La un pas de iubire, „La doi pași de Mullingar” la Nottara

Un colț dintr-o lume plină de oameni singuri cărora le este frică să facă primul pas. Doar atât poate să-i despartă uneori de dragostea vieții lor. La un pas în direcția opusă îi îmbie lumea largă, cu toate promisiunile ei de mai bine, cu toate ispitele ei provocatoare pentru suflet și minte, cu tot freamătul făcut să-i distragă mereu de la lucrurile cu adevărat importante.

Dintr-un capăt de lume irlandez, „La doi pași de Mullingar” (mai precis la fix 15 kilometri, în satul Killukan), unde plouă mult pe afară dar și prin sufletele damnate să se lege pe-aici în strămoșesc și cotidian, spectacolul lui Cristi Juncu, prezintă în sala „George Constantin” a teatrului Nottara iubirea în cizme de cauciuc și pelerină de ploaie, așteptând să se adune cu grijă, strop cu strop, în gălețile ce stau să culeagă în nectarul florilor pe care le hrănesc din preaplinul streșinii care o ține la adăpost de ea însăși de prea multă vreme… Un spectacol despre sacrificiu, despre sine și celălalt, despre priorități, despre părinți și copii, despre moșteniri și obligațiile ce le însoțesc, despre datorie și salvare individuală, despre captivitate, despre aripi frânte prea devreme ori întinse prea târziu, despre zborul simplu, abținut, autorefuzat, interzis…

O poveste despre inocență și suflete uitate pe afară, prin ploaie, în stare de ciornă, spălate încă înainte ca viața să aștearnă în ele primele gesturi și cuvinte dintre cele mai nepotrivite, ce vor trebui apoi șterse, corectate, reformulate… Și despre puterea soarelui, mai ales când el se ivește rar și în special atunci când răsare, mai târziu, și pe strada ta… Pe care până atunci plouă încet și sigur, pentru ca emoțiile cele mai simple, dar și visele cele mai colorate, superstițiile cele mai ciudate și dezamăgirile cele mai crunte să crească și să dea rod… Ca să dezvăluie iubirea, așa cum arată imediat după ce trece floarea vârstei, când petalele încep să i se decoloreze dar își mai păstrează mirosul viu și frunzele încă verzi, cu pețiolurile agățate ferm de tulpina vieții.  Iubirea care se arată în toată splendoarea ei de sub veșmintele îmbibate de stângăcie și candoare, de adevăr și tăgadă, de rușine și singurătate, de fugă și repaus. Dragostea conjugată la masculin și la feminin, într-un cerc ce se închide cu grijă în jurul unui inel rătăcit și găsit. Același. Unul menit să pecetluiască o dragoste. Să lege destinele celor care o împărtășesc, gândurile lor, poveștile lor întortocheate și atât de simple de viață și de iubire…

Intens printr-o simplitate construită inginerește din esențe de viață, textul lui John Patrick Shanley (nominalizat cu această piesă, cu premiera pe Broadway în 2014, la Tony Awards pentru Cea mai Bună Piesă în acel an și laureat al premiilor Pulitzer și Tony cu o altă piesă, „Îndoiala”,  în 2005), tradus excelent de Bogdan Budeş, prezintă povestea de iubire a doi oameni ce se întâlnesc ca pentru prima oară în jurul vârstei de 40 de ani, deși ea s-a înfiripat demult, într-un brânci din copilărie. Vecini de fermă și locuind fiecare cu câte un părinte văduv, cei doi și-au asumat aproape resemnați tradițiile de familie și obligațiile ce le revin odată cu ele, refuzându-și bucuriile vieții și lumina soarelui de pe bulevardele orașului din apropiere, scurgându-se încet, dimpreună cu ploaia ce nu mai contenește, pe ulițele și prinn încăperile întunecoase și reci ale colțului lor de lume, de care Dumnezeu pare să fi uitat.

Anthony (un minunat Andi Vasluianu cum nu poate fi văzut de obicei, ezitant, timid și precipitat, „un om mai mult cu natura decât cu oamenii”…), și Rosemary (o excelentă Cerasela Iosifescu, o fată plină de candoare ascunsă sub o mască de indiferență cu tușe de autoapărare dintre cele mai agresive), doi inadaptaţi care nu izbutesc să se asorteze cu vremea rea de afară și cu vremurile pe care le trăiesc, reușesc să construiască împreună cu Cristi Juncu, în feluri complementare și aproape antagonice până într-un anumit punct (foarte bine susținute mai ales la nivel de rostire de ambii actori), imaginea singurătății, a speranțelor deșarte, a sacrificiului și așteptării iluzorii că virtuțile răbdării le vor fi măcar recunoscute, imagini pe care le colorează frumos și variat (exploziv uneori în cazul Ceraselei Iosifescu), cu naturalețe și dezinvoltură în zona firescului, pictat în nuanțe de naivitate, de umor, de autoironie și chiar sarcasm.

Asta sub atenta și fascinant condusa oblăduire a părinților lor, pisălogi, enervanți și acaparatori, ca orice mamă și tată îmbătrâniți de vreme și de griji, apăsați și ei de viață, de văduvie, de secrete de familie, de singurătate și de ploaie, agățați fără să-și dea seama de gâtul copiilor lor, cărora le țin pe loc existența… Foarte buni Ion Haiduc și Victoria Cociaș, fiecare cu o lejeritate fascinantă în interpretare, în care se simt trăiri și vulnerabilități proprii pe care le dezghioacă foarte curat în personajele cărora le dau viață, cu profunzimi și energii pline de adevăr scenic, fără exagerări, construind momente pline de emoție prin verosimil și recognoscibil, impunând empatia publicului.

Totul într-un decor parcă anume clădit pentru neadaptare, în care sărăcia, tristețurile de toate felurile și  izolarea sunt împletite dibaci într-un vizual puternic al sentimentelor sub privirile atente ale Carmencitei Brojboiu, într-un spațiu folosit drept odaie lăsată în lume de care fiecare a uitat după ce mai întâi a încercat în felul lui să o slujească ori să o abandoneze… În care frustrarea, teama și inocența sunt adăpost și urgie pentru fiecare dintre personaje, prinse fără scăpare într-o perdea de ploaie, la un capăt bacoviană în celălalt a la Nichita, sub care tot fatidicul pare să se spele încet și să se salveze înviorat în flori, chiar dacă ploaia cade necontenit pe aripile și pe zborul lor…

La fel de frumoși, oamenii și ploaia își găsesc alinare într-un borcan de miere, din care se poate face, în sfârșit, degustarea vieții, trăită până acum fără niciun fel de îndulcitor…

„Viața își apără secretele, iar binele care țâșnește din beznă e cel mai însemnat dintre ele” spunea autorul, într-un eseu publicat în New York Times în 2013. „Deși cred, ca și Rosemary, că trebuie să ne bucurăm de zilele senine, eu, regizorul spectacolului nostru, n-am să vă invit la o plimbare, ci  la teatru. Pentru că povești de dragoste, precum cea dintre Anthony și Rosemary, nu sunt multe”, adaugă regizorul Cristi Juncu.

„La doi pași de Mullingar” de John Patrick Shanley, traducerea: Bogdan Budeş

Teatrul Nottara, Sala „George Constantin”

Regia: Cristi Juncu

Scenografia: Carmencita Brojboiu

Distribuția:

Anthony Reilly – Andi Vasluianu
Rosemary Muldoon – Cerasela Iosifescu
Tony Reilly – Ion Haiduc
Aoife Muldoon – Victoria Cociaş

Foto: Ciprian Duica

Când primești o existență-n dar, fie ea și teatrală: „Alcesta” sau noua viață a lui Admet la unteatru

Celălalt. Sau felul în care ne raportăm la Aproape. Cine definește proximitatea, cu ce contribuim noi la ea, cu ce ne este ea datoare, ni se cuvine sau trebuie să oferim ceva în schimb? Întrebări pe care omul și le-a pus întotdeauna și la care a găsit răspunsuri diferite, în funcție de epoca în care le-a formulat și felia precisă de Aproape la care s-a referit.

Tragedia-comedia-satira „Alcesta”, scrisă de Euripide în anul 438 î.e.n, în amurgul democrației ateniene, își găsește un loc simplu în repertoriul micuțului teatru al mileniului III de pe Sfinții Apostoli, căruia i-a fost recunoscută excelența în peisajul nostru  teatral.

Să aduci în scenă un text grec de acum 2500 de ani e un act de curaj. Când scena e una mică-mică poate să pară curată nebunie. În Sala Mică a unteatru, povestea antică a regelui din Phera primește o nouă șansă de la regizoarea Kovács Zsuzsánna, într-un auster fascinant și o intimitate aproape mistică.

Un spectacol despre iubirea Aproapelui, despre viață și moarte, despre datorie, despre sacrificiu și justiție. Divină și umană. Într-o lume și în niște vremuri în care nici viața, nici loialitatea de orice fel nu mai este cu adevărat prețuită. Căci despre sacrificiul suprem nici nu mai poate fi vorba. Un eseu despre cuveneală și ușurința cu care oamenii capătă privilegii pentru care nici nu concep că ar trebui să precupețească vreun efort. Și nu ai cum să nu te întrebi, într-o încăpere mică și slab luminată, în care împarți aerul cu doar câțiva colegi de privit și amușinat tragedia greacă, de ce e oportună și dacă ți se cuvine confesiunea asta aproape cordială a unor actori care par chitiți să te țină la ușa sobei ca să-ți citească o poveste… Cu har, cu blândețe și răbdare și cu un ajutor de nădejde: Ștefana Ionescu-Darzeu, actrița care descifrează pas cu pas textul euripidian, un corifeu ghiduș care-și ajută colegii de scenă să intre și să iasă din convenția pe care o creează cu umor și energie, scuturând atmosfera de tragic și fatidic.

Într-o poveste destul de simplă, care altfel nesocotește cu bună socoteală legea bunului-simț logic și al cărei absurd nu este pus sub vreun semn de întrebare… Povestea regelui din Phera, Admet, cel care, ajutat de Apollo, cucerește mâna frumoasei Alcesta, dar uită să aducă apoi ofrandă zeiței Artemis și este osândit la moarte. Ursitoarele acceptă să îi cruțe viața numai dacă cineva se oferă să moară în locul lui. Acest cineva este chiar soția lui, Alcesta. Dar destinul ei poate nu va fi chiar așa de tragic…

Încuviințat Florinei Gleznea, rolul Alcestei este unul care îți rămâne în minte. Cu pronunțate trăsături fizionomice grecești, actrița, coborâtă parcă direct din cărțile de mitologie, este fragilă și puternică, realistă și calculată și totuși ingenuă, ducând cu ușurință povara destinului absurd al personajului său, cu incontestabile calități nu doar în rostirea textului, dar și în îmbrăcarea și dezbrăcarea lui cu și de nuanțe extrem de bogate, și se mișcă fascinant prin scenă, învăluindu-te și ademenindu-te convingător în drama pe care o acceptă cu seninătate și în dragostea incontestabilă pe care i-o poartă multiubitului Admet. Un credibil Lari Giorgescu, trist și îndoliat, emanând durere, suferință și chin insuportabil la fiecare gest și cuvânt rostit. Două suflete complementare și la unison, legate de ceva profund, venit de undeva de dincolo de ei, pe care cei doi actori au grijă să-l construiască și să-l livreze precis spectatorului.

În celălalt talger al balanței acestui spectacol, fascinant, ca de obicei, Ionuț Grama, un Heracle rocker energic și fermecător, care intră în scenă să deturneze mereu acțiunea de la destinul tragic pe care ar putea să-l primească, un depravat irezistibil și zgomotos care însă ascunde și dezvăluie unul dintre cele mai candide spirite ce onorează cu prezența și cinstea de care dă dovadă curtea lui Admet (excelent în rolul tatălui lui Admet, în scena poate cea mai emoționantă și consistentă a spectacolului).

Cel mai mare merit al acestui performance este că scutură praful de pe un text mitologic despre care nu se știe mai nimic la noi, traducând pe limba tânărului public spectator concepte antice esențiale din leagănul democrației lumii, precum moartea, onoarea, datoria ori jertfa, dar mai ales justiția, în toate formele în care ea slujește individului și zeilor.

Suntem cu toții datori cu o moarte. Poate chiar una ascultată, într-o seară rece de toamnă, cuibăriți într-un pled moale. La oușădesobă, la unteatru.

„Alcesta” de Euripide

unteatru

Regia: Kovács Zsuzsánna

Cu: Florina Gleznea, Lari Giorgescu, Ștefana Ionescu-Darzeu, Ionuț Grama

În abatorul conștiinței de sine: Andreea Bibiri tranșează „O femeie singură” la Teatrul de Artă

Femeia. Dezbrăcată de orice fel de împreună la care a năzuit sau pe care pretinde că l-ar fi trăit vreodată. Despreunată de ludic, de suav, de erotic, de maternal, de profesional, de social. Așa cum arată când râmâne în sufletul gol, între gratiile conștiinței ei.

Fără drepturi și împresurată de sumedenie de obligații. Un bulgăre de ițe încurcate de nevoi personale, ascuns  la capătul nevoilor altora, care continuă să se înfășoare pe ghemul vieții și să o înghită fără drept de apel. Condamnată adesea la nefericire obligatorie prin fiecare contract social pe care-l încheie. Nici nu contează dacă a semnat pentru un singur rol sau pentru mai multe. Soție. Mamă. Fiică. Noră. Colegă. Vecină. Iubită.

Andreea Bibiri, protagonista one-woman show-ului „O femeie singură” de Dario Fo și Franca Rames , montat de Daniel Grigore-Simion la Teatrul de Artă, a primit toate aceste roluri odată. Și se achită admirabil de ele.

Nu credeam că se poate vorbi despre altfel de lucruri nepatetic și așezat și totuși cu atât de multă emoție… Și este meritul exclusiv al Andreei Bibiri, o actriță complexă, puternică și ingenuă în același timp, care reușește să susțină admirabil un manifest feminist cu multe straturi, fără să afișeze nimic din patosul ce însoțește de obicei astfel de demersuri artistice, fără emfaze gratuite și afectări inutile, dar imprimându-l cu multă sensibilitate și reușind să-l îmbrace într-o poezie distinctă (un soi de duioșie la limita confesiunii și compasiunii), care vine din felul inteligent în care își construiește personajul. Cu pricepere, cu răbdare, cu claritate, cu o ludică folosire a textului rostit și gesturi studiate de candoare și fermitate, alternate într-un dans de emoții pe care le trăiește sincer odată cu personajul ei și pe care le împărtășește inteligent cu spectatorii și mai ales cu spectatoarele. Într-o invitație deschisă la complicitate întru scotocit înăuntru după adevărurile cele mai bine păzite, într-o fraternitate confidențială pecetluită prin orgasm sau, în fine, prin recunoașterea necunoașterii lui, când picură primele semne de îndoială asupra propriei feminități și așteptărilor pe care le au ceilalți de la tine… Și până să-ți dai seama unde ai rămas tu, Maria te târăște cu pricepere în povestea ei, nu foarte complicată, perfect plauzibilă și recognoscibilă, dacă nu pe de-a-ntregul măcar pe sărite…

O poveste despre singurătate la genul feminin, excelent construită de Daniel Grigore-Simion. Despre sihăstria sufletului, explorată analitic și emoțional, ca într-o vizită la un terapeut bun. Despre înstrăinarea învățată, picurată cu pipete pline de supoșenie și bunătate disimulată peste fetița care a fost odată fluture, într-un zbor întrerupt de exerciții de sacrificiu pe altarul profesiei, familiei, societății, întru bun echilibru, așa, de antrenament, până se trezește femeie. Cu acest terapeut abil care vorbește din experiența lui de gen.

Dar și cu acest măcelar iscusit care se dovedește Andreea Bibiri. Într-un exercițiu de sinceritate cu sine și cu lumea, într-o lecție de introspecție obligatorie și exteriorizare necesară pentru igiena sufletului, actrița tranșează cu un firesc incredibil de reținut și de puternic toate formele de abuz asupra unei conștiințe, înarmată cu un satâr cu care desenează precis pe carcasa femeii (în pielea căreia îi mai scapă uneori tăișul lamei, lăsând să dezvăluie straturi de dermă și mici răzvrătiri hemolitice) hălcile care vor fi extrase cu precizie pentru consumul de suflet și carne proaspătă în măcelăria masculină…

Tranșarea are loc și la nivel de text, dar mai ales la nivel de emoții gestuale și corporale, într-un abator simbolic de sacrificat fragilitatea, naivitatea și candoarea. Dar mai ales sinceritatea, pentru că Andreea Bibiri are și transmite adevăr. Pe care-l relevă strat cu strat de sub un neglijeu negru sub care ține ascunse jinduirile ei intime de femeie neîmplinită, peste care a aruncat cu grijă o pelerină să o apere de intemperiile masculine, să o țină la adăpost de ploaia gesturilor parșive, libidinoase, perverse, violente și în general abuzive ale bărbaților care-i populează toate tipurile de proximitate, eliberând personajele în eșarfele prin care le mută din realitatea pe care nu o mai suportă în viața ei imaginară, doar ca să poată duce…

Împreună cu Maria își asumă conștiincioasă perechea de clăpari din dotare pentru a înainta prin troienele vieții, cu doze necesare și absolut suficiente de umor, autoironie, monotonie și plictis, într-un mers tot mai anevoios și poticnit, pe măsură ce personajul se încarcă de povară, de absurd, de violență, de abuz, de vină, de pervers, de frică și de nevoie de refugiu… În iluzoriu, în nepermis, în interzis…

Implorând  parcă pedeapsa golului pe care într-o zi nu va mai putea să-l umple cu tremur, cu frică, cu spaime și coșmaruri, care se nasc și se risipesc în crescendo într-un ritm calculat și precis, trecând cu farmec de la o emoție la alta și îngrijindu-se de fiecare dintre ele după ce le-a plasat atent în jardinierele de pe balconul coliviei în care-și cântă resemnarea și le udă în fiecare clipă ca să crească mari și să ți le transmită și ție… Te-a înțeles, poate chiar te-a prins… Nu mai știi când anume te-ai îndepărtat de tine, nici dacă mai există curajul necesar pentru posibilitatea unei reveniri…

Trăim ce ne este dat sau ce-am apucat, în frânturi de cotidian care devin corvoadă și salturi spectaculoase între datorie, neîmpliniri și vise utopice, construind înăuntru o lume de beton armat sub un înveliș fin de mătăsuri strălucitoare, dantelării rafinate și chindisituri colorate, asortate în fiecare dimineață la demnitatea care trebuie să ne însoțească tristețile.

În urma noastră, pe scenă, un scaun ca cel pe care ne-a întâmpinat Maria, acum gol. Și o sală de teatru plină de alte mobile cu spetează, eliberate de povara singurătățior pe care le-au susținut vremelnic, luate la subsuoară și plecate la câte un acasă, departe.

„O femeie singură” de Dario Fo și Franca Rames

Teatrul de Artă

Traducerea: Daniel Grigore-Simion și Andreea Bibiri

Cu: Andreea Bibiri

Regia: Daniel Grigore-Simion

Scenografie: Adrian Pitica

Durată: 1h

Dacă ne pasă, ne simplificăm și reușim. Ne trebuie atât de puțin ca să fim… „Lemons. Lemons. Lemons. Lemons. Lemons” la unteatru

 – cronică în 140 de cuvinte –

Imaginarul nerecomandabil se servește cu multă lămâie: 5x„Lemons”, o distopie inadmisibil de plauzibilă prin care legea interzice rostirea a mai mult de 140 de cuvinte pe zi. Un text interesant al lui Sam Steiner, o premiză cu potențial teatral pe măsură, un regizor creativ (Iulia Grigoriu) care scoate ce e mai bun din el și doi actori talentați (Denisa Nicolae și Liviu Romanescu), vechi parteneri de scenă, îi ajută pe Bernadette și Oliver să se scuture de cuvinte și să găsească noi moduri de comunicare. Între ei, cu ceilalți, cu vremurile, cu spectatorul. Într-o lume pe care o inventează sub ochii noștri, cu tandrețe, cu încordare și totuși cu atât de multă energie…

Poate nu suntem nimic altceva decât o risipă inutilă de cuvinte aruncate unul altuia, alergând fără țintă pe banda Möbius angulară a lui Răzvan Bordoș…

Bravas! Vubesc!

„Lemons. Lemons. Lemons. Lemons. Lemons”  de Sam Steiner

unteatru

Regia: Iulia Grigoriu
Scenografia: Răzvan Bordoș
Light design: Alexandru Matios
Sound design: Bogdan Moroșanu

Actori: Denisa Nicolae și Liviu Romanescu

Fricul sau spaimele la genul masculin: „Îmi place sushi“ la #reactor-ul clujean

Haideți, băieți, să ne ținem de frici!

Până se usucă și cad. Poate toamna asta, poate într-o altă toamnă. El de a ta, tu de a lui, împreună de ale lor și ei de ale voastre. Chiar dacă acum-acum nu se vede niciuna… Numai puțin, sigur are să se arate curând una…

Poate de iarnă. Să nu dispară brusc toate fricile… Sau de primăvară. Să nu înmugurească și să crească din nou sau să apară altele noi… Vreo teamă de încălzirea globală. Sau doar de prima ejaculare despre care nu ți-a povestit nimeni. De întuneric sau de prea multă lumină. De armată sau de sexul fără șosete. De faliment financiar ori de burtică, de rețele sociale ori de chelie, de venitul pe lume ori de moarte…

Sau orice altfel de frică. Moștenită sau doar inventată, mică sau uriașă, apărută brusc sau consumată cu lingurița în fiecare dimineață, învățată sau pur și simplu dobândită, originală sau mimetică, ancestrală sau culturală, individuală sau colectivă. Așa cum le-a adunat cu migală într-un text răvășitor Ioana Hogman. Un fabulos inventar al fricilor, cu atât mai puternic cu cât ele sunt declinate la genul masculin.

Un tremurat împreună cu glas tare și răspicat de la #Reactor de creație și experiment, care s-a mutat pentru o seară din strada Petőfi Sándor nr. 4 din Cluj-Napoca pe strada Lânăriei la numărul 93 în București. La prietenii de la Replika, că poate și lor le e frică…  Într-o seară de noiembrie, o zi de 13… Noroc că nu a fost nici marți nici vineri… Dar ar putea fi oricare altă seară a oricărei alte zile în care alte frici se vor fi trântit cu aceeași vehemență de vreun asfalt al oricărei alte străzi…

Tabú pentru orice el și de multe ori de neconceput pentru ea, fricile bărbatului, garant și izvor nesecat de securitate emoțională și socială pentru cuplu, familie și întreaga societate, cel mai adesea ignorate sau trecute sub tăcere, angajate într-o luptă permanentă de camuflare ori negare pentru a nu periclita demnitatea masculină, sunt exploatate de Ioana Hogman într-o scriitură inteligentă, pertinentă și, mai ales, plină de teatralitate. Motiv pentru care-și găsesc în cei cinci talentați protagoniști ai piesei, patru actori și un muzician, o puternică reprezentare ideatică. Atent mânuiți de Raul Coldea, cei patru actori – Doru Taloș, Bianco Erdei, Cătălin Filip și Paul Socol – acompaniați cu muzică live de Fluidian (Emil Gherasim), reușesc să compună împreună, în partituri separate și în cor, un portret al bărbatului în toată splendoarea vulnerabilităților lui.

Un spectacol puternic despre problemele bărbaților, despre secretizarea și instituționalizarea lor, despre umilire și violență, despre schimbul reciproc de frică, rușine și vină, despre acțiuni nesăbuite și justificări dintre cele mai simple, țipate la bustul gol sau în chiloți, cu respirația sacadată între spasme musculare, convulsii, contorsionări sau paralizii inevitabile ale trupului… Cel mai just pretext, masculinitatea…

Într-un exercițiu de maximă vulnerabilitate fizică și emoțională, excelent susținută prin rostire și mișcare scenică, în gesturi studiate de nesiguranță și instabilitate emoțională individuale și complementare ale celor patru actori, mânuiți inteligent într-o continuă mișcare de du-te-vino-stai!, prin care regizorul reușește să mențină vie neliniștea și freamătul bărbatului din scenă, supus mereu transformărilor prin ispitele și provocările ce pândesc la tot pasul, într-o căutare continuă de a se camufla și a-și înfrunta totodată fricile, dar și de a le confrunta pe ale celorlalți…

Un spectacol la ușa căruia liceele ar trebui să-și încoloneze elevii. Poate cresc niște adulți altfel. Poate se mai scutură de frică. În fața unui exercițiu pertinent, introspectiv, confesiv, extrem de lucid, autoironic și poate chiar eliberator despre frica băieților și mai târziu a bărbaților, unul de celălalt sau de toți ceilalți, percepuți de multe ori drept pericole care trebuie eliminate. Înfruntarea și anihilarea sunt mereu la un pas. Momentul în care individul trebuie să-și adune tot curajul și să facă tot ce nu ar face în mod obișnuit doar pentru a trece în față sau a se menține în pluton…

Dincolo de expresivitatea corporală și rostirea impecabilă a actorilor, în special când ni se prezintă în vocea goală, aș remarca efectul puternic al repetitivului în text și mișcare, foarte inteligent împletite cu jocul de lumini (mai precis a nuanțelor de înfricoșător sau de întuneric!), reflexiile de pe podea, alb/negrul și kaki-ul din scenă și nevoia permanentă de ventilație artificială a aerului mult prea dens (bravas Gábor Zsófi!) pentru a puncta și a fotografia momentele de frică sau de panică. Și înfruntarea lor. Nu câștigă cine are frica mai mică. Ci cel care o vede mai bine și o recunoaște mai răspicat.

Însă ce le ține împreună în același coș pe toate fricile astea revelate pe scenă este categoric muzica. Nu cred că mi- am imaginat vreodată un sunet care să însoțească fiorii reci de pe șira spinării sau broboanele de sudoare adunate pe frunte sau pe sub tâmple în momentul în care frica îți paralizează toate simțurile sau, dimpotrivă, eliberează toți demonii, gata să intre în acțiune. Dar sunt aproape sigură că ele și-au găsit o vibrație aproape de fidelitate în degetele lui Fluidian, care mânuiesc abil arcușul și ciupesc pertinent coardele, pentru ca tânguirea asta să fie demnă, la rândul ei foarte masculină, sfredelind prin coaja fricului și traversându-i fără milă toate straturile, până la miez…

Fricul înregimentat, trimis în garnizoană și de acolo pe câmpul de luptă. În linia întâi. Cu pieptul dezvelit și pantalonii în vine.

Hei, nu fugi!… Hai, că am rămas și eu în chiloți… Te țin puțin de mână… Te iau în brațe… O să ne fie mai ușor…

P.S.

Spectacolul „Îmi place sushi“ este creat în cadrul proiectului „Frici și Faze – tranzițiile adultului tânăr“, care pune în discuție vulnerabilitățile și fricile adulților tineri și continuă cu alte spectacole dedicate liceenilor și studenților. Proiectul este co-finanțat  de Administrația Fondului Cultural Național și nu reprezintă în mod necesar poziția AFCN. În cadrul proiectului se joacă și spectacolul „Body of Defiance“ de Ana Cucu-Popescu, tot în regia lui Raul Coldea, care vorbește despre corpul nostru și cum ne raportăm la el, influențați de diferitele discursuri din jur despre cine hotărăște ce e urât și ce e frumos, despre prețul încadrării sau al neîncadrării în norme.

„Îmi place sushi“ de Ioana Hogman
#Reactor de creație și experiment Cluj-Napoca

Regia: Raul Coldea

Scenografia: Gábor Zsófi

Muzica live: Fluidian (Emil Gherasim)

Cu: Bianco Erdei, Cătălin Filip, Emil Gherasim, Doru Taloș, Paul Socol

Peștele-pescar are un nume: „Iona” Lari Giorgescu

Cuminți, așezați nepăsători pe rânduri, cu spatele la peștele cel mare, privim curioși către imensa întindere de apă ce promite că se cască în fața noastră, visând la libertate, construind iluzii mici și aspirații înalte, sperând la un orizont fără de vreo limită… Puțin, cam cât ne lasă Vladimir Turturică să visăm de când ne așezăm pe scaun până se sting luminile în sală… Și apare pe scenă Iona…

Din burta dramaturgiei noastre cea mai „rebelă” din secolul trecut, de unde a scos-o cu pricepere și socoteală la iveală Victor Ioan Frunză, „Iona”, bijuteria asta cu care a ieșit pe scena Teatrului Dramaturgilor Români în microstagiunea estivală, își găsește drumul precis în burta urbei noastre teatrale, în care un alt Iona se scaldă liber într-o altfel de burtă pe un bulevard din apropiere.

Iona lui Frunză este candid, trist și resemnat, un pește-pescar într-un spectacol aproape liric, duios și lacrimogen, însă fără vreun facil de mijloace, fără jelanie și văicăreală inutile. Forța lui stă în combinația muzică / mișcare scenică, pentru că regizorul a mizat totul pe felul în care se mișcă peștele-actor în decorul curat al lui Vladimir Turturică, printre unduirile muzicale ce i-au fost încredințate și însoțesc pertinent textul puternic al lui Marin Sorescu.

Lari Giorgescu, actorul cu un fel de poezie trupească numai a lui (pe care nu am mai întâlnit-o la un alt actor, nu înțeleg de ce nu se sfărâmă când pășește…), își pune calitățile lui extraordinare de balerin în slujba construirii acestui Iona candid și solitar. E un vertebrat aproape nevertebrat, cu corp alungit și lesne lunecos prin apele dansului – fie ele chiar stătătoare! -, cu membrele transformate în înotătoare ori de câte ori e nevoie a scoate dinăuntru emoțiile care pun stăpânire pe întreaga lui ființă și de care simți că dacă nu s-ar scutura trupește ar putea oricând intra în colaps…

Acompaniat ingenios de muzica pe care Lucian Maxim a compus-o pentru acest spectacol, și pe care o interpretează live la fiecare reprezentație împreună cu Adrian Nour, Lari Giorgescu are și un fel aparte de rostire, o seninătate naivă în glas, cu care descoperă și desface sensurile vieții, într-o revelație continuă și o satisfacție a gândului împlinit care-și găsește sertarul potrivit pentru păstrare, perfect acordată la ritmul gingaș în care execută mișcările, într-un soi de respirație branhială, arareori pulmonară, cu care îl investește pe acest nepriceput folositor al aerului inspirat, Iona. El se lasă înghițit cu mirare și nestăpânită curiozitate de burta peștelui cel mare, căinat și resemnat totodată, împărtășindu-și durerea într-un gest natural de apropiere cu spectatorul pe care-l simte empatic, alunecând cu pricepere și asumare prin textul sorescian și exploatând tot potențialul lui filosofic, profund uman, într-o sărbătoare a emoției. Cu toată expresivitatea asta pe care o transmite prin fiecare por, într-o combinație halucinantă de gesturi și priviri complice gândurilor curate cărora le dă fascinat viață, folosite în dozele perfecte pentru a-ți scoate lacrima în colțul ochiului, care uneori nu poate zăbovi acolo prea mult, tulburată de  muzica răscolitoare și profundă cu care ne încântă Adrian Nour și Lucian Maxim… Și tocmai trag toți trei de următoarea și de următoarea lacrimă, ca dintr-un caier din care se toarce mereu firul ce se împletește necontenit într-un imens năvod de prins lacrimi și suflete care nu și-au pus grătar la intrare… Într-o mare de pești care au mai fost prinși o dată și pe care încercăm acum să-i pescuim din nou din borcan, doar pentru a ne dovedi iscusința…

Ce mare bogată avem!… Câți pești mișună pe aici!… Mai mulți decât am număra toata viața, poate mai mulți decât am număra toată moartea… Ce moarte lungă avem!…

„- Şi cum poate marea să-i ţină pe toţi peştii ăştia pe mâncare şi pe bere?

– Se descurcă. Greu, dar se descurcă. ”

Răzbim noi cumva la lumină!…

Ce frumos!…

 

„Iona” de Marin Sorescu

Teatrul Dramaturgilor Români, Sala Iosif Naghiu

Coordonarea scenică: Victor Ioan Frunză

cu: Lari Giorgescu, Adrian Nour, Lucian Maxim

Muzica originală: Lucian Maxim

Scenografia: Vladimir Turturică

durata: 1h 10min

Viața, doar o scenă pentru un rol secundar: „Figuranta” de la Național, o voce pierdută în Corul Antigonei

O singură viață, care merită cu siguranță trăită. Motorul fiecărui om care se respectă. Când omul ăsta e și actor pe deasupra, numărul de vieți trăite e neprecizat. Greu să le desprinzi dintre ele pe cele care chiar merită trăite… Pe lângă ce i-a fost numai lui dat… Viața aia din spatele tuturor vieților pe care le împrumută, ale căror replici trebuie să le învețe, vieți în care se îmbracă seara pe scenă pentru a râde, pentru a plânge, pentru a iubi sau chiar pentru a muri. Doar pentru a-l face pe spectator să râdă, să plângă, să iubească sau chiar să moară un pic…

„Fata din Curcubeu”l Liei Bugnar (un alt one-woman-show pe care Tania Popa l-a susținut pe scena Naționalului) este acum figuranta de la Național. Nu orice fel de figurantă, ci una cu rol principal. Pe un text simplu al lui Andreas Petrescu, „Figuranta” este un one-woman-show regizat de protagonistul lui, Tania Popa.

Tot un discurs, de data asta esențializat și personalizat, despre cum poate arăta o existenţă dar și o carieră ratată. Încă și mai tristă decât fata de pe ultimul rând din sala de cinema a Liei Bugnar, fără șansa de a fi învățat curcubeul cum se îndoaie, Tania Popa, actriță consacrată a teatrului bucureștean, este acum doar o actriță aspirantă, a cărei viață se împarte între încercarea disperată de a-și face o carieră în teatru și neîmplinirile din viața personală. Un spectacol despre condiția actorului. Dar și despre condiția omului în general și a femeii în special. Tot un curcubeu fără culori, din care Tania Popa se luptă cu disperare să compună și să recompună lumina din povestea tragi-comică a Aniei, într-un mic laborator alb/negru (nu se poate vorbi despre un concept scenografic – un decor minimalist și doar câteva obiecte de recuzită: o saltea acoperită de un cearșaf alb, un telefon negru, o carte și foi pline de texte care așteaptă să fie învățate) al vieții ei de actriță, în cabina ei de machiaj și de repetiții pentru viețile care speră că urmează să le trăiască…

O confesiune succintă făcută spectatorului despre cum se construiește fiecare personaj pe care îl vede pe scenă, dar mai ales despre ce se întâmplă cu el până la următoarea reprezentație. Poate chiar după ce actrița a părăsit teatrul cu unul dintre ele la braț și se îndreaptă împreună spre casă, glumind și numărând pomii, pentru ca apoi să-l țină prizonier în viața ei mizeră, punându-i în mână receptorul telefonului din care îl forțează să asculte dojanele mamei, silindu-l să o secondeze în actele de violență la care e supusă sau țintuindu-l pe o bancă unde așteaptă cuminte în fiecare dimineață să asiste la viața pe care nu e în stare să o trăiască… Până într-o altă seară când trebuie să-și scuture personajul de toate astea, să-l ia din nou de mână și să intre împreună zâmbind pe ușa teatrului, pentru a-l manipula apoi cu grijă prin scenă…

Lăsând-o deoparte, pentru o nouă clipă, pe actrița ratată ce încă aspiră la rolul Antigonei… Un umil slujitor al Thaliei, care refuză să  recurgă la vreun Zeu al Teatrului, un suflet poate liber și generos care doar nu s-a putut manifesta, ce caută cu disperare și găsește în interiorul lui suficiente resurse să continue lupta, deși soarta n-a fost tocmai generoasă, un om singur, fără niciun alt sprijin decât îndemnurile intime ale cugetului lui, care înfruntă prejudecăți și protestează în tăcere și doar atunci când nu-l vede nimeni, un om trist, autoironic și totuși cu o veselie candidă, în ciuda silniciilor la care îl supune destinul…

În adâncul ființei ei, o Antigonă a zilelor noastre, firavă și gingașă, dar îndrăzneață și curajoasă, demnă în toată durerea ei, poate și ea născută ca să aducă în lume iubire, nu ură, aspirând la șansa de a fi înmormântată de vie, dar între scândurile scenei…

Până într-o zi când va suna telefonul…

„Figuranta” e genul ăla de spectacol simplu, curat, ca un gând de toamnă care se desprinde din arborele emoțiilor unui sfârșit ca toate celelate sfârșituri și coboară încet, legănat, pe pământ.

„Figuranta” de Andreas Petrescu

One-woman-show cu Tania Popa

Teatrul Național „I. L. Caragiale” București, Sala Pictură

Regie: Tania Popa

Muzica originală: Liviu Elekes

Regia tehnică: Adrian Ionescu

Foto: Florin Ghioca

Durata: 1 h / Pauză: Nu

Ce-i ține pe Marius Manole și István Téglás „În ploaie” la Teatrul Avangardia

O clipă. Una pe care nu o poate uita niciodată. Doar de atât are nevoie sufletul pentru a porni într-o goană nebună după întrebări și răspunsuri pentru a înțelege și a căuta să-i păstreze magia, în speranța că o va reedita vreodată. Sau, dimpotrivă, pentru a distruge orice memorie a ei și a o face să dispară pentru totdeauna…

Desprinsă dintr-o poveste. Doar de atât au nevoie doi actori talentați pentru a porni într-o aventură teatrală de neuitat, fiecare pe câte un alt drum pentru a ajunge împreună la destinație. De o poveste din care poți extrage cu precizie măcar o clipă de magie… Pentru că spectacolul „În ploaie” de la Teatrul Avangardia este unul dintre acele spectacole pe care ți le vei aduce aminte multă vreme după ce ai trăit acest moment unic și, culmea!, repetabil, în care te-ai simțit atât de bine și atât de rău în același timp… Poate l-ai văzut acum aproape o lună, dar sigur ai senzația că se joacă acum, o singură dată, numai și numai pentru tine…

Un spectacol despre aproape. Despre importanța aproapelui. Despre iubirea lui. Necondiționată. Dar și despre trădarea lui. Nevinovată. Despre prietenie și dragoste. Despre alb și negru. Despre bine și rău. Mai precis despre suflet și toate nuanțele în care el se regăsește în aproapele lui… Sau despre cum se întâlnesc, se însoțesc, își împărtășesc tainele și se identifică unul cu altul, dar mai ales cât de greu se despart apoi două suflete…

După un text foarte special („A steady rain”, piesa lui Keith Huff care s-a jucat pentru prima oară cu mare succes pe Broadway acum 10 ani, avându-i ca protagoniști pe Daniel Craig și Hugh Jackman), „În ploaie” este un fel de  scenariu polițist prin care se rescrie o dramă psihologică de foarte bună calitate sau invers. Inspirat dintr-o poveste reală a doi polițiști din Chicago, legați nu doar de prietenia de o viață și munca în aceeași echipă, dar și printr-o gravă eroare de judecată (sau mai multe?!…), de viață și de moarte, care-i ține captivi în aceeași bulă, „În ploaie” este un spectacol captivant și prin felul în care este adus în fața spectatorului român. Multe ar fi căile pe care ai putea să le străbați pentru a transpune scenic această poveste (deși are intenții vizibile din scriitură), însă este foarte interesantă opțiunea regizorului Ricard Reguant de a merge pe austeritate (nu și sărăcie!) vizuală maximă, ajutat cu precizie de Bogdan Amarfi (scenografie) şi Dan Bujor (light design), pusă în slujba interpretării actorilor, pe care cei trei îi sprijină categoric, nesofisticat și totuși cu un efect teatral atât de puternic…

Prin intermediul lor construiesc, păstrează și exploatează emoții în crescendo, într-un fel de one-man-show cu care nu te-ai mai întâlnit niciodată. În care protagonistului, despicat în două la începutul spectacolului, i se poate trage încet fermoarul de la tălpi înspre creștet, pentru a-l vedea (după toată chirurgia reparatorie care i-a fost administrată întru argumentare) la sfârșit pe de-a-ntregul: Actorul. Din dreapta Marius Manole, din stânga István Téglás. Sau invers.

Pentru că cei doi talentați actori (culmea!, amândoi pe același tip de sensibilitate, de expresie facială și corporală, dar și de rostire, similarități exploatate la maximum pentru a imprima spectacolului o poezie de care greu mai poți să-l dezbraci chiar și în cele mai dure momente ale lui) reușesc să construiască, pe partiturile generoase și extrem de solicitante cu care au fost înzestrate personajele lor, două one-man-show-uri paralele, în timp ce împreună au grijă de firul narativ principal pentru a te familiariza cu povestea lor și evoluția relației pe care au legat-o de-a lungul timpului. Versatili și ludici, dar și serioși și riguroși în același timp, István Téglás și Marius Manole sunt fiecare câte o mână care o spală pe cealaltă și împreună caută să curețe de vină, de tristețe și de sânge o față care nu se mai poate privi în oglindă… Ca într-un joc de copii din care fiecare își mai aduce aminte câte o regulă pe parcursul partidei, poate chiar una pe care voia să o uite sau pe care în timp ce o explică își dă seama că ar fi putut să o țină sub tăcere, pentru că sigur nu-l va ajuta să câștige…

La limita suportabilului cu copleșitorul, a albului cu negrul, a teatrului cu cinema-ul, Manole și Téglás ne joacă pe degete, într-un confesional prin care ne implică și pe noi prin cele două monoloage separate care se vor desfășura în paralel, amestecate cu scene de dialog dintr-un prezent greu de dus de toată lumea (cel al confruntării adevărurilor cu care au trăit până acum fiecare și din care trebuie să scrie acum împreună istoria corectă și reală a faptelor, adevărul-adevărat cu care vor trebui să trăiască de acum încolo).

Prin joaca lor, introdusă mereu la un indicativ imperfect care schimbă brusc convenția, ne mută lejer dintr-un spațiu în altul, dintr-o stare în alta, de la o empatie la alta, aruncându-ne fără milă de la Joey la Denny și înapoi.  Cei doi parteneri și prieteni la cataramă de o viață (unul rătăcit, introvertit, trist, alcoolic și depresiv, celălalt duplicitar, ba cald, ba impulsiv și chiar despotic pe alocuri, roluri ce pot fi oricând inversate) sunt polițistul rău și polițistul bun, într-un moment de criză a vieții lor (identitare, personale și profesionale, separat și împreună), exploatat la limita sociopatiei sau poate altor patologii sociale, într-o complicitate dulce, fluidă și complementară prin atitudine și faptă, care le pune amândurora în valoare calitățile actoricești remarcabile, dar pe care și le și potențează unul altuia, în feluri asemănătoare și totuși diferite de a metaboliza și exterioriza durerea, frica, vanitatea, furia, dezamăgirea ori lașitatea în fața provocărilor morale pe care le ridică evenimentele sordide pe care sunt nevoiți să le trăiască și care-i unesc în taine ce nu pot fi revelate celor din jur… O prietenie și o relație de muncă teribil încercate de faptul că se află fiecare pe câte o parte a bulevardului justiției, dar pe același trotuar al dragostei, prinși fără drept de apel într-un univers parcă absurd limitat de legi morale și sociale, în care se trag mereu unul pe celălalt în pericol și reprobabil… Condamnați la un fel de împreună complex și răvășitor, pe care niciun alt fel de context uman nu-l poate imagina…

Într-o poveste noir, bogată și surprinzătoare, plină de suspans și de o poezie aparte, pe care cei doi reușesc să o împacheteze și să o asume interesant, pentru a o dărui apoi cu generozitate spectatorului într-o formă plăcută și indigestă în același timp, învârtindu-l cu pricepere într-un carusel de emoții din care nu se poate da nimeni jos, în timp ce o mână nevăzută, venită din altă dimensiune, îi caută un ritm halucinant, amețitor…

Un joc de condamnare, o invitație la judecată despre prejudecată, în care se așteaptă osânda profund umană, în funcție de gradul de vinovăție pe care am fost chemați să-l stabilim și l-am angajat împreună, cu toate nuanțele care pot să încapă aici, de la pudoare și candoare până la cinism și cruzime…

Pe o cărare comună, cu multe poteci lăturalnice, într-o pădure deasă de intrigi… Și peste toate, ploaia… Care spală și ea ce poate…

Plouă din nou sâmbătă, 9 noiembrie, de la ora 17.00.

„În ploaie” de Keith Huff

Teatrul Avangardia, Bucureşti

Regia: Ricard Reguant

Scenografie: Bogdan Amarfi

Light design: Dan Bujor

Distribuția:

Joey: Marius Manole

Denny: István Téglás

Un pansament pentru suflet, o provocare pentru minte: Teatrul testimonial sau „Baladele memoriei” propulsate din Reactor-ul clujean

Istoria unei Românii neacoperită de vină și rușine. Că a fost odată nepricepută și necoaptă. Că a încercat să se plimbe liberă prin lume considerând că i se cuvine și că va trece neobservată. Că i-am lăsat comunismul să-i curgă liber prin venele, furtunurile și robinetele dozatoarelor TEC, pentru a-i potoli setea de libertate și am lăsat-o să-l consume în continuare împreună cu cele mai ieftine licori capitaliste. Că i-am construit visele de bunăstare la Caritas și i le-am dărâmat la Dacia Felix. Sau invers. Că i-am ferecat cu zgomot porțile întreprinderilor, pe care i le-am vândut apoi pe doi lei, fără să punem nimic în loc. Apoi i-am trimis bărbații după mașini de mâna a doua prin Germania și femeile după blugi prespălați în Turcia, după ce n-au fost în stare să învețe rapid limba engleză și să se inițieze urgent în tainele microprocesoarelor Intel 286, ca să-și poată găsi un nou rost în muncă. După care i-am pensionat pe toți, anticipat sau pe caz de boală, când am găsit medicii potriviți să o facă pentru o sumă pe care familiile lor și-au permis-o. Și le-am deschis apoi televizoarele să-i însoțească în acestă dulce blegeală complezentă la o vârstă la care mintea lor ar mai fi avut șanse să funcționeze și să se apere de rău și greșeală. Apoi am lăsat veninul să se scurgă în ei picătură cu picătură până când le-a otrăvit sufletele, numai pentru a-i arăta acum cu degetul și a încerca să aruncăm în cârca lor răul ăsta care pare să nu mai cruțe odată țărișoara noastră…

Spectacolul „Baladele memoriei” produs de Reactor de creaţie şi experiment din Cluj-Napoca este o încercare de istorie alternativă a României pe parcursul ultimelor decenii, cum nu a fost auzită oficial în anul centenar și poate chiar așa cum a fost ea scrisă, derulată, ștearsă, ameliorată și rescrisă, până când am ajuns cu toții la o formulă convenabilă în care să o punem la păstrare și să o lăsăm moștenire, fără să ne invadeze inutil intimitatea, să ne creeze vreo jenă națională ori vreun disconfort identitar. În sertarul unde trebuie căutat acum doar sentimentul, pentru a lua de acolo doar învățămintele necesare și a le aplica prezentului, pentru ca această istorie și cele care-i vor urma să nu mai trebuiască șterse, reparate, mistificate ori rescrise, doar pentru a se conforma limitei suportabilului în urmașii noștri.

„Baladele memoriei” este un eseu despre o Românie insuficient asumată, trecută adeseori sub tăcere, respinsă și autorefuzată urechilor și conștiinței noastre, o Românie care a existat și de care ne împiedicăm mereu când încercăm, naiv, să mai trecem incognito peste câte un prag, în timp ce ea se agață nemilos în pulpana paltonului când încercăm să ne ștergem bocancii de noroi, oricât de mult ne-am strădui să o ținem ascunsă sub preș… Numai și numai pentru că refuzăm mereu să vorbim despre ea, să o consumăm, să o digerăm, să o metabolizăm, să aruncăm resturile care nu ne sunt necesare și să-i extragem esențele bune.

Baladele istoriilor unui telefon fără fir. Unul ludic, din vremurile premergătoare telefoniei mobile. Așa cum se aud ele astăzi, după ce se pierde și se transformă fiecare istorie trăită în timpul jocului prin fiecare ureche făcută pâlnie și fiece voce care o articulează și o transmite în șoaptă la rândul ei spre un alt timpan, diluând și metabolizând istoria inițială, gândul și fapta care au însoțit-o. Rămânem doar cu consecințele ei, cu ce a înțeles, rostește și îi trecem azi drept adevăr celui care se află la capătul ăsta al firului, printre noi. Cu părerea lui despre o Românie a unei generații șterse fără drept de apel din memoria colectivă numai pentru că la ceasul Revoluției, deja compromisă, nu mai era tocmai tânără să se avânte în vârtejul capitalismului și nici suficient pârguită să abandoneze lupta pentru supraviețuire. O Românie a Ionelei Pop, de 69 de ani, o pensionară din Cluj-Napoca, personajul principal al poveștilor inteligent țesute împreună cu Nicoleta Esinencu (cunoscut dramaturg din  Republica Moldova, regizor la Teatru – Spălătorie) și protagonista spectacolului clujean, o Românie a prietenilor și foștilor colegi ai Ionelei și familiilor lor, ale căror mărturii sunt integrate prin înregistrări în spectacol, o Românie a prietenilor, părinților ori bunicilor noștri, după caz, dar și o Românie a celor doi tineri actori, talentații Oana Hodade şi Doru Taloş, care o însoțesc în această aventură actoricească în care s-a trezit prinsă cu scaunul ei de spectator cu tot, împreună cu care regizorul Raul Coldea îi construiește perspectivele istorice și chiar îi rescrie istoria.

Un live din tot felul de trecuturi, mai aproape sau mai îndepărtate, presărat cu imprimările audio ale prezentului, într-un amestec aparent confuz și haotic de înregistrări și gesturi repetate și intenționat bâlbâite (cu câteva stângăcii interesante în folosirea arsenalului audio atât de vechi care le-a fost dat pe mână, care, dacă nu au fost intenționate în prestația de la Replika din FNT, înseamnă că a funcționat cum se cuvine clipa magică a teatrului!) de încăpățânare întru captare,  imortalizare și dreaptă mărturie pentru viitor a acestor amintiri ale Ionelei și oamenilor din jurul ei. Minunat susținute, într-un exercițiu de confesiuni intime ale celor doi actori, atent ghidați și exploatați de regizor, dar și incredibil de naturali și firești în monoloagele lor și în grija permanent pe care o poartă emoției colegei lor de scenă neactriță. Până în punctul în care actorul și spectatorul își schimbă între ei rolurile pentru a înțelege și a potența emoționalul acestui experiment teatral reușit cu și despre România.

O Românie live și desprinsă de pe pelicula memoriei în același timp, care se țese contorsionat și enervant într-un zgomot asurzitor, atât de familiar, de bandă derulată pe repede înainte sau înapoi de magnetofonul ori casetofonul din dotare… Sau în păcănitul regulat al acului de pick-up ce sare uneori în timp ce traversează, pe măsură ce trece timpul, zgârietura dinadins scrijelită pe vinil… Și cel mai apăsător în țiuitul ăla de neuitat, cu care era dator să-ți împungă urechea aparatul de radio, sub a cărui scală se lumina slab, din vreme în vreme, frecvența postului „Europa liberă”, prefăcându-se că vă petreceți ceasul în taină, la bun adăpost, feriți de ochiul și urechile iscoditoare ale vecinului – un alt socialist cuminte – care îți trecea pe sub ferestre și care îl auzea perfect din stradă… Secretul a cărui împărtășire o încuviințați amândoi tacit la proxima întâlnire, în șoaptele stinse ale privirilior vinovate, într-o formă de respect și frică deopotrivă…

Poate că așa arată gura sobei la care se spun povești precum cele din „Baladele memoriei”, destăinuite la lumină mică întru complicitate și taină împărtășită cu spectatorul, care nu trebuie să părăsească încăperea… O cameră de interogatoriu, în care au fost minuțios chestionați cei are căror voci au fost înregistrate pe bandă și aduse nouă întru ilustrare. Și în care noi suntem interogați, la rândul nostru, în legătură cu ce simțim astăzi ascultându-le cu forța mărturiile, pe care în viața reală le ocolim, le evităm, le respingem, le facem să se oprească mult dincolo de urechea și conștiința noastră… Cele două Românii care ar trebui să stea de vorbă, într-un gest reparator de vină și rușine, construite cu mult înainte de fiecare în felul ei, în anii ăia despre care nu mai întreabă acum nimeni pe nimeni… Care își împart azi o singură Românie, cu plăgi multiple, pe care le-a căpătat prin înjunghiere, abandon ori simplă uitare, pe care cei de la Reactor-ul clujean n-au pus doar degetul, ci au mai adus și câte un kil de sare pentru fiecare rană, ca să ne facă să sărim în sus și să urlăm din toți rărunchii. A neputință, a vină, a durere. Dar sarea asta e poate singura în stare să vindece leziunile rămase căscate pe parcursul unei istorii în care au fost condamnate să nu putrezească nici în mormintele ce le-au fost rânduite etapelor pe care le-a traversat întru facerea rostului României de azi… Pentru că bubele astea se plimbă cu noi bine camuflate în bandaje impermeabile, purtate în secret pe piele de fiecare, sub straie trendy sau monton mirosind a naftalină,  pe stradă, în mall-uri, pe holul instituțiilor publice și ale corporațiilor străine, prin gări și aeroporturi internaționale, pe ulițele de la Glina sau pe bulevardele Parisului, pentru ca până la urmă să ne dea într-o zi de gol…

Rănile unei țări născute poate într-o copilărie a negrului de fum la Copșa Mică și cântate nouă acum în baladele căreia îi dau glas copiii ei de după Revoluție…

La limita la care realitatea se amestecă interesant cu nostalgia și refuzul de a vorbi sau auzi despre ea, „Baladele memoriei” vin către noi cu o istorie plauzibilă și pertinentă, pe care trebuie să ne așezăm și să o ascultăm, apoi să o uităm și să rămânem cu cât trecut bun a mai rămas din ea în prezentul ăsta neguros al unei Românii, care, nu poți să nu te întrebi, mai e posibilă azi astfel, cu atâția oameni faini și deștepți în ea…

„Baladele memoriei”

Reactor de Creaţie şi Experiment, Cluj-Napoca

Regia: Ionela Pop, Raul Coldea, Nicoleta Esinencu, Oana Hodade, Doru Taloș (creație colectivă)

Distribuție: Ionela Pop, Oana Hodade, Doru Taloș

Foto: Bogdan Botaș

Durată: 1 h 50 min (fără pauză)

Limită de vârstă: 14+

Pariul cu sinidisis sau o nouă partidă de poker cu Diavolul: Cristi Juncu își scaldă „Navigatorul” prin apele tulburi ale conștiinței

Conștiința împăcată. Acest strai de sărbătoare pe care caută să-l îmbrace sufletul uman pentru a-și celebra cunoașterea, pasiunile, convingerile și datoriile împlinite, când e în bună înțelegere cu sine și cu lumea. Când are scrupule. Când nu a săvârșit nimic precis împotriva legilor morale care-i asigură demnitatea.

Sfătuitor, martor și judecător al existenței noastre, conștiința își face mereu bilanțul în pragul marilor sărbători, contabilizând faptele săvârșite și căutând împăcarea pentru a aniversa cum se cuvine. Apelând la remușcare, smerenie, acceptare, iertare, evlavie și bună cuviință pentru a ne pune, și măcar pentru o clipă, în acord cu Universul. Mai binele își găsește atunci locul chiar și în cele mai întunecate suflete, aruncate în cele mai vitregite colțuri ale lumii.

Poate chiar undeva la periferia Dublin-ului, în casa tristă a unui holtei tomnatic, alcoolic și orb, în care se adună, în ajunul Crăciunului, alte suflete atinse de patima băuturii și a jocului de cărți, celebrând o cvasisihăstrie a sufletului care se perindă între singurătate, izolare și nevoie de însoțire, încercând să inventeze supape pentru a evita colapsul ființei, în toate formele de destrămare și de prea târziu pe care le-ar putea cunoaște: bătrânețe, celibat, alcoolism, sărăcie, jocuri de noroc, mediocritate, trivial, disperare…

Un spectacol despre adâncurile ființei, ale emoțiilor și legăturilor (de sânge, de prietenie sau de putere) dintre oameni, despre sfârșituri și începuturi, despre credință și căință, despre singurătate și salvare. Despre bolile grave ale voinței. Și ale lipsei ei. Despre virtuțile înfrânării și ale iubirii necondiționate. Și despre dorința de a fi mai bun. Într-o lume decadentă a bărbaților, autoprigoniți din iubire și lumină, în care singura prezență feminină și șansă de salvare e Fecioara Maria…

După un text surprinzător al irlandezului Conor McPherson, tradus de și adaptat din nou împreună cu Bogdan Budeș, „Navigatorul” lui Cristian Juncu, realizat împreună cu Teatrul Național Târgu-Mureș, Compania „Liviu Rebreanu”, a fost unul dintre cele mai bune spectacole prezente în ediția din 2019 a Festivalului Național de Teatru. Cu siguranță unul dintre cele mai iubite de public, dacă judecăm după aplauzele cu care a fost răsplătită prestația de senzație a trupei târgumureșene.

Reluând tema decadenței și a izolării individului prin alcoolism și consecințele lui, în special asupra familiei și relațiilor între frați, pe care a mai atacat-o în trecut în spectacolul de succes al teatrului Nottara „Vestul singuratic” (textul unui alt irlandez, Martin McDonagh, pe care a lucrat cu același Bogdan Budeș), Cristi Juncu duce argoul și trivialul o treaptă mai sus, într-o altă comedie neagră la care râzi în hohote, în timp ce totul în tine se ghemuiește ori se sfâșie…

O colindă heavy-metal, cântată la un an de la premieră pe scena Sălii Studio a Naționalului bucureștean, pentru a delecta și blagoslovi publicul FNT, împreună cu care a sărbătorit, pe un ton răstit și licențios, un Crăciun sumbru, chestionând modul absurd în care fac oamenii alegeri în viață, cu care trebuie apoi să trăiască.

Cinci bețivi, un joc de cărți, o nouă iarnă tristă, un om negru de zăpadă, un ajun de Crăciun cu colinde rock, mult alcool, sticle și pahare, ironie și sarcasm. În Irlanda. Doar o convenție, pentru că spațiul ăsta plin de praf, deznădejdi, uimiri și alcool, unde se pierd cu ușurință ochelarii, demnitatea și pariurile cu viața, care scârțâie din toate încheieturile, copleșitor, puternic și apăsător, așa cum l-a imaginat și l-a luminat în cele mai mici și surprinzătoare detalii Cosmin Ardeleanu, poate exista la fel de bine în Baldoyle, o suburbie din Dublin, sau oriunde în altă parte unde blestemul neputințelor de tot felul s-a pogorât asupra oamenilor. James „Sharky” Harkin, venit în casa părintească să aibă grijă de fratele lui orb și în vârstă, Richard Harkin, reușește cu greu să se țină departe de băutura care i-a distrus viața și de la care a decis să se abțină, mai ales în preajma ispitelor repetate din Ajunul Crăciunului, când sunt vizitați de alți prieteni alcoolici pătimași și poate chiar de Diavolul însuși…

Într-o confruntare permanentă cu irascibilul, ciufutul, dezinhibatul și provocatorul lui frate Richard, senzațional întruchipat de Nicu Mihoc, căruia Sharky trebuie mai degrabă să îi țină piept decât să-i ofere ajutorul, dar și în necontenită ofensivă și defensivă în meciul cu propria conștiință, care îl bântuie și îl urmărește cu trecutul ei încărcat de greșeală, rușine, frică și vină, eroul căruia îi dă viață cu gingașă asprime și duioasă revoltă Theo Marton, un tip conflictual și un criminal fără pricepută calificare, este mereu în apărare și atac, reușind să câștige empatia spectatorului în pofida tuturor lucrurilor reprobabile pe care le intuiești și le surprinzi pe parcurs în comportamentul și în trista lui istorie de viață. Regizorul reușește să-l păstreze mereu sub o perdea de surpriză, între faldurile căreia l-a ascuns cu inteligență dramaturgul, pentru a-l arăta din când în când și a-i aduce la suprafață secretele într-un exercițiu de tainică și emoționantă complicitate cu publicul. Acesta din urmă cucerit încă de la începutul spectacolului de fermecătoarea interpretare a lui Nicu Mihoc (exact ca și-n cazul Florin Piersic jr. în „Vestul singuratic”), un bețiv bătrân, decrepit, orb, spurcat la gură și iute la mânie, dar care se bucură din plin de plăcerile vieții, molipsindu-i și pe ceilalți (admirabil cum  reușește să transmită actorul pofta asta de viață și energia incredibilă a personajului), dar care își acceptă cu greu neputințele și le transformă în forme de agresivitate accentuată, în special verbală, asupra celor care-l sprijină și de la care-și revendică un soi de cuveneală, ce pula mea!…

Nicu Mihoc este dirijorul acestei orchestre prin care Cristi Juncu își face auzite sudălmile din colindă, dimpreună cu toate cuvintele care se bagă și cu greu se mai scot din toate relațiile de iubire denaturată și otrăvită în toate chipurile pe care le leagă cu partenerii de scenă. Un joc cu focul, la figurat și la propriu, în care argoul câștigă și își găsește un soi de firesc în această solemnitate a trivialului care-i străbate fiecare por și care punctează decisiv în pariul cu decadența. Asta pentru că este savuros ascultat întru armonia partiturii de interpretările, la rândul lor precise și delicioase, lui Dan Rădulescu (minunat în Ivan Curry, infantilul, blândul și melancolicul prieten al celor doi frați) și Costin Gavază (un Nicky Giblin impertinent și petrecăreț, actualul soț al fostei soții a lui Sharky, volubil și lipsit de scrupule), dar mai ales a lui Richard Balint, misteriosul și rafinatul domn Lockhart (cu acest rol, cu diabolicul sau diavolescul său joc de metamorfoze pus în slujba interpretării lui, actorul Richard Balint a câştigat la Premiile UNITER 2019 premiul pentru Cel mai bun actor în rol secundar), excelent în transfigurările lui demonice, mai ales în celebra partidă de poker la care se poate pierde sau câștiga sufletul, miza reală a acestui ajun de Crăciun…

Multă singurătate, tristețe și violență abținută, bine camuflate, așa, ca de sărbătoare… Într-o invitație pertinentă (și fără de vreun perdaf tras la voia întâmplării) la introspecție și bilanț. Peste toate Faust, la timpul cel mai prezent. Și cu final fericit, pentru că mefistofelicul nu poate învinge în această noapte sfântă,  în care Ucigă-l toaca devine ucigă-l colindul sau muzica de orice fel (cu un mare bravo! către Richard Balint)…

Infernal, sălbatic, frust, fără menajamente sentimentale sau dulcegării inutile ori scăpări intenționate de duioșie, altele decât cele foarte fin și inteligent strecurate în jocul actorilor care au înțeles că trebuie să transmită necontenit această candoare intrinsecă a personajelor pe care le interpretează, într-un spectacol suficient de lung (trei ore) ca să ai timp să te îmbeți temeinic și empatic împreună cu protagoniștii, fără însă a te plictisi vreo secundă….

Prinși cu toții într-un Crăciun cenușiu, a la Tim Burton și Samuel Beckett în același timp. Un Crăciun la genul masculin, care se bucură de o singură prezență feminină, Ale Țifrea, întruchipând-o încântător și (cum se putea altfel?!) sarcastic pe Fecioara Maria, cea care deschide spectacolul și care-i asigură apoi ritmul, prin câte o bătaie de clopot de la o scenă la alta, pentru a-l încheia rotund, cu brațul plin de versuri șugubețe și atent meșteșugite de colinde, prin care lăudați, și cântați și vă bucurați – sâc! – la unison, ca dealtfel de întregul text pe care s-au jucat Cristi Juncu și Bogdan Budeș.

Pe o scenă a deznădejdii, amărăciunii și salvării, în care fiecare este pe rând victimă și călău, într-o lume în care aparențele și evidențele se amestecă ciudat, schimbând mereu echilibrul între cele două talgere ale balanței care ar trebui să ne țină cu picioarele pe pământ… Și poate departe de o regretabilă eroare, care poate deveni însă o nouă șansă la viață și la salvare de la acest coșmar faustian…

Poate chiar te-ai putea vedea condus… lângă Iisus…

Pa-ra-pa-pam-pam!… Ra-pa-pam-pam!… Ra-pa-pam-pam!…

„Navigatorul” de Conor McPherson, traducerea: Bogdan Budeş, adaptarea: Bogdan Budeș și Cristi Juncu

Compania „Liviu Rebreanu”, Teatrul Național Târgu-Mureș

Regia: Cristian Juncu

Scenografia și video: Cosmin Ardeleanu

Light Design: Cristian Juncu, Sarosi Ferencz

Coregrafia: Attila Bordás

Regizor tehnic: Teodora Crăciun

Ilustrație muzicală: Cristian Juncu

Foto: Cristina Gânj

 

Distribuția:

James „Sharky” Harkin: Theo Marton

Richard Harkin: Nicu Mihoc

Ivan Curry: Dan Rădulescu

Nicky Giblin: Costin Gavază

Mr. Lockhart: Richard Balint

Maria: Ale Țifrea

Durata spectacolului: 3 ore şi 15 minute (cu o pauză)

Spectacolul este recomandat persoanelor peste 16 ani!