
Scenografia: Maria Nicola
Costume: Baden 11 și Narman
Foto: Florin Kirițescu
DISTRIBUȚIA:
Leonce: Andrei Seuşan
Valerio: Lucian Iftime
Lena: Dana Rogoz
Împăratul de Popo şi Doica: Ionuţ Grama
Consilierii curții: Bogdan Cotleţ şi Eduard Cîrlan
Luciana Antofi 