Sunt un om bogat, dar infinit mai trist. Cu fiecare om care trece prin mine, cu toate comorile și tristețile lui. Dar sunt un om tot mai viu, cu toată moartea cu care sunt datoare. Cu fiecare ființă vie care trece prin mine, cu tot sfârșitul pe care la rându-i îl are de restituit ordinii Universului.
A trecut iar Radu Afrim. Cu toată suflarea și cheful lui de joacă și de viață, dar și cu toată moartea de care e în stare și pe care e dispus să mi-o arate. Și e… Noroc că nu e decât un dans. Pași pe care ne deprindem să-i facem împreună, mișcări pe care trupul se obișnuiește să le execute, muzică spre care urechea se instruiește să-și încordeze auzul, dar mai ales ritmuri pe care inima învață să bată și apoi să asculte de ele… Până într-o zi când se va opri…
Locuim doar într-un cearcăn, unde învățăm să dansăm dansul ăsta. Într-un cerc vânăt ori pământiu care înconjoară ochiul tot mai obosit sau mai bolnav al vieții noastre ce se va închide sigur prin moarte, un cerc care se adâncește cu fiecare înțelegere, cu fiecare rană săpată de lacrimile ce însoțesc fiecare plecare pe care suntem obligați să o acceptăm. De aici se pot vedea uneori genele deschizând ochiul a speranță și arătându-ne din nou lumina, alteori împletindu-se liniștite întru visare, și, câteodată, unindu-se amenințător sub semnul primejdiei că s-ar putea să nu le mai vedem niciodată…
Suntem în plin cearcăn. Mai precis pe holul lui lung din spitalul morții, de unde căutăm către sfârșit. Cu umbrela pregătită pentru următoarea ploaie de lacrimi, distingem printre gene o bolniță unde nu învățăm să ne tratăm, ci doar să privim, așezându-ne cuminți, într-un scaun de așteptare sau doar de vizitator, pentru consultul oftalmologic.
Pe rând, fiecare, pacient și aparținător (iubesc cuvântul ăsta!) într-o clinică de emoții puternice (senzațional construită de scenograful-arhitect Cosmin Florea – șeful ocolului silvic al „Pădurii spânzuraților“ – și exploatată video împreună cu Andrei Cozlac), eroii lui Afrim și spectatorii „Dansului Delhi“ sunt invitați să privească înăuntru. Fiecare cu ce a venit de acasă, doar ghidat de lumină și mișcare atent studiată pentru a-și antrena mușchiul ochiului și a-l face să se întoarcă unde și-a propus regizorul să-l facă să privească, până înțelege și prinde ritmul. Ăsta din urmă e ambalat într-o inimă urișă în dreapta scenei, acoperit grijuliu cu o pânză, precum mobilele vechi, gata oricând să fie ridicată și scuturată de praf pentru a-ți arăta încăperile ei luminoase, pline de puls și parcă mereu neatinse de vreme…
O inimă cu care Afrim a venit în buzunar direct de la „Măcelăria lui Iov“, achiziționată la prețul corect (după ce nu a mai putut fi salvată de la prăpăd!…) tot de la Naționalul ieșean. Doar ca să treacă prin ritmurile ei moartea. Moartea din cearcăn, din cercul din jurul acestei surse-metaforă de lumină care este textul lui Ivan Vîrîpaev. O moarte-halou sau o moarte-curcubeu, una descompusă în șapte culori pentru a-i înțelege mai bine Lumina, caldă și rece deodată, care inundă insula pe care o are în stăpânire, în șapte piese într-un singur act sau într-o singură piesă în șapte acte. Chestionând câte o moarte, mai scurtă sau mai lungă…
Tot din Măcelărie a venit la braț și cu fiica lui Iov, candida și ingenua Ada Lupu cu delfinul ei cu tot, mânată de promisiunea unei insule, de data asta cucerind una a morții… Ea este Katea, ea este dansatoarea desăvârșită, ea este cea care a inventat „dansul Delhi“, un dans început cu o durere ca o bucată de fier încins înfipt în inimă, prin care a luat viețile săracilor, bolnavilor și oamenilor suferinzi din Delhi și le-a transformat într-un dans superb, pe care toți îl admiră… O fericire construită pe nefericirea altora… Și cea care ne invită și pe noi să dansăm… Suavă și intransigentă deopotrivă în mișcare și rostire, sigură pe sine și plină de multă libertate interioară și exterioară, actrița-dans reușește să descrie durerea cumplită dar și bucuria imensă care-i însoțesc cadențele, și care, odată împărtășite, sunt pasibile de acceptarea și înțelegerea noastră. Plecând de la paralizie, de la starea de șoc în fața veștii morții, trecându-le prin acceptare, durere, furie, invidie, reproș, fericire, zbor și desăvârșire, într-un amestec corporal de scuză, părere de rău, vină, revendicare și implorare gen „lasă-mă să fiu fără tine!…“.
Fără tine înseamnă multe. Fără mama (consistentă Pușa Darie în construcția acestui rol), cea care râde mereu și te critică blând și aspru cu un ochi, uneori mai puțin reținut, în timp ce celălalt plânge sub regret și melancolie, femeia care a visat și ea odată să danseze, poate chiar să inventeze un dans… Fără Andrei (un Dan Prisacariu fermecător și rezonant), admiratorul înflăcărat, dragostea ascunsă a vieții ei, plină de pasiune și culpă în același timp… Fără soția lui Andrei (foarte precisă Marina Munteanu în rolul Olga, femeia lovită și înșelată) și toată durerea vinovată a trădării și a împingerii ei către suicid… Fără o mână de ajutor și de sprijin în trecerile către Dincolo (excelentă Livia Iorga în rolul asistentei medicale, mereu pregătită cu actele, cu tava pe care tronează tratamentul de consolare dar și seringa plină de vină, reproșuri și resentimente, poate chiar de toate cele necesare pentru pregătirea ultimului drum)… Fără spectatorul atent și vigilent (Tatiana Ionesi, savuroasa Lera, criticul de balet prin vocea căruia se ascute limba către critici în general), fără de care mesajul dansului ei poate nu și-ar găsi împlinire… Dar și fără sine… Golită de dans… Poate chiar și de orice memorie a dansului ei…
Trecuți fiecare prin patul morții – ce tronează amenințător în ochiul din mijlocul scenei, prin care îți arunci curios privirea către moartea ta și către morțile posibile ale celor din jur, în timp ce moartea privește înapoi către tine fără de vreun sentiment -, te sfredelesc cu interogări amețitoare și priviri de compătimire, în timp ce peste pleoapa închisă suficient pentru a umezi de fiecare dată corneea și a te lăsa să privești mai departe la moarte, dansează mereu Ecaterina, întruchipându-l pe Shiva, Marele Ascet, purtătorul colierului de cranii și dansatorul divin, stăpânul celui de-al treilea ochi, de foc, deschis întru amendat dualitatea din om prin dansul lui cosmic, în al cărui ritm creația evoluează, se dizolvă și se regenerează succesiv, ca într-o odă ce celebrează iminența fiecărei despărțiri, într-un ritual de distrugere firesc după orice proces de creație…
Din acest laborator al morții, locul ăsta în care se întâlnesc toate răsuflările întretăiate ale personajelor și spectatorilor deopotrivă, care ți-a fost înfipt puternic în minte și pe care s-ar putea să-l vezi la final, când se va fi derulat filmul vieții tale (din nou felicitări către colaborarea fericită cu Cosmin Florea!), se salvează și ne salvează doar dansul Delhi, decupat precis dintr-un bogat univers vizual și sonor marca Afrim, acompaniat de bătăile uriașei inimi din scenă până la aritmie, hipertrofie, explozie sau infarct…
Să nu uităm de ce ne-am adunat…
Pentru izbăvire. De păcate. Și pentru eliberare. De pasiuni. De emoții. De milă. De vină. De rușine. De teamă. Prin artă. Carevasăzică pentru catharsis…
Mi-e rău… Parcă nu se mai vede demult nicio geană… A rămas doar așteptarea… Ca pleoapa să se închidă și să înghită sub ea tot ce poate… Sub semnătură… Cu puțin noroc și pentru suma potrivită, poate aflu din timp, chiar înainte de ora oficială a înregistrării decesului…
Sau poate totuși am avut decența să îmi las acasă venele… Ori măcar un auricul sau ventricul, ceva, că mai am nevoie măcar de o garsonieră din acest apartament cu patru camere cu care am venit la spectacol, Radu Afrim, ce dracu!…
Fiecare mișcare în interiorul dansului… Tu simți atent și liniștit, și-n interior și-n exterior, și la început și la sfârșit, în profunzimea și la suprafața visului…
Poate într-o seară de toamnă, un spectator…
„Dansul Delhi“ de Ivan Vîrîpaev, traducere: Elvira Rîmbu
Teatrul Național „Vasile Alecsandri“ din Iași
Regia: Radu Afrim
Scenografia: Cosmin Florea
Univers sonor: Radu Afrim
Video: Andrei Cozlac
Asistent regie: Simona Ionelia Țăruș
Foto: Odin Moise
Distribuția:
Ecaterina (Katea): Ada Lupu
Lara: Tatiana Ionesi
Andrei: Dan Prisacariu
Mama: Pușa Darie
Asistenta: Livia Iorga
Olga: Marina Munteanu
Luciana Antofi 