Strigătul de disperare al școlii românești cu și fără „Limite”. La Replika.

Ai luat un 4 la Română pentru că nu ți-ai făcut tema… Fix în ziua când ți s-a rupt tricoul și au râs colegii de tine… După ce la ora de sport profesorul te-a avertizat că nu știe dacă vei putea lua notă de trecere la proba de rezistență de săptămâna viitoare… Și diriginta te-a chemat în pauză la cancelarie să-i pârăști pe cei care s-au bătut ieri cu cocoloașe de hârtie în timpul orei de chimie…  Și să te roage să vii mâine cu mama la școală să schimbați draperia, care s-a rupt săptămâna trecută fix când ai încercat tu să închizi fereastra, deși se agăța mereu în colțul ei… Iar directorul, pentru că te-a prins la cancelarie, ți-a cerut să-ți coși numărul matricol pe sarafan, altfel să nu te mai întorci mâine… O zi tristă de școală pe care ai putea să ți-o aduci aminte din viața ta de elev…

Azi merge copilul tău la școală. Locul ăla de unde ți se cer mereu bani. Pentru cretă. Pentru markere. Pentru paznicul școlii. Pentru supravegherea video. Și pentru materiale auxiliare. Și iar au schimbat ăștia regulile pentru admitere… Și programa… Și iar a luat azi 8 la desen, nu mai pupați liceu bun… Și iar le-a dat profesorul de mate teme pentru tot weekend-ul, de nu puteți ieși nicăieri… Și trebuie să treci pe la medicul de familie diseară, să-l scutești de la sport, să nu-i strice media… Și iar i-a zis directoarea să se tundă, pentru că băieții nu pot purta părul lung, zice la regulament… Și iar e miercuri ședință cu părinții… O zi tristă de școală din viața ta de părinte…

Spectacolul „Limite” al Centrului Educațional de Teatru Replika îți vorbește despre toate astea și multe altele fără să spună niciun cuvințel explicit despre ele. Făcându-te doar să îți aduci aminte, silindu-te să activezi tot ce știi despre școală din memoria ta afectivă, din experiențele tale directe și indirecte mai vechi sau mai noi de pe băncile, de la ușa și din curtea ei. Dar numai ca să te ajute să înțelegi. O nouă perspectivă, despre care se vorbește mult prea puțin: cea a dascălului. Pentru că există multe zile triste de școală din viața lui de profesor…

„Limite” este un eveniment-radiografie pentru școala românească post-decembristă, pentru realizarea căruia dramaturgul Mihaela Michailov împreună cu regizorul Radu Apostol au intervievat zeci de profesori din mediul preuniversitar, inspectori școlari și alți reprezentanți ai instituțiilor care joacă un rol hotărâtor în sistemul educațional din România. Prin încercările lor, cei de la Replika se străduiesc de câțiva ani să surprindă și să explice legăturile complexe dintre profesori, copii și părinți, în speranța că, odată înțelese și asumate cocluziile cercetărilor și  evenimentelor lor, ne vor ajuta pe noi toți să ameliorăm, să reparăm și să îmbunătățim calitatea educației. Pentru noi, pentru copiii noștri și pentru un viitor mai bun.

De la o speță din interiorul sistemului (aleasă nu doar deloc întâmplător, ci chiar foarte inteligent pentru a o exploata atât din perspectiva educațională cât și din cea teatrală, retoric și emoțional) s-au plimbat prin hățișurile școlii românești, pe culoarele ei pline de indiferență, abuzuri, birocrație și corupție, au bătut-o pe umărul ridicat a neputință, i-au băgat creionul și degetul în ochiul împăienjenit de suferință, i-au ridicat sarafanul și au tras-o de cozi pentru a-i revela rușinea și a o incita la strigăt, i-au răsfoit manualele pline de erori științifice și cataloagele înțesate de 10-le ăsta cretin după care aleargă toată lumea la toate materiile, i-au rupt echerele cu care își măsoară unghiurile înguste prin care e în stare să privească și i-au împrăștiat mărgelele de pe numărătoare, doar-doar o pierde până la urmă socoteala… I-au chemat părinții la școală și i-au scăzut nota la purtarea din  ultimii treizeci de ani… I-au forțat toate limitele…

Pentru că „Limite” este și un foarte bun spectacol de teatru. Realist, curat, plin de emoție de foarte bună calitate. I se datorează în mare măsură actriței Mihaela Rădescu, care reușește să se miște admirabil între rolurile celor șapte personaje-profesor și un părinte pe care le interpretează în același timp și care i-au fost încredințate de Radu Apostol pentru a construi mesajul puternic al spectacolului. Excelentă opțiunea pentru un one woman show, care vine încă din scriitura foarte bună a Mihaelei Michailov, dar și pentru alegerea Mihaela Rădescu care reușește să dea credibil viață acestor voci și să le pună într-un dialog permanent fără nicio scăpare, voci pe care regizorul le gestionează și le  amplifică ingenios prin alte mijloace (și chiar cu ajutorul altor câteva personaje pe care i le pune subtil actriței în cârcă), dar și cu ajutorul muzicii lui Alex Bălă.

Senzațională Mihaela Rădescu la ieșiri și intrări în personaj, într-o demonstrație complexă de măiestrie actoricească (superbă mai ales în rostire și joaca pe multe voci, dar foarte atentă la schimbările de ritm și atitudine corporală pe care le imprimă diverselor personaje) dar și de înțelegere umană, de experimentare a umilinței mereu din perspectiva altuia, pe care o explorează fin și inteligent, într-o cheie ușor recognoscibilă de către public. O ajută și scenografa Gabi Albu, care a optat pentru un decor simplu, dar foarte inventiv folosit și dat spre explorare actriței, plin de surprize și de sfredele  emoționale prin care trece spectatorul cu fiecare obiect de recuzită care se lasă dezgropat, dezvăluit, mânuit și urcat pe scară întru salvare și susținerea celor rostite…

Adevăruri crude și sfâșietoare, pe care profesorii le tac de ani de zile, bombardați deopotrivă de indiferența, aroganța și impertinența elevilor, tot mai strâmb cultivate și susținute prin complicitatea otrăvitoare a părinților și defăimarea continuă a instituției și sistemului pe care au ales să-l servească, amenințați de politicieni nepricepuți, de media rău intenționată, de mizerie, de neputință, de vină, de rușine și de teamă…

Ascunși care cum poate, cu mai multă sau mai puțină pricepere, sub un costum de unică folosință, pe care fiecare elev îl împroașcă pe rând cu cerneală, cu cretă, cu vopseluri, reproșuri, sictir și noroi, pentru a-l arunca apoi la coș și a trece mai departe… În urma lor, sistemul pare că o mai ia încă puțin la vale, în timp ce profesorii rămân pe loc, într-o încremenire aproape suavă, gata să fie folosiți de următoarea generație și aruncați din nou la coșul de gunoi al educației și al istoriei…

Frumos, curat, pertinent, profund. Pe scurt, cât se poate de important. Ca tot ce și-a propus acest centru educațional, unde se simte dragostea pentru educație și teatru deopotrivă, inteligența și coerența echipei și dorința sinceră de a schimba ceva.

Cu fiecare replikă din dialogul ăsta surd cu sistemul, cu noi, cu neputințele noastre… Până ne-om găsi lokul…

„Limite” de Mihaela Michailov

Centrul de Teatru Educațional  Replika

Regie și Lighting Design: Radu Apostol

Distribuția: Mihaela Rădescu

Scenografia : Gabi Albu

Muzica originală și spațiul sonor: Alex Bălă

Foto: Monica Nae

Durata: 1 h 15 min  (fără pauză)

Nerecomandat persoanelor sub 14 ani

Din cearcănul ochiului care privește spre moarte: „Dansul Delhi“ în clinica lui Radu Afrim

Sunt un om bogat, dar infinit mai trist. Cu fiecare om care trece prin mine, cu toate comorile și tristețile lui. Dar sunt un om tot mai viu, cu toată moartea cu care sunt datoare. Cu fiecare ființă vie care trece prin mine, cu tot sfârșitul pe care la rându-i îl are de restituit ordinii Universului.

A trecut iar Radu Afrim. Cu toată suflarea și cheful lui de joacă și de viață, dar și cu toată moartea de care e în stare și pe care e dispus să mi-o arate. Și e… Noroc că nu e decât un dans. Pași pe care ne deprindem să-i facem împreună, mișcări pe care trupul se obișnuiește să le execute, muzică spre care urechea se instruiește să-și încordeze auzul, dar mai ales ritmuri pe care inima învață să bată și apoi să asculte de ele… Până într-o zi când se va opri…

Locuim doar într-un  cearcăn, unde învățăm să dansăm dansul ăsta. Într-un cerc vânăt ori pământiu care înconjoară ochiul tot mai obosit sau mai bolnav al vieții noastre ce se va închide sigur prin moarte, un cerc care se adâncește cu fiecare înțelegere, cu fiecare rană săpată de lacrimile ce însoțesc fiecare plecare pe care suntem obligați să o acceptăm. De aici se pot vedea uneori genele deschizând ochiul a speranță și arătându-ne din nou lumina, alteori împletindu-se liniștite întru visare, și, câteodată, unindu-se amenințător sub semnul primejdiei că s-ar putea să nu le mai vedem niciodată…

Suntem în plin cearcăn. Mai precis pe holul lui lung din spitalul morții, de unde căutăm către sfârșit. Cu umbrela pregătită pentru următoarea ploaie de lacrimi, distingem printre gene o bolniță unde nu învățăm să ne tratăm, ci doar să privim, așezându-ne cuminți, într-un scaun  de așteptare sau  doar de vizitator, pentru consultul oftalmologic.

Pe rând, fiecare, pacient și aparținător (iubesc cuvântul ăsta!) într-o clinică de emoții puternice (senzațional construită de scenograful-arhitect Cosmin Florea – șeful ocolului silvic al „Pădurii spânzuraților“ – și exploatată video împreună cu Andrei Cozlac), eroii lui Afrim și spectatorii „Dansului Delhi“ sunt invitați să privească înăuntru. Fiecare cu ce a venit de acasă, doar ghidat de lumină și mișcare atent studiată pentru a-și antrena mușchiul ochiului și a-l face să se întoarcă unde și-a propus regizorul să-l facă să privească, până înțelege și prinde ritmul. Ăsta din urmă e ambalat într-o inimă urișă în dreapta scenei, acoperit grijuliu cu o pânză, precum mobilele vechi, gata oricând să fie ridicată și scuturată de praf pentru a-ți arăta încăperile ei luminoase, pline de puls  și parcă mereu neatinse de vreme…

O inimă cu care Afrim a venit în buzunar direct de la „Măcelăria lui Iov“, achiziționată la prețul corect (după ce nu a mai putut fi salvată de la prăpăd!…) tot de la Naționalul ieșean. Doar ca să treacă prin ritmurile ei moartea. Moartea din cearcăn, din cercul din jurul acestei surse-metaforă de lumină care este textul lui Ivan Vîrîpaev. O moarte-halou sau o moarte-curcubeu, una descompusă în șapte culori pentru a-i înțelege mai bine Lumina, caldă și rece deodată, care inundă insula pe care o are în stăpânire, în șapte piese într-un singur act sau într-o singură piesă în șapte acte. Chestionând câte o moarte, mai scurtă sau mai lungă…

Tot din Măcelărie a venit la braț și cu fiica lui Iov, candida și ingenua Ada Lupu cu delfinul ei cu tot, mânată de promisiunea unei insule, de data asta cucerind una a morții… Ea este Katea, ea este dansatoarea desăvârșită, ea este cea care a inventat „dansul Delhi“, un dans început cu o durere ca o bucată de fier încins înfipt în inimă, prin care a luat viețile săracilor, bolnavilor și oamenilor suferinzi din Delhi și le-a transformat într-un dans superb, pe care toți îl admiră… O fericire construită pe nefericirea altora… Și cea care ne invită și pe noi să dansăm… Suavă și intransigentă deopotrivă în mișcare și rostire, sigură pe sine și plină de multă libertate interioară și exterioară, actrița-dans reușește să descrie durerea cumplită dar și bucuria imensă care-i  însoțesc cadențele, și care, odată împărtășite, sunt pasibile de acceptarea și înțelegerea noastră. Plecând de la paralizie, de la starea de șoc în fața veștii morții, trecându-le prin acceptare, durere, furie, invidie, reproș, fericire, zbor și desăvârșire, într-un amestec corporal de scuză, părere de rău, vină, revendicare și implorare gen „lasă-mă să fiu fără tine!…“.

Fără tine înseamnă multe. Fără mama (consistentă Pușa Darie în construcția acestui rol), cea care râde mereu și te critică blând și aspru cu un ochi, uneori mai puțin reținut, în timp ce celălalt plânge sub regret și melancolie, femeia care a visat și ea odată să danseze, poate chiar să inventeze un dans… Fără Andrei (un Dan Prisacariu fermecător și rezonant), admiratorul înflăcărat, dragostea ascunsă a vieții ei, plină de pasiune și culpă în același timp… Fără soția lui Andrei (foarte precisă Marina Munteanu în rolul Olga, femeia lovită și înșelată)  și toată durerea vinovată a trădării și a împingerii ei către suicid… Fără o mână de ajutor și de sprijin în trecerile către Dincolo (excelentă Livia Iorga în rolul asistentei medicale, mereu pregătită cu actele, cu tava pe care tronează tratamentul de consolare dar și seringa plină de vină, reproșuri și resentimente, poate chiar de toate cele necesare pentru pregătirea ultimului drum)… Fără spectatorul atent și vigilent (Tatiana Ionesi, savuroasa Lera, criticul de balet prin vocea căruia se ascute limba către critici în general), fără de care mesajul dansului ei poate nu și-ar găsi împlinire… Dar și fără sine… Golită de dans… Poate chiar și de orice memorie a dansului ei…

Trecuți fiecare prin patul morții – ce tronează amenințător în ochiul din mijlocul scenei, prin care îți arunci curios privirea către moartea ta și către morțile posibile ale celor din jur, în timp ce moartea privește înapoi către tine fără de vreun sentiment -, te sfredelesc cu interogări amețitoare și priviri de compătimire, în timp ce peste pleoapa închisă suficient pentru a umezi de fiecare dată corneea și a te lăsa să privești mai departe la moarte, dansează mereu Ecaterina, întruchipându-l pe Shiva, Marele Ascet, purtătorul colierului de cranii și dansatorul divin, stăpânul celui de-al treilea ochi, de foc, deschis întru amendat dualitatea din om prin dansul lui cosmic, în al cărui ritm creația evoluează, se dizolvă și se regenerează succesiv, ca într-o odă ce celebrează iminența fiecărei despărțiri, într-un ritual de distrugere firesc după orice proces de creație…

Din acest laborator al morții, locul ăsta în care se întâlnesc toate răsuflările întretăiate ale personajelor și spectatorilor deopotrivă, care ți-a fost înfipt puternic în minte și pe care s-ar putea să-l vezi la final, când se va fi derulat filmul vieții tale (din nou felicitări către colaborarea fericită cu Cosmin Florea!), se salvează și ne salvează doar dansul Delhi, decupat precis dintr-un bogat univers vizual și sonor marca Afrim, acompaniat de bătăile uriașei inimi din scenă până la aritmie, hipertrofie, explozie sau infarct…

Să nu uităm de ce ne-am adunat…

Pentru izbăvire. De păcate. Și pentru  eliberare. De pasiuni. De emoții. De milă. De vină. De rușine. De teamă. Prin artă. Carevasăzică pentru catharsis…

Mi-e rău… Parcă nu se mai vede demult nicio geană…  A rămas doar așteptarea… Ca pleoapa să se închidă și să înghită sub ea tot ce poate… Sub semnătură… Cu puțin noroc și pentru suma potrivită, poate aflu din timp, chiar înainte de ora oficială a înregistrării decesului…

Sau poate totuși am avut decența să îmi las acasă venele… Ori măcar un auricul sau ventricul, ceva, că mai am nevoie măcar de o garsonieră din acest apartament cu patru camere cu care am venit la spectacol, Radu Afrim, ce dracu!…

Fiecare mișcare în interiorul dansului… Tu simți atent și liniștit, și-n interior și-n exterior, și la început și la sfârșit, în profunzimea și la suprafața visului…

Poate într-o seară de toamnă, un spectator…

„Dansul Delhi“ de Ivan Vîrîpaev, traducere: Elvira Rîmbu

 Teatrul Național „Vasile Alecsandri“ din Iași

Regia: Radu Afrim

Scenografia: Cosmin Florea

Univers sonor: Radu Afrim

Video: Andrei Cozlac

Asistent regie: Simona Ionelia Țăruș

Foto: Odin Moise

Distribuția:

Ecaterina (Katea): Ada Lupu

Lara: Tatiana Ionesi

Andrei: Dan Prisacariu

Mama: Pușa Darie

Asistenta: Livia Iorga

Olga: Marina Munteanu

Despre ce vorbim când vorbim „Despre tandreţe” la Teatrul Dramaturgilor

Să iubești și să fii iubit. Să trăiești o stare de fericire continuă. Și să o demonstrezi fără încetare. O datorie sfântă față de societate, dacă mai vrei să exiști azi ca individ. Dar nu, nu iubire delicată și adevărată, în care să se amestece bucuria cu furia și tristețile, melancolia cu suferințele ori speranța cu dezamăgirile și tânguielile… Iubirea numai și numai din poziția de forță și de putere,  dragostea demonstrativă, golită de orice cusur afectiv și orice blândețe care ar putea să-i șubrezească imaginea de impecabil. Nu e bine să te arăți slab. O lacrimă în colțul ochiului și te-ai ars…

Trebuie să-ți afișezi zgomotos dragostea față de aproape. Dar nu, nu față de ce ai în proximitate (decât așa, din când în când, pentru imagine, și tot dintr-o poziție de forță). Poți să te tânguiești și să empatizezi doar în grup sau în ochii lumii față de temele care se impun prin agenda publică, mai ales în caz de tragedii și cataclisme. Sau orice eveniment dur, dacă se poate cu victime multiple și pagube uriașe. Urmat de petiții pe care să le semnezi și să postezi că ai făcut-o, ca să demonstrezi că ești compasiv. Că înțelegi. Că îți pasă. Cu ceva lirism, poți chiar să storci și niște bani din asta.

Trăim timpuri în care duioșia, gingășia, blândețea, grația și orice gest de delicatețe către celălalt nu-și mai găsește locul. E desuet. Deși tânjești după ele, ți-e îngrozitor de frică să le folosești chiar și în cea mai adâncă intimitate. Și nici nu te pricepi să le transformi în altceva, care să se potrivească mai bine vremurilor, fără să te facă să te simți penibil…

Dar lucrurile astea nu au murit de tot, omul nu e chiar atât de golit de afecțiune precum am fi tentați să credem, și undeva, în adâncul sufletului lui, recunoaște că tânjește după mângâiere. Indiferent dacă pe creștet, pe mâna care tremură, pe umărul aplecat sau pe părul pubian. E nevoia lui primară de a primi iubire tocmai pentru a se valida uman și a fi în stare să o dea mai departe pentru a trăi printre semeni. Și o poate face firesc, fără nicio abținere sau jenă.

La asta de gândești după spectacolul „Despre tandreţe” montat de Felix Alexa la Teatrul Dramaturgilor. La ce ai lăsat în spate din ziua respectivă înainte de începerea lui și cum ar fi putut să arate ea dacă am fi fost cu toții mai atenți. La noi și la celălalt. La schimbul de emoții dintre oameni, singurul motor care ne ține în viață și care îi dă sens. Convinși că binele aduce de partea lui mai binele. „Despre tandreţe” este un spectacol despre iubitul preventiv. Ca stare de fapt. Profund și plin de adevăr. Complet dezinteresat și fără de vreun PR deșănțat. Nu ăla de ochii lumii, ci un iubit fără martori, nesiropos și totuși dulceag, liric deși neexagerat sentimental, care te face cu adevărat mai bun pe tine. Față de tine și față de ceilalți.

Felix Alexa are la îndemână un text foarte frumos al celui care a inventat iubirile de tip pantof și iubirile de tip umbrelă, Matei Vișniec, un fin observator al sentimentelor umane, nu în varianta feminină și masculină cum s-ar putea crede la prima vedere, ci în accepțiunea a două tipuri de cititori – acum spectatori -: cel răbdător, încrezător și profund disciplinat, care parcurge totul cuvânt cu cuvânt, fără să sară peste vreo virgulă, și cel neliniștit, jucăuș, care frunzărește, citește pe sărite ori pe diagonală și se întoarce des. Căci textul lui Vișniec și spectacolul lui Alexa se pot „citi” în ambele feluri.

Scrisă fără să-ți bage degetul în ochi și decupând cu precizie situații simple de viață, recognoscibile și esențial pline de afecțiune, din care reușește să extragă esența întru demonstrația că totuși există duioșie în lume, piesa „Despre tandreţe” a fost la fel de precis și candid pusă în scenă, într-o serie de tablouri pertinente, în care emoția devine firesc sau firescul emoție. Sprijinindu-se vizual pe niște artificii de proiecție și jocuri de lumini și umbre, spectacolul lui Alexa a fost dat pe mâna actorilor, care reușesc să umple de duioșie nedisimulată cele mai banale situații în care se pot regăsi doi oameni. Cel puțin la prima vedere. Căci textul, la fel ca spectacolul, are straturi importante de lirism nedestrăbălat și poezie autentică în fiecare dintre relațiile dintre personaje, pe care regizorul le exploatează cu inteligență în munca serioasă cu cei cinci actori, protagoniști pe rând în aceste tablouri, care se achită mai mult decât onorabil de datoria de a înfige mesajul fiecărei scene în spectator. Și de a stabili un soi de cod de onoare al tandreții, descompus în șase scene pline de momente de frumos și simplu irepetabil care pot marca viața unui om. Atât de puțină grijă trebuie să avem pentru a oferi atât de mult…

În mâna celor cinci actori, personajele capătă consistență și verosimil. Un amușinat fin prin toate formele de tandrețe pe care omul este capabil să o ofere sau dispus să o primească. Care mizează totul pe adevăr. Fin, precis, serios, asumat, cumpătat și lucid și totuși brut, ambiguu, ludic, ironic, sensibil și stângaci, ca orice adevăr care se respectă. Și care-și păstrează și valorizează fiecare dintre dualitățile lui antagonice în interpretări toate reușite și bogate actoricește. O Sandra Ducuţă jucăușă și aparent superficială, sapă cu grijă către ceva mult mai profund, doar pentru a-l lua apoi în derâdere într-un exercițiu de precauție la tandrețea cu care ar putea fi prinsă în sac sau care ar putea să o copleșească. Un Ştefan Iancu aproape chirurgical, decis să nu cedeze jocurilor și capcanelor tandreții, învins în cele din urmă de fatidicul emoției cu care construiește relații și în cele din urmă complice la o elaborată strategie de tandrețe… O Catrinel Dumitrescu ludică în prima scenă, se arată purtătoare a unei tandreți melancolice, visătoare, amare și incredibil de profundă în scena de la tejghea.

O combinație reușită de luciditate și sensibilitate îi individualizează pe Ada Galeș și Șerban Pavlu, cu care Alexa a fost extrem de generos și cu talentul cărora a reușit să construiască scene memorabile. Prin ei reușește să demonstreze că tandrețea înseamnă și răsfăț și socoteală, și cunoscut și străin, și revelație și mistificare, și respect și dispreț, și sâcâială și răbdare, și încredere și gelozie, și curaj și rușine, dar mai ales adulmecări asumate de vise, de poezie, de idei colorate sau chiar de filosofie de viață, care te țin în echilibru și te poartă către înainte…

Prima și ultima scenă, un arc de poezie și culoare peste necunoscut, este un schimb senzațional de emoție, parte a unui ritual de tandrețe absolut savuros privit dinspre fiecare dintre capetele deloc desuetului joc al dragostei și al întâmplării… O pândă teribilă a sufletului ostatic într-un stomac plin de fluturi. Excelenți Ada Galeș și Șerban Pavlu, care completează delicios continentul de viaţă trăită cu paradisul voluptuos al ficţiunii, într-un ceremonial de tatonare, de celebrare a umanului, până la urmă.

Vorba lui Matei Vişniec:  „Reţineţi că, dacă vă place călătoria, nimeni nu vă obligă să vă mai întoarceţi din ea…”.

Puteți să luați un bilet pentru călătoria din seara asta de la ora 21.00 sau cea de mâine de la ora 17.00, în cadrul Festivalului Național de Teatru.

 

„Despre tandrețe’’ de Matei Vișniec

Teatrul Dramaturgilor Români, Sala „Ion Băieșu”

 

Regia: Felix Alexa

 

Ilustrație muzicală: Felix Alexa

Scenografie: Andrada Chiriac

Video-design: Auraleye

Light-design: Felix Alexa

Versiune scenică: Felix Alexa

Durată: 1h 30 minute (fără pauză)

Distribuția:

Femeia 1 / Autostopista /  Ea:  Ada Galeș

Femeia 2 / Femeia de la bar: Catrinel Dumitrescu

Bărbatul 1 / Autostopistul / Clientul /  El: Șerban Pavlu

Billy / Bărbatul 2: Ștefan Iancu

Catherine: Sandra Ducuță

Strigătul lui Brâncuși din burta peștelui cel mare: Iona lui Gábor Tompa, prizonierul infinitului care și-a găsit un Echo

Singur. Atât de singur că te părăsește până și ecoul. În sufletul gol, departe de toți și de toate. Făr’ de-nceput și fără vreun sfârșit previzibil. Dornic doar să afli. Să știi de unde vii și încotro te îndrepți. Dar mai ales pe unde vrei s-o apuci ca să ajungi Acolo. Nu se știe unde, dar sigur vei înțelege odată ajuns. Deschizi precaut ușă după ușă, în speranța că aproape ai răzbit. Dar coridorul se lungește întruna, ca o coloană infinită care s-a răsturnat anume să-ți fie cale fără de sfârșit. Ușile sunt tot mai multe. Mereu una nedeschisă în față, alta deja închisă în urmă. Să mergi înainte sau să te-ntorci?… Și Acolo e tot mai departe… Și tace… Poate că nu ți-a fost dat. Sau poate doar nu era ăsta drumul… Nu poți fi sigur. Ești doar un om. Poate un pescar, un personaj biblic sau chiar un mare creator. Nu vei afla decât Acolo…

Eliberată de Sorescu de convențiile dramaturgiei tradiționale, piesa „Iona” și-a găsit după 50 de ani în Gábor Tompa partenerul ideal în a sparge și convențiile teatrale care au însoțit până acum puținele puneri în scenă ale acestei „tragedii  în patru tablouri”, cum a numit-o autorul ei, extrem de generoasă oricum cu alegoria și metafora ca să lase deschis spațiul de joc și de joacă oricărui creator de spectacol care se hotărăște să se apropie de ea și să o privească atent în ochi, pentru a întoarce apoi capul către noi și a-și deschide atent pleoapa să ne arate cum s-au răsturnat sub ea imaginile. În ochiul vigilent al regizorului clujean, ele se învârtesc savuros în lungul, plin de îndoieli și disperatul monolog al pescarului sorescian, care îl întruchipează pe nimeni altul decât pe Constantin Brâncuși… O convenție fascinantă, prin care sufletul acestui spectacol, actorul Gabriel Răuță, reușește să transmită emoție prin fiecare gest. Iona pescarul este Iona creatorul, un personaj care se îmbibă de sensuri și nuanțe noi în fiecare moment petrecut pe scenă și jonglează fermecător cu ele într-o confesiune-rugă la care te face părtaș încă de la început, în timp ce se joacă întruna cu mintea și sufletul tău punându-ți la încercare răbdarea, aparatul critic și credința.

„Pe mine mă interesează Iona atât din punct de vedere religios, cât și din punct de vedere al condiției artistului în lume, azi. Figura lui Iona și chiar și cea a actorului Gabriel Răuță de multe ori m-au făcut să mă gândesc la imaginea lui Brâncuși. Artistul care se luptă cu materialul. Și există o replică în text: N-a făcut nimic bun în viața lui decât această bancă de lemn, punându-i de jur împrejur marea. O bancă de lemn în mijlocul mării… O imagine superbă care pe mine mă trimite cu gândul la Masa Tăcerii. Ei bine, este vorba aici despre cunoscutul motiv în care opera îl devorează pe artist. Și încercăm să facem trimitere la Brâncuși, care a trăit în balena exilului. Iona, în viziunea mea, este un spectacol despre condiția artistului și îndoielile lui azi în ceea ce privește credința. Despre relația lui cu Dumnezeu, cu divinitatea, cu inspirația, cu speranța, cu disperarea…”, mărturisește Gábor Tompa.

Iar imaginea desprinsă de pe retina lui și împărtășită nouă prin acest filtru este într-adevăr superbă. Asta și pentru că este minunat împlinită vizual în spațiul scenic de Carmencita Brojboiu, scenografa care a desăvârșit viziunea regizorului asupra temnițelor în care este osândit să fie prizonier omul zilelor noastre (printr-o instalație ce vine să arate ce este în burta balenei contemporane, care a înghițit o mulțime de obiecte pe care oamenii le aruncă în ape, din care nu lipsește plasticul…), închisori în care apa și sarea spală de orice culoare sufletul omului și artistului… Un alb împăcat, nu atât resemnat cât fatidic, venit din aglomerarea la lumina lămpii de interogatoriu a tuturor culorilor deodată, pentru a-l impinge pe Iona în afara spectrului vizual al semenilor, direct în burta peștelui cel mare…

Gábor Tompa îl aruncă pe minunatul actor Gabriel Răuță în acest spectaculos spațiu de joc (în care manipularea obiectelor de recuzită articulează incredibil imaginea și gândurile eroului) într-o introspecție captivantă a sufletului artistului, unul cu o dumnezeire a lui, dar și cu un efemer aparte, cu o simplitate precisă și excelent decupată în dialogul lui cu sine și cu Universul care l-a creat și căruia vrea să-i întoarcă favorul, pe scurt, într-un exercițiu complex de esențializare. Robust în tot ce face pe scenă (mișcare, gesturi, foarte mult în privire, aruncată ba birect spectatorului, ba în hăurile din sine), Gabriel Răuță excelează în rostirea scenică pe care i-o imprimă personajului, o joacă inteligentă de tonuri vocale mereu în dialog și la sfadă unele cu altele, schimbând cu pricepere timpul și rolul lor în lupta întru înțelegere, pe o voce ludică și la limita prăpastiei în același timp, a unui povestitor candid cu care empatizezi în timp ce limba i se ascute uneori doar ca să te înfioare…

Simplitate până la esență în a sublinia absurdul tragic al condiției umane în general și a artistului în special, excelent ironizat în contrastul dintre spațiul alb de cretă al decorului și dozele perfecte de umor negru cu care Ada Milea a înzestrat universul sonor al acestui spectacol (pentru că nu e doar muzică, e un fel aparte de a prezenta melodia și zgomotele tăcerii, sfâșierii, melancoliei, singurătății, credinței, revelației), pe care ni-l relevă nu doar cu mijloace și instrumente surprinzătoare, ci cu generozitate și mult talent, Cristina Juncu. Ea dă viață personajului Echo, un alter-ego al eroului care-l face sieși suportabil și care va imprima acest Iona al lui Gábor Tompa în conștiința spectatorului pentru multă vreme de acum înainte.

„Iona este, pentru mine, un poem despre singurătate și despre cât de pierduți suntem în acest spațiu, indiferent cât de conectați la lume am părea. Interiorul balenei trebuie să rezoneze cu ce gândește Iona și să fie cât mai… lichid, mai straniu, în sensul că e o planetă care e în interiorul balenei… și ființa rezonator, Echo, interpretată de Cristina Juncu, e un fel de Ariel care trebuie să fie și comic, și straniu, și tragic, în același timp. Pentru mine, umorul conține întotdeauna și o lacrimă… Până la urmă, odată ce ne naștem, avem o condamnare la moarte. Ce mai putem face? Să râdem de ce putem și cum putem. Cu lacrima în colțul ochiului…”, a declarat Ada Milea.

Și te face mereu să râzi. Asta cu numai un singur ochi, pentru că celălalt e gata mereu să plângă exact din același motiv pentru care unul râde. Foarte bine exploatate regizoral și muzical profunzimile textului lui Marin Sorescu, minunat ambalate de regele nostru pescar și repetate obsesiv și amenințător de Echo, care-l însoțește către burta peștelui cel mare, până ce… haț!… Direct în maț… (L-a înghițit burta și apoi l-a scuipat… Nedigerat…). Nu rămâne din el și din noi decât decât un pește mare care înoată pe mare, vorba Adei Milea: cu capul mare și burta mare și gura groaznic de mare, pe care un pește și mai mare, cu burta și mai mare, cu gura și mai mare, haț! îl înghite și înoată mai departe prin mare… În burta lui plutește burta altui pește, în care plutește burta altui pește, și tot așa, nu se mai sfârșește… Și poate niciodată n-o să vedem peștele suprem…

Greu să ieși din această parabolă dramatică altfel decât murind de sete. O fi chiar setea muntelui de sare din titlul trilogiei dramatice a cărei parte este „Iona”. Poate că înainte de acest spectacol la Teatrul Nottara sau la Teatrul Maghiar de Stat din Cluj chiar ar trebui pus un grătar la intrarea în sufletul fiecărui spectator, să nu se bage Gábor Tompa în el cu cuțitul… Doar ca să sculpteze o bancă de lemn în mijlocul mării… Pe care apoi să o sece…

„Iona” de Marin Sorescu

Coproducție Teatrul Nottara – Teatrul Maghiar de Stat Cluj

Regia: Gábor Tompa

Asistent de regie: Emőke Veres

Distribuția:

Iona – Gabriel Răuţă

Echo – Cristina Juncu

Muzica: Ada Milea

Scenografia: Carmencita Brojboiu

Regia tehnică: Réka Zongor

Foto: Mihaela Marin 

Doar o oră despre nefericirea de o viață: „Before breakfast”- un spectacol despre laolalta unui neîmpreună

Tăcerea. Cel mai greu de suportat act de comunicare între doi oameni. Mai ales între doi oameni care au fost odată unul. Și din care n-a mai rămas niciunul, pentru că s-au șters, din greșeală, unul pe celălalt, fără posibilitatea de a se mai desena vreodată. Pentru că nu-și mai aduc aminte sentimentul care i-a împins să se contureze atât de frumos în fața privirii celuilalt, chiotul acela de bucurie din care s-a născut profilul ideal al lui laolaltă, stins, încetul cu încetul, până nu a mai rămas din el niciun sunet…

Doar tăcere. Nu, nu o tăcere simplă, nu liniște, nu doar lipsă de zgomot. Ci tăcerea aia densă, vinovată, plină de sensuri, de resemnare, de revoltă, de așteptări înșelate și vise destrămate, de posibilități infinite de a se sparge în strigăte de disperare, în răcnete de neputință, în urlete de singurătate și hohote de plâns sau chiar de râs isteric, așa cum și-au imaginat-o soții Andrei și Andreea Grosu în spectacolul „Before breakfast”, realizat în colaborare cu Teatrul „Maria Filotti” din Brăila. Un  text care pare mai actual azi, la un secol după ce a fost scris de Eugene O’Neill, despre un cuplu nefericit, doborât de plictis, de rutină, de compromis, de înstrăinare.

O piesă într-un singur act. De curaj. Cel de a tăia cu bisturiul pe toată lungimea viscerelor sufletului, lăsând cavitățile vitale lăcrimând, sângerând, supurând, drenând rușinea afară din răni prin tuburi de luciditate și meșe de amare confidențe nedisimulate.

Și un spectacol dintr-o singură răsuflare. Una de emoție. Adâncă. Nerostită sau măcar rușinat recunoscută, ci doar citită printre niște rânduri aproape familiare, ceea ce fac, cu o precizie usturătoare, Mihaela Trofimov și Richard Bovnoczki. Un paos cu ou și coji de pâine uscată, pe potriva iubirii ce pare că stă să-și dea duhul, deși a murit în fapt demult, și e celebrată, probabil, în fiecare dimineață la micul dejun, urmând ca după obișnuitul praznic să-și vadă, din nou, fiecare de ziua și viața lui.

O răvășitoare doamnă Rowland a Mihaelei Trofimov, într-o excelentă și complexă demonstrație de actorie în lungul și bogatul monolog cu care a dăruit piesa acest personaj (excelentă traducerea actriței în colaborare cu regizoarea) și căruia actrița îi exploatează la maxim posibilitățile de rostire, mișcare și trăire fizică, în  trânta corp la corp cu inerția senzaționalului Alfred al lui Richard Bovnoczki și cu speranțele pe care le-a proiectat într-o căsnicie din care nu au rămas decât sacrificiul ei și promisiunea lui că într-o zi vor zbura împreună spre cel mai minunat departe.

Într-un exercițiu complex de iubire față de cel căruia a acceptat să-și dăruiască viața, o încercare de reparare a trecutului într-un gest forțat de aducere aminte și o disperată nevoie de a-și justifica existența – care merge până la acceptarea infidelității lui -, toate numai pentru ca viața ei să nu fie golită de ultima fărâmă de sens, Mihaela Trofimov reușește să construiască un personaj tulburător și o tensiune uriașă în sala de spectacol, gata mereu să izbucnească dar forțând mereu abținerea într-un controlat și seducător exercițiu de maturitate emoțională, prins  într-o revoltă bine supravegheată regizoral și actoricește pas cu pas, transpus scenic într-o tăcere apăsătoare, dureroasă, peste care se așează straturi de vinovăție, de duioșie, de grijă, de infinită răbdare, sinceră admirație și candide izbucniri de indignare, peste care se așează, treptat, o deșartă speranță de a reînvia ceva ce pare să vie dintr-o poveste frumoasă care începe și se termină cu „a fost odată”…

Greu de adus într-un prezent și la masa acestei dezbateri despre istoria personală (foarte robuste, deși excelând prin simplitate, scenografia și recuzita lui Vladimir Turturică, prin care susține și articulează viziunea regizorală asupra acestei piese) și peripețiile acestui neîmpreună în care au ajuns să se scalde Alfred-ul, aparent imberb, al lui Richard Bovnoczki. Soțul boem, perfect precaut, ascuns în alcool și moțăieli vinovate, sub tăcerile lui pline de-nțelesuri, care mizează totul pe cartea discreției, a împăciuirii prin non-participare sau doar firave și gingașe intervenții emoționale. Când taci nu poți fi întrerupt. Și nici nu trebuie să spui ce gândești. Să împărtășești. Să te arăți pe tine. Să-ți sufleci mânecile sufletului și să-i desfaci încet nasturii, cât să se vadă puțin pe dinăuntru, sub straiele în care-l ții acoperit de privirile iscoditoare și judecătoare ale lumii. Și ale consoartei. Excelent desăvârșit acest gând în Bovnoczki. Un om pe care ți-l închipui un tip dezgustător și absent, cu sufletul împietrit și gesturi bădărane, pe care barosul stă, într-un gest amenințător și perfect justificat, să-l spargă, pentru ca el să se crape și să se sfarme candid, surprinzător de ușor, să se destrame fin într-un fir de mătase purtat în ciocuri de păsărele ce se-ngână-n tril, deschizându-și aripile și luându-și zborul printre degetele fine ale poetului… Într-o realitate doar a lui, în care pare să se fi cufundat demult și din care mai iese uneori doar pentru a încerca o timidă ameliorare a realității ăsteia crunte și absurde în care e condamnat să viețuiască. Fluierând… A poezie…

Excelent contrastul între cele două stări aproape patologice, antagonice dar mai ales concomitente scenic, complementare, bine asumate și argumentate pe care le creează cei doi actori, minunat mânuiți către împlinirea mesajelor pe care au a le transmite spectatorului. Despre sens și sensuri. Despre viață, în cel mai intim labirint uman. Despre definire și mai ales despre ceea ce trebuie să rămână neprecizat. Despre dreptate. La genul feminin și la genul masculin.  Despre lipsa de comunicare, blocajul emoţional şi înstrăinare. Care nu pot duce decât la singurătate. Împreună. Într-o confruntare sinceră din lupta pentru tăcere, poate chiar înainte de cel mai mic mic-dejun…

„Sau poate că în zilele cu un mic dejun reușit, se salvează”, speră Andrei și Andreea Grosu…

„Before breakfast” e genul acela de spectacol cu care soții Grosu par să ne spună „dați-ne șira spinării, că venim noi cu fiorii reci”… Din nou se pot simți mâine seară la București, în două reprezentații de la ora 18.00 și de la ora 21.00 la unteatru, în cadrul Festivalului Național de Teatru 2019.

„Before breakfast” de Eugene O’Neill

Teatrul „Maria Filotti”, Brăila

Traducere: Mihaela Trofimov și Andreea Grosu

Versiune scenică şi regie artistică: Andrei şi Andreea Grosu

Scenografie: Vladimir Turturică

Distribuţie:

Doamna Rowland – Mihaela Trofimov

Alfred – Richard Bovnoczki

Corporealitate sau umanul strivit de vremuri: Cataclisma Andreei Gavriliu la unteatru

În urmă cu mulți ani, un prieten drag îmi scria despre cum, uneori, indiferent în ce poziție ar sta trupul, sufletul cade în genunchi. De multe ori de atunci mi-am imaginat căderea asta ca pe o sfâșiere trupească, pe care nu o vezi privind la corpul cu pricina, ci cu un singur ochi, când îl închizi pe celălalt întru studiu atent și focusare pe detalii. De fiecare dată altfel, sfâșierea asta mi-a apărut ca o nouă piesă dintr-un puzzle al cărui tot nu credeam să mi se dezvăluie vreodată. Și iată că, după mai bine de un sfert de secol, am văzut un trup sfârtecat în multe chipuri exact  din această pricină…

Răvășitor spectacolul unteatru „Cataclisma”, semnat de Andrea Gavriliu… Un solo coregrafic care prezintă un corp (feminin) bombardat cu informație, manipulat, revoltat, îngenuncheat fără drept de apel, într-o tranziție „cronologică” de la omul din apartament/birou/club la omul din peșteră, cum se autoprezintă.

Marele câştigător al festivalului Undercloud din acest an (Festival de Teatru Independent de Orice, 2019), spectacolul „Cataclisma” produs de Andrea Gavriliu la unteatru nu este tocmai o întâmplare sau o revelație. Andrea nu e un coregraf oarecare. E un artist complex, cu viziune și profunzimi spectaculoase, demonstrate în ultimii ani pe mari scene ale noastre în teatrul dramatic și liric în colaborare cu mari regizori, care descompune mișcarea actorului și dansatorului în cele mai mici amănunte pentru a o reconstrui cu sens nou pe un alt schelet uman, proaspăt inventat, pe care le oferă acestora cu bucurie întru exploatare. Actriță (absolventă în 2008 a Facultății de Teatru și Film din Cluj-Napoca la clasa profesorului Bács Miklós și Irina Wintze, a fost actriță a Teatrului Tineretului din Piatra Neamț între 2007 și 2014), Andrea Gavriliu a făcut cursuri de masterat în Artă Coregrafică la UNATC București, la clasa prof. dr. Raluca Ianegic (așa a realizat spectacolul „Zic Zac”, care i-a adus în 2014 premiul special al senatului UNITER pentru teatru-dans, iar în 2017 premiul de excelență UNACOR pentru regie și coregrafie).

Ea a semnat coregrafia unor spectacole care mi-au rămas în suflet, precum „Lecția” lui Mihai Măniuțiu la Teatrul Național „Radu Stanca” din Sibiu (2014), „Omul cel bun din Seciuan” al lui Andrei Șerban (Bulandra, 2014) sau „Pădurea spânzuraților” al lui Radu Afrim (Naționalul  bucureștean, 2018). Am admirat-o dansând în urmă cu vreo doi ani  în „Iarna” (în regia aceluiași Mihai Măniuțiu, cu care a colaborat des ca dansator și coregraf) la Teatrul Nottara, într-o poezie plină de iubire și lumină corporală și mi s-a întipărit în minte ca o făptură gingașă și delicată ca un fulg de nea.

De data aceasta însă, Andrea Gavriliu m-a despuiat. Nu doar de șapte rânduri de dermă,  ci de multe straturi ale minții și sufletului, care se lasă antrenate inconștient, sau uneori doar fără voia mea, într-un cotidian la are cărui efecte avem  din ce în ce mai puțin timp să reflectăm.  Nu mi-am închipuit vreodată că poți să râzi și să plângi în același timp pe teme precum democrația, scientologia, securitatea frontierelor ori războaiele din Orientul Apropiat sau cu personaje care îți fură timpul, răbdarea și buna cuviință, precum Donald Trump sau Viorica Dăncilă, simțind (pur și simplu fizic!) cum pleacă fiecare cu câte o bucată din tine, individul docil care nu ripostează și nu se împotrivește în vreun fel, atins brusc de lepra unor vremuri pe care nici corpul nu le mai suportă… O senzație de visceral și ultrasenzual, de ieșire din tine, de abandon total, un spectacol în care respirația ți se taie des în timp ce tu încerci să lupți cu pruritul, cu bubele care încep să ți se aglomereze pe piele și rănile care nu mai reușesc să se vindece, cu propria nuditate, vulgară și rușinoasă, pe care încerci să o ții ascunsă până și privirilor tale, și, în cele din urmă, cu descărnarea și plecarea din (sau doar întoarcerea în) tine…

Toate în timpul unui exercițiu de admirație sinceră față de revolta trupului unui mare și important artist coregraf și dansator, o Andrea Gavriliu expresivă până la durere ori extaz, plină de emoție și de nuanțe fără astâmpăr, care se rupe, se sparge, se deformează, se topește, se încovoaie, se sfâșie și se spârcuiește sub privirile tale năucite, ce se împăienjenesc de ecoul informațiilor pe care nici măcar sub pleoapă nu le mai poți suporta și care te vor ejecta direct în closetul istoriei…

Un spectacol corporal despre nepăsare, despre neputință, despre prăbușirea sub timp, time, temps, tempo, Zeit… Dar mai ales despre suferință și damnare. La o viață ce se încăpățânează să ne intre și să se cuibărească pe sub piele doar pentru a ne putea apoi sfârteca mai ușor…

Vorba lui Doctor Rockit: this is the end…

P.S. Cine nu-și închide telefonul, mama lui e…

Din nou, mâine seară, la unteatru.

„Cataclisma“, unteatru

Concept, coregrafie, ilustrație muzicală și interpretare: Andrea Gavriliu
Scenografia: Alexandru Petre
Lumini și sunet: Paul Drăguș
Mulțumiri speciale: Gabi Costin

Durata: 55 minute

Răzbunarea unui 10 august al celor 8 raduiacobini: Bad talks la unteatru

Meciul: Radu-Iacoban. Scor: 8-1. Sau 1-8.

Un act de curaj. În opt tablouri. Cu opt povești plauzibile. Care se nasc în spatele a opt paravane. Sau opt ecrane de proiecție. Pentru cele opt personaje invitate la masa dezbaterii, să prezinte opt perspective diferite asupra unei situații ipotetice. Din ea se nasc opt adevăruri care se confruntă și opt feluri de a împărți dreptatea în etalarea cele opt fațete ale uneia și aceleeași realități ce se lasă analizată: un asasinat. Asupra unui premier de stat.

Un gând curajos. Într-un one man show. Un singur actor. Un autor. Un regizor. Același. Într-un exercițiu dramatic de zile mari sau în opt confesiuni despre munca actorului cu sine însuși. La unteatru.

One man show-ul „Bad Talks” al lui Radu Iacoban  a fost  în avanpremieră una dintre surprizele verii la aniversarea a nouă ani de unteatru și este deja câștigător al unui festival (cel mai bun spectacol în Undercloud 2019 – Festival de Teatru Independent de Orice).

Deși nu se revendică drept spectacol politic iar povestea pe care o construiește Radu Iacoban  este una ipotetică într-o Românie imaginară, „Bad Talks” este un  text dedicat părinților lui care au venit entuziaști din Italia la protestul organizat de Diaspora pe 10 august anul trecut și s-au întors dezamăgiți în exil. Acum, cei opt Radu ai lor le răzbună  decepțiile, dând curs impulsului de a striga și a se revolta într-o analiză lucidă și aparent cuminte, care trage un serios semnal de alarmă asupra somnului societății și a conștiințelor. Într-un „spectacol dus cu pluta, populat de persoanje pe care sigur le știi, dar cu care nu ai stat de vorbă niciodată”. Poate că ai încercat. Măcar în câteva dintre  momentele de după ianuarie 2017, în care ai simțit că nu mai poți. Și în care te-ai gândit, măcar o dată, chiar la un gest extrem.

Exercițiul lui Radu Iacoban este unul extrem. De reușit, zic. Încă din scriitură. Și din confesiunea actoricească de la începutul spectacolului, prin care stabilește convenția teatrală cu spectatorul, înainte să ridice vălul. De pe un gând, încolțit pe un teritoriu nepermis, ce se lasă, vinovat și preventiv, în voia cenzurii. Născut în mintea unui om stăpânit de frică, pe care toți au avut amabilitatea și consecvența să o sădească în sufletul lui și să o crească mare. O mărturie sinceră a personajului central, într-un scurt eseu despre pasivitate în societatea românească (ridicat din umeri, plâns și deplâns, stat degeaba, resemnare, conformism, obediență și toate formele cunoscute ale fricii), foarte bine surprinsă și argument imbatabil pentru un gest disperat prin care frica poate fi spulberată iar actul de prezență articulat într-o dorință sinceră și concretă de a schimba ceva. Lovind fix în moalele capului și amprentând, cu voie sau fără de voie, istoria personală și istoria celorlalți.

O samă de personaje la cheremul unui fin psiholog și lingvist, care dovedește că știe multe despre sufletul, mintea și limba noastră, dar și despre societatea în care trăim, un prilej de a invoca tot ce cunoaștem bine sau doar am învățat de curând despre libertate și democrație, despre putere și informare ori despre haos și anarhie, trecându-le prin filtrul unor experiențe personale din care nu lipsesc abuzul emoțional (din familie, din sistemul de educație sau din vecinătate), complexul sărăciei și provincialismului, mirajul străinătății și iluzia fericirii prin dezrădăcinare, noile forme de alienare on-line și falsul activism social, de fațadă, snobismul, nevoia de refugiu în frumos dar și de bagatelizare a umanului în general și a actului artistic în special. Adică mai toate cusururile sistemului care ne-a creat și care ne ține împreună, legați într-o mașinărie de refulări complexe născute în copilăria noastră, care pare-se că ne însoțesc toată viața și cărora le purtăm vii nostalgii, ce ne individualizează ca nație și ne-a transformat în adulții care suntem, lipsiți încă de curaj și de imaginație socială, rotițe aproape înțepenite ale unui „mecanism molcom și docil care urlă foarte rar”, trecuți (cu brio, desigur) de examenul de licență „Lipsa de reacție a semenilor mei”…

Dar și o seamă de personaje la mâna actorului Radu Iacoban, talentat, versatil și  inteligent, care ne poartă grijuliu prin tipologiile lor, minuțios create pentru a suține acest demers artistic. Legate într-un exercițiu actoricesc de excepție care pune în valoare, cu mijloace puține dar excelent exploatate tehnic, multiplele calități și posibilități de explorare a textului rostit, gesturilor și mimicii feței, prin care te lași furat de gânduri serioase despre unde se termină realitatea ta și unde începe realitatea celuilalt, care este exact rolul tău și din care dintre aceste realități se va desprinde firul istoriei, nu doar a celei scrisă de cei opt radu-iacobini mânuiți impecabil, care se adună, unul câte unul, la ceas de analiză teatrală.

Depinde doar de fiecare dintre cei opt noi dacă lucrurile se schimbă ori ba după ieșirea de la spectacolul lui Iacoban. Nu cred că e în stare să ne reconstruiască demnitatea. Dar poate să ne aducă, și nouă și părinților lui, o doză importantă de entuziasm. Să punem fiecare câte o cărămidă în zidul ei spart de evenimentele ultimilor ani. Să păstrăm, măcar în suflet, un 10 august al nostru, cu un verdict fericit. Drept un triumf al oamenilor care gândesc și care aleg să nu tacă. Și un triumf al teatrului, ca oglindă socială a vremii.

„Bad Talks” de Radu Iacoban
unteatru

Cu: Radu Iacoban
Scenografia: Tudor Prodan
Muzica: Aida Šošić
Mulțumiri: Dan Samoilă

Dreptul la carne, dar nu și la sângele creștin: Neguțătorul evreu din Veneția controverselor antisemite, botezat creștinește la TNB

„Neguţătorul din Veneţia”, repetiții

 

„Neguţătorul din Veneţia” a lui Shakespeare – o piesă antisemită? Montarea recentă de la Naționalul bucureștean – un spectacol antisemit?

Nu cred că Veneția lui Morfov se vrea un Judenrein, așa cum nici cea a lui Shakespeare nu cred să se fi revendicat.  Deși nu era deloc străin de ideile și practicile vremii împotriva iudeilor (regele Eduard I expulzase toți evreii din Anglia încă din anul 1294, iar până în secolul XVI niciun evreu nu a avut voie să se stabilească pe teritoriul ei), marele dramaturg cred că a luat în râs mai degrabă batjocura creștinilor decât pe evreii înșiși.

Povestea lui Shylock a fost însă impregnată cu tot ceea ce au așezat în conștiința publică deceniile postnaziste peste  secolele care au trecut de când a fost scrisă. Piesă preferată a Germaniei naziste (cu zeci de puneri în scenă între 1933 și 1939, regizorii din vremea lui Hitler exploatând la maximum posibilitățile ei antisemite), comedia „Neguţătorul din Veneţia” rămâne o tragedie a omului care-și disprețuiește semenii, indiferent în ce tabără s-ar afla, ce culoare ar avea și ce credință ar purta în suflet. Shylock nu este judecat tocmai și numai pentru că este evreu, nici măcar pentru că e cămătar, ci din pricina felulului în care îi trateză pe ceilalți, cu cinism, ranchiună și cruzime. Mărturie stă chiar titlul inițial al piesei lui Shakespeare, „Istoria comică a neguțătorului din Veneţia”. Însă și doar de dragul conflictului teatral, este foarte important că neguțătorul cu pricina e evreu…

Încă la început de secol XVI, cu multe decenii înainte ca marele Will să scrie această piesă, evreii din Veneția, până atunci cu drepturi egale cu ale oricăror alți cetățeni ai cetății, au fost obligați să domicilieze și să se roage într-o zonă săracă, pe locul unei foste topitorii de cupru („geto” în dialectul local, de unde și originea cuvântului ghetou, asemănător în mai toate limbile pământului, cuvânt prin care se desemnau inițial cartierele destinate exclusiv evreilor în Evul Mediu în Italia și, mai târziu, în țările ocupate de hitleriști, cartiere pe care aceștia nu aveau permisiunea să le părăsească decât în mod exceptional și doar în timpul zilei), într-o formulă de compromis față de expulzările evreilor la care se instiga și se practicau deja în Anglia, Spania sau Portugalia. Nu se știe cum circula informația în epocă, dar e imposibil ca un intelectual de talia lui Shakespeare să nu fi auzit despre nașterea ghetoului, devreme ce subliniază că Shylock locuiește pe o „stradă publică” și îi cere fetei să se încuie în casă peste noapte. Asta dincolo de monologul emoționant și referirile explicite ale personajului principal, revoltat de discriminările la care se simte încontinuu supus.

E o contextualizare obligatorie a textului shakespearian pentru montarea pe care o propune bulgarul Alexander Morfov (căreia i se dedică un spațiu amplu și în caietul-program), care nu doar lasă deschisă interpretării ci chiar incită la abordarea antisemită, dar numai întru buna pricepere a textului shakespearian și întru justificare și gest reparator pentru vina comună a individului și istoriei  față de propriile neputințe de înțelegere și de acțiune umană.

În montarea lui Morfov ții cu Shylock. Cel mai probabil motivul e Ion Caramitru. Neguţătorul din Veneţia este cămătarul ticălos, avar, nemilos și crud, care-și câștigă simpatia publicului aproape exclusiv prin interpretare. Evreul este fascinant, intrigant, puternic și lunecos, iar Ion Caramitru îi construiește revolta cu inteligență scenică și mare atenție la detalii. Impunător la fiecare intrare în scenă și în interacțiunea cu fiecare dintre partenerii de spectacol, Caramitru reușește să-i imprime lui Shylock o rostire impecabilă, pe care o îmbină dibaci cu gesturi și mișcări corporale prin care completează și articulează cu succes gândurile și trăirile personajului, prezent mereu în spațiul de joc și în conșiința celorlalți chiar și în scenele care nu-i aparțin. Și nu e vorba doar despre una dintre intervențiile post-Holocaust care încearcă să-l așeze pe Shylock într-o lumină favorabilă, ci chiar de farmecul actorului, care reușește să-și înfigă personajul încă de la prima lui apariție în sufletul spectatorului, pe care îl atrage în capcana suferinței lui, disimulate sau nu, făcându-l să empatizeze până la capăt, în ciuda celor mai monstruoase idei care-l stăpânesc și care-l mână-n lupta cu ceilalți. Accentuând și desfidând deopotrivă prejudecățile antisemite, plecând de la faimosul contract pe care îl încheie cu Antonio, în care vede un pretext pentru a se răzbuna pe un semen creștin și un competitor neloial (declară că-l urăște pe Antonio pentru că e creștin, dar în fapt îl detestă pentru că îi strică afacerile, împrumutând bani fără dobândă și furându-i clientela), Shylock se dovedește un individ preocupat mai mult de bani decât de dragostea părintească, interesat mai degrabă de afaceri decât de prietenie  și obsedat de dreptate în detrimentul oricărui sentiment uman.

Întreg universul gravitează în jurul lui într-un mod zgomotos și vesel, pe alocuri deșănțat și intenționat strident, într-o Veneție boemă, petrecăreață și colorată, frumos luminată și incredibil de vie, cu look de Las Vegas european al unui Ev mediu târziu, care-și revendică semințele modernității pe continent. Este meritul echipei cu care Morfov a montat acest spectacol – Gabi Albu (decor), Liliana Cenean și Maria Dore (costume) și Chris Jaeger (light design) – dinamic și antrenant, care arată bine și se lasă legănat cu mult curaj pe canalele Veneției în încercarea de depănare a poveștii (și de multe ori în detrimentul ei), ajutat de alegerile muzicale ale regizorului și coregrafia Ingăi Krasovska.

Tocmai această Veneție prosperă și efervescentă, care în toiul emancipării comerciale simte nevoia să împingă evreii spre marginile cetății, face posibilă și plauzibilă istoria comică a neguțătorului. El nu este cel care inițiază prin vicleșug și rele intenții vreo ticăloșie, ci cel care,  prin intermediul lor, profită de o conjunctură favorabilă pentru a se răzbuna pe – ceea ce el consideră – abuzurile la care a fost supus și care i-au împietrit inima și i-au întunecat judecata. Până la urmă, ceilalți au nevoie de el și e și evreul om…

La mâna lui ajunge și Antonio, negustorul care-i compromite mereu afacerile, împrumutându-i pe alții fără dobândă și fără pedepse, punând mereu în pericol camăta pe care el o percepe îndatoraților. Cu inima bună și punga largă, Antonio este bine pus în valoare de un boem, temperat, abținut și intenționat stângaci Richard Bovnoczki, întruchipând un nobil sictirit și un romantic superficial, dar care răspunde fără rezerve la apelul prietenului lui Bassanio (un tânăr nobil venețian pe măsura lui, interpretat cuminte de Alexandru Potocean, un flăcău frivol însă nestrident, lipsit de esență și ambiții, veșnic plin de datorii, care-și cheltuie averea pe distracții și desfrâu, rămas acum fără bani pentru a merge în pețit într-o manieră onorabilă la frumoasa Portia, de care e demult îndrăgostit și care e gata să se mărite), care-i cere bani cu împrumut pentru a-și încerca norocul la însurătoare. Fiind la rândul lui la strâmtoare, Antonio apelează la Shylock pentru a-și ajuta prietenul. Astfel se semnează celebrul contract shakespearian, prin care Antonio se învoiește să-i cedeze evreului, în schimbul banilor fără dobândă, o livră – la alegere – din carnea lui, în caz că nu va înapoia banii la timp.

În paralel cu ura ce va crește continuu în inima lui Shylock se construiește dragostea, care domină relațiile dintre celelalte personaje și le va uni când va fi să-i țină piept la ceasul judecății. Asta în defavoarea unui fir narativ robust, văduvit cu bune intenții (sau nu?) de acțiune coerentă și consistentă. Amorul și relațiile de prietenie sunt expediate în episoade candide, romantice sau simpatice de teatru în teatru, în scene de culoare în care se înghesuie fărâme din vesela populație rezidentă ori voiajoare a Veneției, aruncată în tumultul vieții cotidiene direct din micile urzeli și uneltiri sociale ori familiale care-i asigură pulsul de cetate vie, încercând să se armonizeze și să respire la unison.

O Veneție boemă căreia îi ridică fustele Mihai Calotă (proprietarul bine conturat al unei taverne de pe a cărei terasă Morfov își lansează la apă gondolele cu iubăreți pe canalele venețiene, pentru ca în final tot el să prezinte, sarcastic, și verdictul acestei întâmplări teatrale, în calitate de searbăd Doge judecător în procesul dintre Shylock și Antonio), o Veneție liberă de ură din care Bassanio pleacă spre Belmont, la casa frumoasei moștenitoare Portia (la femme fatale căreia îi dă viață Ada Galeș), pentru a reveni în sânul ei la ora la care va împărți dreptatea arătându-și colții.

Drumul către și șederea lui în Belmont, perindarea altor pețitori pe la casa alesei lui, pețitul și alegerea potrivită  prin care Bassanio câștigă logodna (împlinind dorința testamentară a tatălui fetei, care o încredința celui ce va alege cufărul potrivit, pe cel de plumb, dintre cele trei care aveau să-i testeze seriozitatea), unirea destinelor celor doi, Bassanio și Portia, dar și a servitorilor lor, Gratiano (un suflet sincer și devotat, care își urmează orbește stăpânul, inspirat condus de Silviu Mircescu) și Nerissa (foarte bună Cosmina Olariu, cred că cea mai articulată interpretare feminină din spectacol), precum și a fiicei risipitoare a lui Shylock, Jessica (cuminte și candid revoltată Flavia Giurgiu, fata supusă la chinul pe care îl presupune drama trădării de sânge), proaspăt fugită de acasă și în prag de botez creștin prin cununie cu Lorenzo-ul șarmant al lui Ciprian Nicula, toate sunt presărate cu frivolități și inocențe, filosofii ieftine de viață și chiar scene generoase de umor grosier, întru rupere de ritm și teatralitate (precum pețitul prințului Marocului, interpretat, evident, cu mult umor, de Shahbazimoghadam Mohammad Jawad, secondat cu efect de un translator pitoresc încredințat lui  Dragoş Dumitru).

Dragostea și fericirea îndrăgostiților sunt tulburate de o scrisoare primită de Bassanio de la Veneția, prin care  Antonio îl anunță că este în pragul falimentului și nu-i va putea plăti datoria lui Shylock, urmând ca înscrisul semnat cu acesta să-și producă efectele. Portia se vede nevoită să-și suțină alesul pentru a-și salva prietenul, nu doar cu bani, dar și deghizându-se în avocatul care îl va învinge pe Shylock în celebrul proces care va urma, secondată de devotata ei Nerissa.

Ada Galeș, femeia impunătoare care este Portia, ce se poate preface cu inteligentă lejeritate că s-ar lăsa cucerită de fiecare dintre pețitori, plângându-și cu demnitate amarul doar în fața devotatei ei Nerissa, femeia care până acum părea sigură pe sine și pe calitățile ei, deși mizează totul în continuare pe inteligența cu care personajul trebuie să îmbrace rolul de travestit, nu reușește să se plieze perfect în rolul de avocat incognito al propriului ei soț (deși e posibil să fi fost doar emoțiile premierei!), responsabil cu tranșarea problemei și soluționarea fericită a speței. Cum Shylock are drept doar asupra unei livre de carne dar nu și a vreunui strop de sânge din trupul lui Antonio, povestea se întoarce cu succes împotriva evreului, amendându-i cu dispreț și justificată satisfacție reaua voință, dorința de răzbunare și încăpățânarea de a refuza o altă soluție decât livra de carne promisă, ceea ce ar fi însemnat și curmarea vieții dușmanului lui declarat Antonio, dând jos la final arama pe care o intuiai de pe fața evreului.

Fermecătoare prezența personajelor de legătură din spectacol, în special Lanceloto al lui Emilian Mârnea, un savuros servitor al evreului care-și va schimba stăpânul, urmând să intre în slujbă la Bassanio, prin intermediul căruia Morfov, ca și Shakespeare însuși, aduce nuanțe în portretul negativ al evreului, personajul Lanceloto fiind cel ce-și compară stăpânul cu diavolul și care denunță concludent că evreitatea ține de un fel rău de a fi, molipsitor precum un virus, adresându-se mereu publicului și sieși deopotrivă printr-o serie de remarci naive cu rol revelator, întregind caracterizarea evreilor la care participă cu cărămizile lor, foarte atent plasate în zidul impenetrabil al incompatibilității dintre cele două perspective asupra lumii, evreiască și creștină, și Mihai Munteniţă (Tubal / Nepotul ducelui de Saxa), dar și Petre Ancuța (Salanio) și Florin Călbăjos (Salarino).

Sentința judecătorească a Curții Veneției este mai degrabă o sentință socială. Pe axa bun-rău, justiția creștină nu e musai câștigătoare. Shakespeare l-a cruțat de la moarte pe Shylock, dar l-a condamnat nu doar la renunțarea la avere, ci și la încreștinare, luând în batjocură cele mai importante virtuți creștine: milostenia, generozitatea, mândria și dragostea. Sarcasmul lui a mers până acolo încât afirmă, bineînțeles prin gura creștinilor, că evreul va deveni creștin numai prin faptul că devine bun…

Shylock, ghici cine ți-e naș la botez!…

(următorul botez pe 13 octombrie de la ora 19.30 la Sala Studio a Naționalului).

„Neguţătorul din Veneţia” de William Shakespeare

Teatrul Național „I. L. Caragiale” București, Sala Studio

Regie: Alexander Morfov

Decor: Gabi Albu

Costume: Liliana Cenean

Coregrafie: Inga Krasovska

Light design: Chris Jaeger

Distribuție:

Shylock: Ion Caramitru

Antonio: Richard Bovnoczki

Portia: Ada Galeș         

Bassanio: Alexandru Potocean

Nerissa: Cosmina Olariu

Graziano: Silviu Mircescu

Jessica: Flavia Giurgiu

Lorenzo: Ciprian Nicula

Lanceloto: Emilian Mârnea

Dogele: Mihai Calotă

Salanio: Petre Ancuța

Salarino: Florin Călbăjos

Tubal / Nepotul ducelui de Saxa: Mihai Munteniţă

Angelica: Ștefania Cîrcu, Cristina Simion

Prințul Marocului: Shahbazimoghadam Mohammad Jawad

Translatorul: Dragoş Dumitru

Figurație: Aurelian Ungurianu,  Silviu Negulete