Să iubești și să fii iubit. Să trăiești o stare de fericire continuă. Și să o demonstrezi fără încetare. O datorie sfântă față de societate, dacă mai vrei să exiști azi ca individ. Dar nu, nu iubire delicată și adevărată, în care să se amestece bucuria cu furia și tristețile, melancolia cu suferințele ori speranța cu dezamăgirile și tânguielile… Iubirea numai și numai din poziția de forță și de putere, dragostea demonstrativă, golită de orice cusur afectiv și orice blândețe care ar putea să-i șubrezească imaginea de impecabil. Nu e bine să te arăți slab. O lacrimă în colțul ochiului și te-ai ars…
Trebuie să-ți afișezi zgomotos dragostea față de aproape. Dar nu, nu față de ce ai în proximitate (decât așa, din când în când, pentru imagine, și tot dintr-o poziție de forță). Poți să te tânguiești și să empatizezi doar în grup sau în ochii lumii față de temele care se impun prin agenda publică, mai ales în caz de tragedii și cataclisme. Sau orice eveniment dur, dacă se poate cu victime multiple și pagube uriașe. Urmat de petiții pe care să le semnezi și să postezi că ai făcut-o, ca să demonstrezi că ești compasiv. Că înțelegi. Că îți pasă. Cu ceva lirism, poți chiar să storci și niște bani din asta.
Trăim timpuri în care duioșia, gingășia, blândețea, grația și orice gest de delicatețe către celălalt nu-și mai găsește locul. E desuet. Deși tânjești după ele, ți-e îngrozitor de frică să le folosești chiar și în cea mai adâncă intimitate. Și nici nu te pricepi să le transformi în altceva, care să se potrivească mai bine vremurilor, fără să te facă să te simți penibil…
Dar lucrurile astea nu au murit de tot, omul nu e chiar atât de golit de afecțiune precum am fi tentați să credem, și undeva, în adâncul sufletului lui, recunoaște că tânjește după mângâiere. Indiferent dacă pe creștet, pe mâna care tremură, pe umărul aplecat sau pe părul pubian. E nevoia lui primară de a primi iubire tocmai pentru a se valida uman și a fi în stare să o dea mai departe pentru a trăi printre semeni. Și o poate face firesc, fără nicio abținere sau jenă.
La asta de gândești după spectacolul „Despre tandreţe” montat de Felix Alexa la Teatrul Dramaturgilor. La ce ai lăsat în spate din ziua respectivă înainte de începerea lui și cum ar fi putut să arate ea dacă am fi fost cu toții mai atenți. La noi și la celălalt. La schimbul de emoții dintre oameni, singurul motor care ne ține în viață și care îi dă sens. Convinși că binele aduce de partea lui mai binele. „Despre tandreţe” este un spectacol despre iubitul preventiv. Ca stare de fapt. Profund și plin de adevăr. Complet dezinteresat și fără de vreun PR deșănțat. Nu ăla de ochii lumii, ci un iubit fără martori, nesiropos și totuși dulceag, liric deși neexagerat sentimental, care te face cu adevărat mai bun pe tine. Față de tine și față de ceilalți.
Felix Alexa are la îndemână un text foarte frumos al celui care a inventat iubirile de tip pantof și iubirile de tip umbrelă, Matei Vișniec, un fin observator al sentimentelor umane, nu în varianta feminină și masculină cum s-ar putea crede la prima vedere, ci în accepțiunea a două tipuri de cititori – acum spectatori -: cel răbdător, încrezător și profund disciplinat, care parcurge totul cuvânt cu cuvânt, fără să sară peste vreo virgulă, și cel neliniștit, jucăuș, care frunzărește, citește pe sărite ori pe diagonală și se întoarce des. Căci textul lui Vișniec și spectacolul lui Alexa se pot „citi” în ambele feluri.
Scrisă fără să-ți bage degetul în ochi și decupând cu precizie situații simple de viață, recognoscibile și esențial pline de afecțiune, din care reușește să extragă esența întru demonstrația că totuși există duioșie în lume, piesa „Despre tandreţe” a fost la fel de precis și candid pusă în scenă, într-o serie de tablouri pertinente, în care emoția devine firesc sau firescul emoție. Sprijinindu-se vizual pe niște artificii de proiecție și jocuri de lumini și umbre, spectacolul lui Alexa a fost dat pe mâna actorilor, care reușesc să umple de duioșie nedisimulată cele mai banale situații în care se pot regăsi doi oameni. Cel puțin la prima vedere. Căci textul, la fel ca spectacolul, are straturi importante de lirism nedestrăbălat și poezie autentică în fiecare dintre relațiile dintre personaje, pe care regizorul le exploatează cu inteligență în munca serioasă cu cei cinci actori, protagoniști pe rând în aceste tablouri, care se achită mai mult decât onorabil de datoria de a înfige mesajul fiecărei scene în spectator. Și de a stabili un soi de cod de onoare al tandreții, descompus în șase scene pline de momente de frumos și simplu irepetabil care pot marca viața unui om. Atât de puțină grijă trebuie să avem pentru a oferi atât de mult…
În mâna celor cinci actori, personajele capătă consistență și verosimil. Un amușinat fin prin toate formele de tandrețe pe care omul este capabil să o ofere sau dispus să o primească. Care mizează totul pe adevăr. Fin, precis, serios, asumat, cumpătat și lucid și totuși brut, ambiguu, ludic, ironic, sensibil și stângaci, ca orice adevăr care se respectă. Și care-și păstrează și valorizează fiecare dintre dualitățile lui antagonice în interpretări toate reușite și bogate actoricește. O Sandra Ducuţă jucăușă și aparent superficială, sapă cu grijă către ceva mult mai profund, doar pentru a-l lua apoi în derâdere într-un exercițiu de precauție la tandrețea cu care ar putea fi prinsă în sac sau care ar putea să o copleșească. Un Ştefan Iancu aproape chirurgical, decis să nu cedeze jocurilor și capcanelor tandreții, învins în cele din urmă de fatidicul emoției cu care construiește relații și în cele din urmă complice la o elaborată strategie de tandrețe… O Catrinel Dumitrescu ludică în prima scenă, se arată purtătoare a unei tandreți melancolice, visătoare, amare și incredibil de profundă în scena de la tejghea.
O combinație reușită de luciditate și sensibilitate îi individualizează pe Ada Galeș și Șerban Pavlu, cu care Alexa a fost extrem de generos și cu talentul cărora a reușit să construiască scene memorabile. Prin ei reușește să demonstreze că tandrețea înseamnă și răsfăț și socoteală, și cunoscut și străin, și revelație și mistificare, și respect și dispreț, și sâcâială și răbdare, și încredere și gelozie, și curaj și rușine, dar mai ales adulmecări asumate de vise, de poezie, de idei colorate sau chiar de filosofie de viață, care te țin în echilibru și te poartă către înainte…
Prima și ultima scenă, un arc de poezie și culoare peste necunoscut, este un schimb senzațional de emoție, parte a unui ritual de tandrețe absolut savuros privit dinspre fiecare dintre capetele deloc desuetului joc al dragostei și al întâmplării… O pândă teribilă a sufletului ostatic într-un stomac plin de fluturi. Excelenți Ada Galeș și Șerban Pavlu, care completează delicios continentul de viaţă trăită cu paradisul voluptuos al ficţiunii, într-un ceremonial de tatonare, de celebrare a umanului, până la urmă.
Vorba lui Matei Vişniec: „Reţineţi că, dacă vă place călătoria, nimeni nu vă obligă să vă mai întoarceţi din ea…”.
Puteți să luați un bilet pentru călătoria din seara asta de la ora 21.00 sau cea de mâine de la ora 17.00, în cadrul Festivalului Național de Teatru.
„Despre tandrețe’’ de Matei Vișniec
Teatrul Dramaturgilor Români, Sala „Ion Băieșu”
Regia: Felix Alexa
Ilustrație muzicală: Felix Alexa
Scenografie: Andrada Chiriac
Video-design: Auraleye
Light-design: Felix Alexa
Versiune scenică: Felix Alexa
Durată: 1h 30 minute (fără pauză)
Distribuția:
Femeia 1 / Autostopista / Ea: Ada Galeș
Femeia 2 / Femeia de la bar: Catrinel Dumitrescu
Bărbatul 1 / Autostopistul / Clientul / El: Șerban Pavlu
Billy / Bărbatul 2: Ștefan Iancu
Catherine: Sandra Ducuță
Luciana Antofi 