Meciul: Radu-Iacoban. Scor: 8-1. Sau 1-8.
Un act de curaj. În opt tablouri. Cu opt povești plauzibile. Care se nasc în spatele a opt paravane. Sau opt ecrane de proiecție. Pentru cele opt personaje invitate la masa dezbaterii, să prezinte opt perspective diferite asupra unei situații ipotetice. Din ea se nasc opt adevăruri care se confruntă și opt feluri de a împărți dreptatea în etalarea cele opt fațete ale uneia și aceleeași realități ce se lasă analizată: un asasinat. Asupra unui premier de stat.
Un gând curajos. Într-un one man show. Un singur actor. Un autor. Un regizor. Același. Într-un exercițiu dramatic de zile mari sau în opt confesiuni despre munca actorului cu sine însuși. La unteatru.
One man show-ul „Bad Talks” al lui Radu Iacoban a fost în avanpremieră una dintre surprizele verii la aniversarea a nouă ani de unteatru și este deja câștigător al unui festival (cel mai bun spectacol în Undercloud 2019 – Festival de Teatru Independent de Orice).
Deși nu se revendică drept spectacol politic iar povestea pe care o construiește Radu Iacoban este una ipotetică într-o Românie imaginară, „Bad Talks” este un text dedicat părinților lui care au venit entuziaști din Italia la protestul organizat de Diaspora pe 10 august anul trecut și s-au întors dezamăgiți în exil. Acum, cei opt Radu ai lor le răzbună decepțiile, dând curs impulsului de a striga și a se revolta într-o analiză lucidă și aparent cuminte, care trage un serios semnal de alarmă asupra somnului societății și a conștiințelor. Într-un „spectacol dus cu pluta, populat de persoanje pe care sigur le știi, dar cu care nu ai stat de vorbă niciodată”. Poate că ai încercat. Măcar în câteva dintre momentele de după ianuarie 2017, în care ai simțit că nu mai poți. Și în care te-ai gândit, măcar o dată, chiar la un gest extrem.
Exercițiul lui Radu Iacoban este unul extrem. De reușit, zic. Încă din scriitură. Și din confesiunea actoricească de la începutul spectacolului, prin care stabilește convenția teatrală cu spectatorul, înainte să ridice vălul. De pe un gând, încolțit pe un teritoriu nepermis, ce se lasă, vinovat și preventiv, în voia cenzurii. Născut în mintea unui om stăpânit de frică, pe care toți au avut amabilitatea și consecvența să o sădească în sufletul lui și să o crească mare. O mărturie sinceră a personajului central, într-un scurt eseu despre pasivitate în societatea românească (ridicat din umeri, plâns și deplâns, stat degeaba, resemnare, conformism, obediență și toate formele cunoscute ale fricii), foarte bine surprinsă și argument imbatabil pentru un gest disperat prin care frica poate fi spulberată iar actul de prezență articulat într-o dorință sinceră și concretă de a schimba ceva. Lovind fix în moalele capului și amprentând, cu voie sau fără de voie, istoria personală și istoria celorlalți.
O samă de personaje la cheremul unui fin psiholog și lingvist, care dovedește că știe multe despre sufletul, mintea și limba noastră, dar și despre societatea în care trăim, un prilej de a invoca tot ce cunoaștem bine sau doar am învățat de curând despre libertate și democrație, despre putere și informare ori despre haos și anarhie, trecându-le prin filtrul unor experiențe personale din care nu lipsesc abuzul emoțional (din familie, din sistemul de educație sau din vecinătate), complexul sărăciei și provincialismului, mirajul străinătății și iluzia fericirii prin dezrădăcinare, noile forme de alienare on-line și falsul activism social, de fațadă, snobismul, nevoia de refugiu în frumos dar și de bagatelizare a umanului în general și a actului artistic în special. Adică mai toate cusururile sistemului care ne-a creat și care ne ține împreună, legați într-o mașinărie de refulări complexe născute în copilăria noastră, care pare-se că ne însoțesc toată viața și cărora le purtăm vii nostalgii, ce ne individualizează ca nație și ne-a transformat în adulții care suntem, lipsiți încă de curaj și de imaginație socială, rotițe aproape înțepenite ale unui „mecanism molcom și docil care urlă foarte rar”, trecuți (cu brio, desigur) de examenul de licență „Lipsa de reacție a semenilor mei”…
Dar și o seamă de personaje la mâna actorului Radu Iacoban, talentat, versatil și inteligent, care ne poartă grijuliu prin tipologiile lor, minuțios create pentru a suține acest demers artistic. Legate într-un exercițiu actoricesc de excepție care pune în valoare, cu mijloace puține dar excelent exploatate tehnic, multiplele calități și posibilități de explorare a textului rostit, gesturilor și mimicii feței, prin care te lași furat de gânduri serioase despre unde se termină realitatea ta și unde începe realitatea celuilalt, care este exact rolul tău și din care dintre aceste realități se va desprinde firul istoriei, nu doar a celei scrisă de cei opt radu-iacobini mânuiți impecabil, care se adună, unul câte unul, la ceas de analiză teatrală.
Depinde doar de fiecare dintre cei opt noi dacă lucrurile se schimbă ori ba după ieșirea de la spectacolul lui Iacoban. Nu cred că e în stare să ne reconstruiască demnitatea. Dar poate să ne aducă, și nouă și părinților lui, o doză importantă de entuziasm. Să punem fiecare câte o cărămidă în zidul ei spart de evenimentele ultimilor ani. Să păstrăm, măcar în suflet, un 10 august al nostru, cu un verdict fericit. Drept un triumf al oamenilor care gândesc și care aleg să nu tacă. Și un triumf al teatrului, ca oglindă socială a vremii.
„Bad Talks” de Radu Iacoban
unteatru
Cu: Radu Iacoban
Scenografia: Tudor Prodan
Muzica: Aida Šošić
Mulțumiri: Dan Samoilă
Luciana Antofi 