„Neguţătorul din Veneţia”, repetiții
„Neguţătorul din Veneţia” a lui Shakespeare – o piesă antisemită? Montarea recentă de la Naționalul bucureștean – un spectacol antisemit?
Nu cred că Veneția lui Morfov se vrea un Judenrein, așa cum nici cea a lui Shakespeare nu cred să se fi revendicat. Deși nu era deloc străin de ideile și practicile vremii împotriva iudeilor (regele Eduard I expulzase toți evreii din Anglia încă din anul 1294, iar până în secolul XVI niciun evreu nu a avut voie să se stabilească pe teritoriul ei), marele dramaturg cred că a luat în râs mai degrabă batjocura creștinilor decât pe evreii înșiși.
Povestea lui Shylock a fost însă impregnată cu tot ceea ce au așezat în conștiința publică deceniile postnaziste peste secolele care au trecut de când a fost scrisă. Piesă preferată a Germaniei naziste (cu zeci de puneri în scenă între 1933 și 1939, regizorii din vremea lui Hitler exploatând la maximum posibilitățile ei antisemite), comedia „Neguţătorul din Veneţia” rămâne o tragedie a omului care-și disprețuiește semenii, indiferent în ce tabără s-ar afla, ce culoare ar avea și ce credință ar purta în suflet. Shylock nu este judecat tocmai și numai pentru că este evreu, nici măcar pentru că e cămătar, ci din pricina felulului în care îi trateză pe ceilalți, cu cinism, ranchiună și cruzime. Mărturie stă chiar titlul inițial al piesei lui Shakespeare, „Istoria comică a neguțătorului din Veneţia”. Însă și doar de dragul conflictului teatral, este foarte important că neguțătorul cu pricina e evreu…
Încă la început de secol XVI, cu multe decenii înainte ca marele Will să scrie această piesă, evreii din Veneția, până atunci cu drepturi egale cu ale oricăror alți cetățeni ai cetății, au fost obligați să domicilieze și să se roage într-o zonă săracă, pe locul unei foste topitorii de cupru („geto” în dialectul local, de unde și originea cuvântului ghetou, asemănător în mai toate limbile pământului, cuvânt prin care se desemnau inițial cartierele destinate exclusiv evreilor în Evul Mediu în Italia și, mai târziu, în țările ocupate de hitleriști, cartiere pe care aceștia nu aveau permisiunea să le părăsească decât în mod exceptional și doar în timpul zilei), într-o formulă de compromis față de expulzările evreilor la care se instiga și se practicau deja în Anglia, Spania sau Portugalia. Nu se știe cum circula informația în epocă, dar e imposibil ca un intelectual de talia lui Shakespeare să nu fi auzit despre nașterea ghetoului, devreme ce subliniază că Shylock locuiește pe o „stradă publică” și îi cere fetei să se încuie în casă peste noapte. Asta dincolo de monologul emoționant și referirile explicite ale personajului principal, revoltat de discriminările la care se simte încontinuu supus.
E o contextualizare obligatorie a textului shakespearian pentru montarea pe care o propune bulgarul Alexander Morfov (căreia i se dedică un spațiu amplu și în caietul-program), care nu doar lasă deschisă interpretării ci chiar incită la abordarea antisemită, dar numai întru buna pricepere a textului shakespearian și întru justificare și gest reparator pentru vina comună a individului și istoriei față de propriile neputințe de înțelegere și de acțiune umană.
În montarea lui Morfov ții cu Shylock. Cel mai probabil motivul e Ion Caramitru. Neguţătorul din Veneţia este cămătarul ticălos, avar, nemilos și crud, care-și câștigă simpatia publicului aproape exclusiv prin interpretare. Evreul este fascinant, intrigant, puternic și lunecos, iar Ion Caramitru îi construiește revolta cu inteligență scenică și mare atenție la detalii. Impunător la fiecare intrare în scenă și în interacțiunea cu fiecare dintre partenerii de spectacol, Caramitru reușește să-i imprime lui Shylock o rostire impecabilă, pe care o îmbină dibaci cu gesturi și mișcări corporale prin care completează și articulează cu succes gândurile și trăirile personajului, prezent mereu în spațiul de joc și în conșiința celorlalți chiar și în scenele care nu-i aparțin. Și nu e vorba doar despre una dintre intervențiile post-Holocaust care încearcă să-l așeze pe Shylock într-o lumină favorabilă, ci chiar de farmecul actorului, care reușește să-și înfigă personajul încă de la prima lui apariție în sufletul spectatorului, pe care îl atrage în capcana suferinței lui, disimulate sau nu, făcându-l să empatizeze până la capăt, în ciuda celor mai monstruoase idei care-l stăpânesc și care-l mână-n lupta cu ceilalți. Accentuând și desfidând deopotrivă prejudecățile antisemite, plecând de la faimosul contract pe care îl încheie cu Antonio, în care vede un pretext pentru a se răzbuna pe un semen creștin și un competitor neloial (declară că-l urăște pe Antonio pentru că e creștin, dar în fapt îl detestă pentru că îi strică afacerile, împrumutând bani fără dobândă și furându-i clientela), Shylock se dovedește un individ preocupat mai mult de bani decât de dragostea părintească, interesat mai degrabă de afaceri decât de prietenie și obsedat de dreptate în detrimentul oricărui sentiment uman.
Întreg universul gravitează în jurul lui într-un mod zgomotos și vesel, pe alocuri deșănțat și intenționat strident, într-o Veneție boemă, petrecăreață și colorată, frumos luminată și incredibil de vie, cu look de Las Vegas european al unui Ev mediu târziu, care-și revendică semințele modernității pe continent. Este meritul echipei cu care Morfov a montat acest spectacol – Gabi Albu (decor), Liliana Cenean și Maria Dore (costume) și Chris Jaeger (light design) – dinamic și antrenant, care arată bine și se lasă legănat cu mult curaj pe canalele Veneției în încercarea de depănare a poveștii (și de multe ori în detrimentul ei), ajutat de alegerile muzicale ale regizorului și coregrafia Ingăi Krasovska.
Tocmai această Veneție prosperă și efervescentă, care în toiul emancipării comerciale simte nevoia să împingă evreii spre marginile cetății, face posibilă și plauzibilă istoria comică a neguțătorului. El nu este cel care inițiază prin vicleșug și rele intenții vreo ticăloșie, ci cel care, prin intermediul lor, profită de o conjunctură favorabilă pentru a se răzbuna pe – ceea ce el consideră – abuzurile la care a fost supus și care i-au împietrit inima și i-au întunecat judecata. Până la urmă, ceilalți au nevoie de el și e și evreul om…
La mâna lui ajunge și Antonio, negustorul care-i compromite mereu afacerile, împrumutându-i pe alții fără dobândă și fără pedepse, punând mereu în pericol camăta pe care el o percepe îndatoraților. Cu inima bună și punga largă, Antonio este bine pus în valoare de un boem, temperat, abținut și intenționat stângaci Richard Bovnoczki, întruchipând un nobil sictirit și un romantic superficial, dar care răspunde fără rezerve la apelul prietenului lui Bassanio (un tânăr nobil venețian pe măsura lui, interpretat cuminte de Alexandru Potocean, un flăcău frivol însă nestrident, lipsit de esență și ambiții, veșnic plin de datorii, care-și cheltuie averea pe distracții și desfrâu, rămas acum fără bani pentru a merge în pețit într-o manieră onorabilă la frumoasa Portia, de care e demult îndrăgostit și care e gata să se mărite), care-i cere bani cu împrumut pentru a-și încerca norocul la însurătoare. Fiind la rândul lui la strâmtoare, Antonio apelează la Shylock pentru a-și ajuta prietenul. Astfel se semnează celebrul contract shakespearian, prin care Antonio se învoiește să-i cedeze evreului, în schimbul banilor fără dobândă, o livră – la alegere – din carnea lui, în caz că nu va înapoia banii la timp.
În paralel cu ura ce va crește continuu în inima lui Shylock se construiește dragostea, care domină relațiile dintre celelalte personaje și le va uni când va fi să-i țină piept la ceasul judecății. Asta în defavoarea unui fir narativ robust, văduvit cu bune intenții (sau nu?) de acțiune coerentă și consistentă. Amorul și relațiile de prietenie sunt expediate în episoade candide, romantice sau simpatice de teatru în teatru, în scene de culoare în care se înghesuie fărâme din vesela populație rezidentă ori voiajoare a Veneției, aruncată în tumultul vieții cotidiene direct din micile urzeli și uneltiri sociale ori familiale care-i asigură pulsul de cetate vie, încercând să se armonizeze și să respire la unison.
O Veneție boemă căreia îi ridică fustele Mihai Calotă (proprietarul bine conturat al unei taverne de pe a cărei terasă Morfov își lansează la apă gondolele cu iubăreți pe canalele venețiene, pentru ca în final tot el să prezinte, sarcastic, și verdictul acestei întâmplări teatrale, în calitate de searbăd Doge judecător în procesul dintre Shylock și Antonio), o Veneție liberă de ură din care Bassanio pleacă spre Belmont, la casa frumoasei moștenitoare Portia (la femme fatale căreia îi dă viață Ada Galeș), pentru a reveni în sânul ei la ora la care va împărți dreptatea arătându-și colții.
Drumul către și șederea lui în Belmont, perindarea altor pețitori pe la casa alesei lui, pețitul și alegerea potrivită prin care Bassanio câștigă logodna (împlinind dorința testamentară a tatălui fetei, care o încredința celui ce va alege cufărul potrivit, pe cel de plumb, dintre cele trei care aveau să-i testeze seriozitatea), unirea destinelor celor doi, Bassanio și Portia, dar și a servitorilor lor, Gratiano (un suflet sincer și devotat, care își urmează orbește stăpânul, inspirat condus de Silviu Mircescu) și Nerissa (foarte bună Cosmina Olariu, cred că cea mai articulată interpretare feminină din spectacol), precum și a fiicei risipitoare a lui Shylock, Jessica (cuminte și candid revoltată Flavia Giurgiu, fata supusă la chinul pe care îl presupune drama trădării de sânge), proaspăt fugită de acasă și în prag de botez creștin prin cununie cu Lorenzo-ul șarmant al lui Ciprian Nicula, toate sunt presărate cu frivolități și inocențe, filosofii ieftine de viață și chiar scene generoase de umor grosier, întru rupere de ritm și teatralitate (precum pețitul prințului Marocului, interpretat, evident, cu mult umor, de Shahbazimoghadam Mohammad Jawad, secondat cu efect de un translator pitoresc încredințat lui Dragoş Dumitru).
Dragostea și fericirea îndrăgostiților sunt tulburate de o scrisoare primită de Bassanio de la Veneția, prin care Antonio îl anunță că este în pragul falimentului și nu-i va putea plăti datoria lui Shylock, urmând ca înscrisul semnat cu acesta să-și producă efectele. Portia se vede nevoită să-și suțină alesul pentru a-și salva prietenul, nu doar cu bani, dar și deghizându-se în avocatul care îl va învinge pe Shylock în celebrul proces care va urma, secondată de devotata ei Nerissa.
Ada Galeș, femeia impunătoare care este Portia, ce se poate preface cu inteligentă lejeritate că s-ar lăsa cucerită de fiecare dintre pețitori, plângându-și cu demnitate amarul doar în fața devotatei ei Nerissa, femeia care până acum părea sigură pe sine și pe calitățile ei, deși mizează totul în continuare pe inteligența cu care personajul trebuie să îmbrace rolul de travestit, nu reușește să se plieze perfect în rolul de avocat incognito al propriului ei soț (deși e posibil să fi fost doar emoțiile premierei!), responsabil cu tranșarea problemei și soluționarea fericită a speței. Cum Shylock are drept doar asupra unei livre de carne dar nu și a vreunui strop de sânge din trupul lui Antonio, povestea se întoarce cu succes împotriva evreului, amendându-i cu dispreț și justificată satisfacție reaua voință, dorința de răzbunare și încăpățânarea de a refuza o altă soluție decât livra de carne promisă, ceea ce ar fi însemnat și curmarea vieții dușmanului lui declarat Antonio, dând jos la final arama pe care o intuiai de pe fața evreului.
Fermecătoare prezența personajelor de legătură din spectacol, în special Lanceloto al lui Emilian Mârnea, un savuros servitor al evreului care-și va schimba stăpânul, urmând să intre în slujbă la Bassanio, prin intermediul căruia Morfov, ca și Shakespeare însuși, aduce nuanțe în portretul negativ al evreului, personajul Lanceloto fiind cel ce-și compară stăpânul cu diavolul și care denunță concludent că evreitatea ține de un fel rău de a fi, molipsitor precum un virus, adresându-se mereu publicului și sieși deopotrivă printr-o serie de remarci naive cu rol revelator, întregind caracterizarea evreilor la care participă cu cărămizile lor, foarte atent plasate în zidul impenetrabil al incompatibilității dintre cele două perspective asupra lumii, evreiască și creștină, și Mihai Munteniţă (Tubal / Nepotul ducelui de Saxa), dar și Petre Ancuța (Salanio) și Florin Călbăjos (Salarino).
Sentința judecătorească a Curții Veneției este mai degrabă o sentință socială. Pe axa bun-rău, justiția creștină nu e musai câștigătoare. Shakespeare l-a cruțat de la moarte pe Shylock, dar l-a condamnat nu doar la renunțarea la avere, ci și la încreștinare, luând în batjocură cele mai importante virtuți creștine: milostenia, generozitatea, mândria și dragostea. Sarcasmul lui a mers până acolo încât afirmă, bineînțeles prin gura creștinilor, că evreul va deveni creștin numai prin faptul că devine bun…
Shylock, ghici cine ți-e naș la botez!…
(următorul botez pe 13 octombrie de la ora 19.30 la Sala Studio a Naționalului).
„Neguţătorul din Veneţia” de William Shakespeare
Teatrul Național „I. L. Caragiale” București, Sala Studio
Regie: Alexander Morfov
Decor: Gabi Albu
Costume: Liliana Cenean
Coregrafie: Inga Krasovska
Light design: Chris Jaeger
Distribuție:
Shylock: Ion Caramitru
Antonio: Richard Bovnoczki
Portia: Ada Galeș
Bassanio: Alexandru Potocean
Nerissa: Cosmina Olariu
Graziano: Silviu Mircescu
Jessica: Flavia Giurgiu
Lorenzo: Ciprian Nicula
Lanceloto: Emilian Mârnea
Dogele: Mihai Calotă
Salanio: Petre Ancuța
Salarino: Florin Călbăjos
Tubal / Nepotul ducelui de Saxa: Mihai Munteniţă
Angelica: Ștefania Cîrcu, Cristina Simion
Prințul Marocului: Shahbazimoghadam Mohammad Jawad
Translatorul: Dragoş Dumitru
Figurație: Aurelian Ungurianu, Silviu Negulete
Luciana Antofi 