La un pas de iubire, „La doi pași de Mullingar” la Nottara

La_doi_pasi_de_Mullingar_foto_Ciprian_Duica_2

Un colț dintr-o lume plină de oameni singuri cărora le este frică să facă primul pas. Doar atât poate să-i despartă uneori de dragostea vieții lor. La un pas în direcția opusă îi îmbie lumea largă, cu toate promisiunile ei de mai bine, cu toate ispitele ei provocatoare pentru suflet și minte, cu tot freamătul făcut să-i distragă mereu de la lucrurile cu adevărat importante.

Dintr-un capăt de lume irlandez, „La doi pași de Mullingar” (mai precis la fix 15 kilometri, în satul Killukan), unde plouă mult pe afară dar și prin sufletele damnate să se lege pe-aici în strămoșesc și cotidian, spectacolul lui Cristi Juncu, prezintă în sala „George Constantin” a teatrului Nottara iubirea în cizme de cauciuc și pelerină de ploaie, așteptând să se adune cu grijă, strop cu strop, în gălețile ce stau să culeagă în nectarul florilor pe care le hrănesc din preaplinul streșinii care o ține la adăpost de ea însăși de prea multă vreme… Un spectacol despre sacrificiu, despre sine și celălalt, despre priorități, despre părinți și copii, despre moșteniri și obligațiile ce le însoțesc, despre datorie și salvare individuală, despre captivitate, despre aripi frânte prea devreme ori întinse prea târziu, despre zborul simplu, abținut, autorefuzat, interzis…

O poveste despre inocență și suflete uitate pe afară, prin ploaie, în stare de ciornă, spălate încă înainte ca viața să aștearnă în ele primele gesturi și cuvinte dintre cele mai nepotrivite, ce vor trebui apoi șterse, corectate, reformulate… Și despre puterea soarelui, mai ales când el se ivește rar și în special atunci când răsare, mai târziu, și pe strada ta… Pe care până atunci plouă încet și sigur, pentru ca emoțiile cele mai simple, dar și visele cele mai colorate, superstițiile cele mai ciudate și dezamăgirile cele mai crunte să crească și să dea rod… Ca să dezvăluie iubirea, așa cum arată imediat după ce trece floarea vârstei, când petalele încep să i se decoloreze dar își mai păstrează mirosul viu și frunzele încă verzi, cu pețiolurile agățate ferm de tulpina vieții.  Iubirea care se arată în toată splendoarea ei de sub veșmintele îmbibate de stângăcie și candoare, de adevăr și tăgadă, de rușine și singurătate, de fugă și repaus. Dragostea conjugată la masculin și la feminin, într-un cerc ce se închide cu grijă în jurul unui inel rătăcit și găsit. Același. Unul menit să pecetluiască o dragoste. Să lege destinele celor care o împărtășesc, gândurile lor, poveștile lor întortocheate și atât de simple de viață și de iubire…

Intens printr-o simplitate construită inginerește din esențe de viață, textul lui John Patrick Shanley (nominalizat cu această piesă, cu premiera pe Broadway în 2014, la Tony Awards pentru Cea mai Bună Piesă în acel an și laureat al premiilor Pulitzer și Tony cu o altă piesă, „Îndoiala”,  în 2005), tradus excelent de Bogdan Budeş, prezintă povestea de iubire a doi oameni ce se întâlnesc ca pentru prima oară în jurul vârstei de 40 de ani, deși ea s-a înfiripat demult, într-un brânci din copilărie. Vecini de fermă și locuind fiecare cu câte un părinte văduv, cei doi și-au asumat aproape resemnați tradițiile de familie și obligațiile ce le revin odată cu ele, refuzându-și bucuriile vieții și lumina soarelui de pe bulevardele orașului din apropiere, scurgându-se încet, dimpreună cu ploaia ce nu mai contenește, pe ulițele și prinn încăperile întunecoase și reci ale colțului lor de lume, de care Dumnezeu pare să fi uitat.

Anthony (un minunat Andi Vasluianu cum nu poate fi văzut de obicei, ezitant, timid și precipitat, „un om mai mult cu natura decât cu oamenii”…), și Rosemary (o excelentă Cerasela Iosifescu, o fată plină de candoare ascunsă sub o mască de indiferență cu tușe de autoapărare dintre cele mai agresive), doi inadaptaţi care nu izbutesc să se asorteze cu vremea rea de afară și cu vremurile pe care le trăiesc, reușesc să construiască împreună cu Cristi Juncu, în feluri complementare și aproape antagonice până într-un anumit punct (foarte bine susținute mai ales la nivel de rostire de ambii actori), imaginea singurătății, a speranțelor deșarte, a sacrificiului și așteptării iluzorii că virtuțile răbdării le vor fi măcar recunoscute, imagini pe care le colorează frumos și variat (exploziv uneori în cazul Ceraselei Iosifescu), cu naturalețe și dezinvoltură în zona firescului, pictat în nuanțe de naivitate, de umor, de autoironie și chiar sarcasm.

Asta sub atenta și fascinant condusa oblăduire a părinților lor, pisălogi, enervanți și acaparatori, ca orice mamă și tată îmbătrâniți de vreme și de griji, apăsați și ei de viață, de văduvie, de secrete de familie, de singurătate și de ploaie, agățați fără să-și dea seama de gâtul copiilor lor, cărora le țin pe loc existența… Foarte buni Ion Haiduc și Victoria Cociaș, fiecare cu o lejeritate fascinantă în interpretare, în care se simt trăiri și vulnerabilități proprii pe care le dezghioacă foarte curat în personajele cărora le dau viață, cu profunzimi și energii pline de adevăr scenic, fără exagerări, construind momente pline de emoție prin verosimil și recognoscibil, impunând empatia publicului.

Totul într-un decor parcă anume clădit pentru neadaptare, în care sărăcia, tristețurile de toate felurile și  izolarea sunt împletite dibaci într-un vizual puternic al sentimentelor sub privirile atente ale Carmencitei Brojboiu, într-un spațiu folosit drept odaie lăsată în lume de care fiecare a uitat după ce mai întâi a încercat în felul lui să o slujească ori să o abandoneze… În care frustrarea, teama și inocența sunt adăpost și urgie pentru fiecare dintre personaje, prinse fără scăpare într-o perdea de ploaie, la un capăt bacoviană în celălalt a la Nichita, sub care tot fatidicul pare să se spele încet și să se salveze înviorat în flori, chiar dacă ploaia cade necontenit pe aripile și pe zborul lor…

La fel de frumoși, oamenii și ploaia își găsesc alinare într-un borcan de miere, din care se poate face, în sfârșit, degustarea vieții, trăită până acum fără niciun fel de îndulcitor…

„Viața își apără secretele, iar binele care țâșnește din beznă e cel mai însemnat dintre ele” spunea autorul, într-un eseu publicat în New York Times în 2013. „Deși cred, ca și Rosemary, că trebuie să ne bucurăm de zilele senine, eu, regizorul spectacolului nostru, n-am să vă invit la o plimbare, ci  la teatru. Pentru că povești de dragoste, precum cea dintre Anthony și Rosemary, nu sunt multe”, adaugă regizorul Cristi Juncu.

afis ladoipasidemullingar0

La doi pași de Mullingar” de John Patrick Shanley, traducerea: Bogdan Budeş

Teatrul Nottara, Sala „George Constantin”

Regia: Cristi Juncu

Scenografia: Carmencita Brojboiu

Distribuția:

Anthony Reilly – Andi Vasluianu
Rosemary Muldoon – Cerasela Iosifescu
Tony Reilly – Ion Haiduc
Aoife Muldoon – Victoria Cociaş

Foto: Ciprian Duica

Când primești o existență-n dar, fie ea și teatrală: „Alcesta” sau noua viață a lui Admet la unteatru

Alcesta 2

Celălalt. Sau felul în care ne raportăm la Aproape. Cine definește proximitatea, cu ce contribuim noi la ea, cu ce ne este ea datoare, ni se cuvine sau trebuie să oferim ceva în schimb? Întrebări pe care omul și le-a pus întotdeauna și la care a găsit răspunsuri diferite, în funcție de epoca în care le-a formulat și felia precisă de Aproape la care s-a referit.

Tragedia-comedia-satira „Alcesta”, scrisă de Euripide în anul 438 î.e.n, în amurgul democrației ateniene, își găsește un loc simplu în repertoriul micuțului teatru al mileniului III de pe Sfinții Apostoli, căruia i-a fost recunoscută excelența în peisajul nostru  teatral.

Să aduci în scenă un text grec de acum 2500 de ani e un act de curaj. Când scena e una mică-mică poate să pară curată nebunie. În Sala Mică a unteatru, povestea antică a regelui din Phera primește o nouă șansă de la regizoarea Kovács Zsuzsánna, într-un auster fascinant și o intimitate aproape mistică.

Un spectacol despre iubirea Aproapelui, despre viață și moarte, despre datorie, despre sacrificiu și justiție. Divină și umană. Într-o lume și în niște vremuri în care nici viața, nici loialitatea de orice fel nu mai este cu adevărat prețuită. Căci despre sacrificiul suprem nici nu mai poate fi vorba. Un eseu despre cuveneală și ușurința cu care oamenii capătă privilegii pentru care nici nu concep că ar trebui să precupețească vreun efort. Și nu ai cum să nu te întrebi, într-o încăpere mică și slab luminată, în care împarți aerul cu doar câțiva colegi de privit și amușinat tragedia greacă, de ce e oportună și dacă ți se cuvine confesiunea asta aproape cordială a unor actori care par chitiți să te țină la ușa sobei ca să-ți citească o poveste… Cu har, cu blândețe și răbdare și cu un ajutor de nădejde: Ștefana Ionescu-Darzeu, actrița care descifrează pas cu pas textul euripidian, un corifeu ghiduș care-și ajută colegii de scenă să intre și să iasă din convenția pe care o creează cu umor și energie, scuturând atmosfera de tragic și fatidic.

Într-o poveste destul de simplă, care altfel nesocotește cu bună socoteală legea bunului-simț logic și al cărei absurd nu este pus sub vreun semn de întrebare… Povestea regelui din Phera, Admet, cel care, ajutat de Apollo, cucerește mâna frumoasei Alcesta, dar uită să aducă apoi ofrandă zeiței Artemis și este osândit la moarte. Ursitoarele acceptă să îi cruțe viața numai dacă cineva se oferă să moară în locul lui. Acest cineva este chiar soția lui, Alcesta. Dar destinul ei poate nu va fi chiar așa de tragic…

Încuviințat Florinei Gleznea, rolul Alcestei este unul care îți rămâne în minte. Cu pronunțate trăsături fizionomice grecești, actrița, coborâtă parcă direct din cărțile de mitologie, este fragilă și puternică, realistă și calculată și totuși ingenuă, ducând cu ușurință povara destinului absurd al personajului său, cu incontestabile calități nu doar în rostirea textului, dar și în îmbrăcarea și dezbrăcarea lui cu și de nuanțe extrem de bogate, și se mișcă fascinant prin scenă, învăluindu-te și ademenindu-te convingător în drama pe care o acceptă cu seninătate și în dragostea incontestabilă pe care i-o poartă multiubitului Admet. Un credibil Lari Giorgescu, trist și îndoliat, emanând durere, suferință și chin insuportabil la fiecare gest și cuvânt rostit. Două suflete complementare și la unison, legate de ceva profund, venit de undeva de dincolo de ei, pe care cei doi actori au grijă să-l construiască și să-l livreze precis spectatorului.

În celălalt talger al balanței acestui spectacol, fascinant, ca de obicei, Ionuț Grama, un Heracle rocker energic și fermecător, care intră în scenă să deturneze mereu acțiunea de la destinul tragic pe care ar putea să-l primească, un depravat irezistibil și zgomotos care însă ascunde și dezvăluie unul dintre cele mai candide spirite ce onorează cu prezența și cinstea de care dă dovadă curtea lui Admet (excelent în rolul tatălui lui Admet, în scena poate cea mai emoționantă și consistentă a spectacolului).

Cel mai mare merit al acestui performance este că scutură praful de pe un text mitologic despre care nu se știe mai nimic la noi, traducând pe limba tânărului public spectator concepte antice esențiale din leagănul democrației lumii, precum moartea, onoarea, datoria ori jertfa, dar mai ales justiția, în toate formele în care ea slujește individului și zeilor.

Suntem cu toții datori cu o moarte. Poate chiar una ascultată, într-o seară rece de toamnă, cuibăriți într-un pled moale. La oușădesobă, la unteatru.

afis-alcesta-web

„Alcesta” de Euripide

unteatru

Regia: Kovács Zsuzsánna

Cu: Florina Gleznea, Lari Giorgescu, Ștefana Ionescu-Darzeu, Ionuț Grama

În abatorul conștiinței de sine: Andreea Bibiri tranșează „O femeie singură” la Teatrul de Artă

20190915_205839

Femeia. Dezbrăcată de orice fel de împreună la care a năzuit sau pe care pretinde că l-ar fi trăit vreodată. Despreunată de ludic, de suav, de erotic, de maternal, de profesional, de social. Așa cum arată când râmâne în sufletul gol, între gratiile conștiinței ei.

Fără drepturi și împresurată de sumedenie de obligații. Un bulgăre de ițe încurcate de nevoi personale, ascuns  la capătul nevoilor altora, care continuă să se înfășoare pe ghemul vieții și să o înghită fără drept de apel. Condamnată adesea la nefericire obligatorie prin fiecare contract social pe care-l încheie. Nici nu contează dacă a semnat pentru un singur rol sau pentru mai multe. Soție. Mamă. Fiică. Noră. Colegă. Vecină. Iubită.

Andreea Bibiri, protagonista one-woman show-ului „O femeie singură” de Dario Fo și Franca Rames , montat de Daniel Grigore-Simion la Teatrul de Artă, a primit toate aceste roluri odată. Și se achită admirabil de ele.

Nu credeam că se poate vorbi despre altfel de lucruri nepatetic și așezat și totuși cu atât de multă emoție… Și este meritul exclusiv al Andreei Bibiri, o actriță complexă, puternică și ingenuă în același timp, care reușește să susțină admirabil un manifest feminist cu multe straturi, fără să afișeze nimic din patosul ce însoțește de obicei astfel de demersuri artistice, fără emfaze gratuite și afectări inutile, dar imprimându-l cu multă sensibilitate și reușind să-l îmbrace într-o poezie distinctă (un soi de duioșie la limita confesiunii și compasiunii), care vine din felul inteligent în care își construiește personajul. Cu pricepere, cu răbdare, cu claritate, cu o ludică folosire a textului rostit și gesturi studiate de candoare și fermitate, alternate într-un dans de emoții pe care le trăiește sincer odată cu personajul ei și pe care le împărtășește inteligent cu spectatorii și mai ales cu spectatoarele. Într-o invitație deschisă la complicitate întru scotocit înăuntru după adevărurile cele mai bine păzite, într-o fraternitate confidențială pecetluită prin orgasm sau, în fine, prin recunoașterea necunoașterii lui, când picură primele semne de îndoială asupra propriei feminități și așteptărilor pe care le au ceilalți de la tine… Și până să-ți dai seama unde ai rămas tu, Maria te târăște cu pricepere în povestea ei, nu foarte complicată, perfect plauzibilă și recognoscibilă, dacă nu pe de-a-ntregul măcar pe sărite…

O poveste despre singurătate la genul feminin, excelent construită de Daniel Grigore-Simion. Despre sihăstria sufletului, explorată analitic și emoțional, ca într-o vizită la un terapeut bun. Despre înstrăinarea învățată, picurată cu pipete pline de supoșenie și bunătate disimulată peste fetița care a fost odată fluture, într-un zbor întrerupt de exerciții de sacrificiu pe altarul profesiei, familiei, societății, întru bun echilibru, așa, de antrenament, până se trezește femeie. Cu acest terapeut abil care vorbește din experiența lui de gen.

Dar și cu acest măcelar iscusit care se dovedește Andreea Bibiri. Într-un exercițiu de sinceritate cu sine și cu lumea, într-o lecție de introspecție obligatorie și exteriorizare necesară pentru igiena sufletului, actrița tranșează cu un firesc incredibil de reținut și de puternic toate formele de abuz asupra unei conștiințe, înarmată cu un satâr cu care desenează precis pe carcasa femeii (în pielea căreia îi mai scapă uneori tăișul lamei, lăsând să dezvăluie straturi de dermă și mici răzvrătiri hemolitice) hălcile care vor fi extrase cu precizie pentru consumul de suflet și carne proaspătă în măcelăria masculină…

Tranșarea are loc și la nivel de text, dar mai ales la nivel de emoții gestuale și corporale, într-un abator simbolic de sacrificat fragilitatea, naivitatea și candoarea. Dar mai ales sinceritatea, pentru că Andreea Bibiri are și transmite adevăr. Pe care-l relevă strat cu strat de sub un neglijeu negru sub care ține ascunse jinduirile ei intime de femeie neîmplinită, peste care a aruncat cu grijă o pelerină să o apere de intemperiile masculine, să o țină la adăpost de ploaia gesturilor parșive, libidinoase, perverse, violente și în general abuzive ale bărbaților care-i populează toate tipurile de proximitate, eliberând personajele în eșarfele prin care le mută din realitatea pe care nu o mai suportă în viața ei imaginară, doar ca să poată duce…

Împreună cu Maria își asumă conștiincioasă perechea de clăpari din dotare pentru a înainta prin troienele vieții, cu doze necesare și absolut suficiente de umor, autoironie, monotonie și plictis, într-un mers tot mai anevoios și poticnit, pe măsură ce personajul se încarcă de povară, de absurd, de violență, de abuz, de vină, de pervers, de frică și de nevoie de refugiu… În iluzoriu, în nepermis, în interzis…

Implorând  parcă pedeapsa golului pe care într-o zi nu va mai putea să-l umple cu tremur, cu frică, cu spaime și coșmaruri, care se nasc și se risipesc în crescendo într-un ritm calculat și precis, trecând cu farmec de la o emoție la alta și îngrijindu-se de fiecare dintre ele după ce le-a plasat atent în jardinierele de pe balconul coliviei în care-și cântă resemnarea și le udă în fiecare clipă ca să crească mari și să ți le transmită și ție… Te-a înțeles, poate chiar te-a prins… Nu mai știi când anume te-ai îndepărtat de tine, nici dacă mai există curajul necesar pentru posibilitatea unei reveniri…

Trăim ce ne este dat sau ce-am apucat, în frânturi de cotidian care devin corvoadă și salturi spectaculoase între datorie, neîmpliniri și vise utopice, construind înăuntru o lume de beton armat sub un înveliș fin de mătăsuri strălucitoare, dantelării rafinate și chindisituri colorate, asortate în fiecare dimineață la demnitatea care trebuie să ne însoțească tristețile.

În urma noastră, pe scenă, un scaun ca cel pe care ne-a întâmpinat Maria, acum gol. Și o sală de teatru plină de alte mobile cu spetează, eliberate de povara singurătățior pe care le-au susținut vremelnic, luate la subsuoară și plecate la câte un acasă, departe.

afis-o-femeie-singura-final-50x70-300dpi-Copy-Copy

„O femeie singură” de Dario Fo și Franca Rames

Teatrul de Artă

Traducerea: Daniel Grigore-Simion și Andreea Bibiri

Cu: Andreea Bibiri

Regia: Daniel Grigore-Simion

Scenografie: Adrian Pitica

Durată: 1h

Dacă ne pasă, ne simplificăm și reușim. Ne trebuie atât de puțin ca să fim… „Lemons. Lemons. Lemons. Lemons. Lemons” la unteatru

 – cronică în 140 de cuvinte –

blog lemons

Imaginarul nerecomandabil se servește cu multă lămâie: 5x„Lemons”, o distopie inadmisibil de plauzibilă prin care legea interzice rostirea a mai mult de 140 de cuvinte pe zi. Un text interesant al lui Sam Steiner, o premiză cu potențial teatral pe măsură, un regizor creativ (Iulia Grigoriu) care scoate ce e mai bun din el și doi actori talentați (Denisa Nicolae și Liviu Romanescu), vechi parteneri de scenă, îi ajută pe Bernadette și Oliver să se scuture de cuvinte și să găsească noi moduri de comunicare. Între ei, cu ceilalți, cu vremurile, cu spectatorul. Într-o lume pe care o inventează sub ochii noștri, cu tandrețe, cu încordare și totuși cu atât de multă energie…

Poate nu suntem nimic altceva decât o risipă inutilă de cuvinte aruncate unul altuia, alergând fără țintă pe banda Möbius angulară a lui Răzvan Bordoș…

Bravas! Vubesc!

afis lemons

Lemons. Lemons. Lemons. Lemons. Lemons”  de Sam Steiner

unteatru

Regia: Iulia Grigoriu
Scenografia: Răzvan Bordoș
Light design: Alexandru Matios
Sound design: Bogdan Moroșanu

Actori: Denisa Nicolae și Liviu Romanescu

Fricul sau spaimele la genul masculin: „Îmi place sushi“ la #reactor-ul clujean

20191113_203300

Haideți, băieți, să ne ținem de frici!

Până se usucă și cad. Poate toamna asta, poate într-o altă toamnă. El de a ta, tu de a lui, împreună de ale lor și ei de ale voastre. Chiar dacă acum-acum nu se vede niciuna… Numai puțin, sigur are să se arate curând una…

Poate de iarnă. Să nu dispară brusc toate fricile… Sau de primăvară. Să nu înmugurească și să crească din nou sau să apară altele noi… Vreo teamă de încălzirea globală. Sau doar de prima ejaculare despre care nu ți-a povestit nimeni. De întuneric sau de prea multă lumină. De armată sau de sexul fără șosete. De faliment financiar ori de burtică, de rețele sociale ori de chelie, de venitul pe lume ori de moarte…

Sau orice altfel de frică. Moștenită sau doar inventată, mică sau uriașă, apărută brusc sau consumată cu lingurița în fiecare dimineață, învățată sau pur și simplu dobândită, originală sau mimetică, ancestrală sau culturală, individuală sau colectivă. Așa cum le-a adunat cu migală într-un text răvășitor Ioana Hogman. Un fabulos inventar al fricilor, cu atât mai puternic cu cât ele sunt declinate la genul masculin.

Un tremurat împreună cu glas tare și răspicat de la #Reactor de creație și experiment, care s-a mutat pentru o seară din strada Petőfi Sándor nr. 4 din Cluj-Napoca pe strada Lânăriei la numărul 93 în București. La prietenii de la Replika, că poate și lor le e frică…  Într-o seară de noiembrie, o zi de 13… Noroc că nu a fost nici marți nici vineri… Dar ar putea fi oricare altă seară a oricărei alte zile în care alte frici se vor fi trântit cu aceeași vehemență de vreun asfalt al oricărei alte străzi…

Tabú pentru orice el și de multe ori de neconceput pentru ea, fricile bărbatului, garant și izvor nesecat de securitate emoțională și socială pentru cuplu, familie și întreaga societate, cel mai adesea ignorate sau trecute sub tăcere, angajate într-o luptă permanentă de camuflare ori negare pentru a nu periclita demnitatea masculină, sunt exploatate de Ioana Hogman într-o scriitură inteligentă, pertinentă și, mai ales, plină de teatralitate. Motiv pentru care-și găsesc în cei cinci talentați protagoniști ai piesei, patru actori și un muzician, o puternică reprezentare ideatică. Atent mânuiți de Raul Coldea, cei patru actori – Doru Taloș, Bianco Erdei, Cătălin Filip și Paul Socol – acompaniați cu muzică live de Fluidian (Emil Gherasim), reușesc să compună împreună, în partituri separate și în cor, un portret al bărbatului în toată splendoarea vulnerabilităților lui.

Un spectacol puternic despre problemele bărbaților, despre secretizarea și instituționalizarea lor, despre umilire și violență, despre schimbul reciproc de frică, rușine și vină, despre acțiuni nesăbuite și justificări dintre cele mai simple, țipate la bustul gol sau în chiloți, cu respirația sacadată între spasme musculare, convulsii, contorsionări sau paralizii inevitabile ale trupului… Cel mai just pretext, masculinitatea…

Într-un exercițiu de maximă vulnerabilitate fizică și emoțională, excelent susținută prin rostire și mișcare scenică, în gesturi studiate de nesiguranță și instabilitate emoțională individuale și complementare ale celor patru actori, mânuiți inteligent într-o continuă mișcare de du-te-vino-stai!, prin care regizorul reușește să mențină vie neliniștea și freamătul bărbatului din scenă, supus mereu transformărilor prin ispitele și provocările ce pândesc la tot pasul, într-o căutare continuă de a se camufla și a-și înfrunta totodată fricile, dar și de a le confrunta pe ale celorlalți…

Un spectacol la ușa căruia liceele ar trebui să-și încoloneze elevii. Poate cresc niște adulți altfel. Poate se mai scutură de frică. În fața unui exercițiu pertinent, introspectiv, confesiv, extrem de lucid, autoironic și poate chiar eliberator despre frica băieților și mai târziu a bărbaților, unul de celălalt sau de toți ceilalți, percepuți de multe ori drept pericole care trebuie eliminate. Înfruntarea și anihilarea sunt mereu la un pas. Momentul în care individul trebuie să-și adune tot curajul și să facă tot ce nu ar face în mod obișnuit doar pentru a trece în față sau a se menține în pluton…

Dincolo de expresivitatea corporală și rostirea impecabilă a actorilor, în special când ni se prezintă în vocea goală, aș remarca efectul puternic al repetitivului în text și mișcare, foarte inteligent împletite cu jocul de lumini (mai precis a nuanțelor de înfricoșător sau de întuneric!), reflexiile de pe podea, alb/negrul și kaki-ul din scenă și nevoia permanentă de ventilație artificială a aerului mult prea dens (bravas Gábor Zsófi!) pentru a puncta și a fotografia momentele de frică sau de panică. Și înfruntarea lor. Nu câștigă cine are frica mai mică. Ci cel care o vede mai bine și o recunoaște mai răspicat.

Însă ce le ține împreună în același coș pe toate fricile astea revelate pe scenă este categoric muzica. Nu cred că mi- am imaginat vreodată un sunet care să însoțească fiorii reci de pe șira spinării sau broboanele de sudoare adunate pe frunte sau pe sub tâmple în momentul în care frica îți paralizează toate simțurile sau, dimpotrivă, eliberează toți demonii, gata să intre în acțiune. Dar sunt aproape sigură că ele și-au găsit o vibrație aproape de fidelitate în degetele lui Fluidian, care mânuiesc abil arcușul și ciupesc pertinent coardele, pentru ca tânguirea asta să fie demnă, la rândul ei foarte masculină, sfredelind prin coaja fricului și traversându-i fără milă toate straturile, până la miez…

Fricul înregimentat, trimis în garnizoană și de acolo pe câmpul de luptă. În linia întâi. Cu pieptul dezvelit și pantalonii în vine.

Hei, nu fugi!… Hai, că am rămas și eu în chiloți… Te țin puțin de mână… Te iau în brațe… O să ne fie mai ușor…

afis reactor_imi-place-sushi_afismin

P.S.

Spectacolul „Îmi place sushi“ este creat în cadrul proiectului „Frici și Faze – tranzițiile adultului tânăr“, care pune în discuție vulnerabilitățile și fricile adulților tineri și continuă cu alte spectacole dedicate liceenilor și studenților. Proiectul este co-finanțat  de Administrația Fondului Cultural Național și nu reprezintă în mod necesar poziția AFCN. În cadrul proiectului se joacă și spectacolul „Body of Defiance“ de Ana Cucu-Popescu, tot în regia lui Raul Coldea, care vorbește despre corpul nostru și cum ne raportăm la el, influențați de diferitele discursuri din jur despre cine hotărăște ce e urât și ce e frumos, despre prețul încadrării sau al neîncadrării în norme.

Îmi place sushi“ de Ioana Hogman
#Reactor de creație și experiment Cluj-Napoca

Regia: Raul Coldea

Scenografia: Gábor Zsófi

Muzica live: Fluidian (Emil Gherasim)

Cu: Bianco Erdei, Cătălin Filip, Emil Gherasim, Doru Taloș, Paul Socol

Peștele-pescar are un nume: „Iona” Lari Giorgescu

IONA-7-1024x683

Cuminți, așezați nepăsători pe rânduri, cu spatele la peștele cel mare, privim curioși către imensa întindere de apă ce promite că se cască în fața noastră, visând la libertate, construind iluzii mici și aspirații înalte, sperând la un orizont fără de vreo limită… Puțin, cam cât ne lasă Vladimir Turturică să visăm de când ne așezăm pe scaun până se sting luminile în sală… Și apare pe scenă Iona…

Din burta dramaturgiei noastre cea mai „rebelă” din secolul trecut, de unde a scos-o cu pricepere și socoteală la iveală Victor Ioan Frunză, „Iona”, bijuteria asta cu care a ieșit pe scena Teatrului Dramaturgilor Români în microstagiunea estivală, își găsește drumul precis în burta urbei noastre teatrale, în care un alt Iona se scaldă liber într-o altfel de burtă pe un bulevard din apropiere.

Iona lui Frunză este candid, trist și resemnat, un pește-pescar într-un spectacol aproape liric, duios și lacrimogen, însă fără vreun facil de mijloace, fără jelanie și văicăreală inutile. Forța lui stă în combinația muzică / mișcare scenică, pentru că regizorul a mizat totul pe felul în care se mișcă peștele-actor în decorul curat al lui Vladimir Turturică, printre unduirile muzicale ce i-au fost încredințate și însoțesc pertinent textul puternic al lui Marin Sorescu.

Lari Giorgescu, actorul cu un fel de poezie trupească numai a lui (pe care nu am mai întâlnit-o la un alt actor, nu înțeleg de ce nu se sfărâmă când pășește…), își pune calitățile lui extraordinare de balerin în slujba construirii acestui Iona candid și solitar. E un vertebrat aproape nevertebrat, cu corp alungit și lesne lunecos prin apele dansului – fie ele chiar stătătoare! -, cu membrele transformate în înotătoare ori de câte ori e nevoie a scoate dinăuntru emoțiile care pun stăpânire pe întreaga lui ființă și de care simți că dacă nu s-ar scutura trupește ar putea oricând intra în colaps…

Acompaniat ingenios de muzica pe care Lucian Maxim a compus-o pentru acest spectacol, și pe care o interpretează live la fiecare reprezentație împreună cu Adrian Nour, Lari Giorgescu are și un fel aparte de rostire, o seninătate naivă în glas, cu care descoperă și desface sensurile vieții, într-o revelație continuă și o satisfacție a gândului împlinit care-și găsește sertarul potrivit pentru păstrare, perfect acordată la ritmul gingaș în care execută mișcările, într-un soi de respirație branhială, arareori pulmonară, cu care îl investește pe acest nepriceput folositor al aerului inspirat, Iona. El se lasă înghițit cu mirare și nestăpânită curiozitate de burta peștelui cel mare, căinat și resemnat totodată, împărtășindu-și durerea într-un gest natural de apropiere cu spectatorul pe care-l simte empatic, alunecând cu pricepere și asumare prin textul sorescian și exploatând tot potențialul lui filosofic, profund uman, într-o sărbătoare a emoției. Cu toată expresivitatea asta pe care o transmite prin fiecare por, într-o combinație halucinantă de gesturi și priviri complice gândurilor curate cărora le dă fascinat viață, folosite în dozele perfecte pentru a-ți scoate lacrima în colțul ochiului, care uneori nu poate zăbovi acolo prea mult, tulburată de  muzica răscolitoare și profundă cu care ne încântă Adrian Nour și Lucian Maxim… Și tocmai trag toți trei de următoarea și de următoarea lacrimă, ca dintr-un caier din care se toarce mereu firul ce se împletește necontenit într-un imens năvod de prins lacrimi și suflete care nu și-au pus grătar la intrare… Într-o mare de pești care au mai fost prinși o dată și pe care încercăm acum să-i pescuim din nou din borcan, doar pentru a ne dovedi iscusința…

Ce mare bogată avem!… Câți pești mișună pe aici!… Mai mulți decât am număra toata viața, poate mai mulți decât am număra toată moartea… Ce moarte lungă avem!…

„- Şi cum poate marea să-i ţină pe toţi peştii ăştia pe mâncare şi pe bere?

– Se descurcă. Greu, dar se descurcă. ”

Răzbim noi cumva la lumină!…

Ce frumos!…

 

afis IONA-723x1024

„Iona” de Marin Sorescu

Teatrul Dramaturgilor Români, Sala Iosif Naghiu

Coordonarea scenică: Victor Ioan Frunză

cu: Lari Giorgescu, Adrian Nour, Lucian Maxim

Muzica originală: Lucian Maxim

Scenografia: Vladimir Turturică

durata: 1h 10min

Viața, doar o scenă pentru un rol secundar: „Figuranta” de la Național, o voce pierdută în Corul Antigonei

main_006A4739

O singură viață, care merită cu siguranță trăită. Motorul fiecărui om care se respectă. Când omul ăsta e și actor pe deasupra, numărul de vieți trăite e neprecizat. Greu să le desprinzi dintre ele pe cele care chiar merită trăite… Pe lângă ce i-a fost numai lui dat… Viața aia din spatele tuturor vieților pe care le împrumută, ale căror replici trebuie să le învețe, vieți în care se îmbracă seara pe scenă pentru a râde, pentru a plânge, pentru a iubi sau chiar pentru a muri. Doar pentru a-l face pe spectator să râdă, să plângă, să iubească sau chiar să moară un pic…

„Fata din Curcubeu”l Liei Bugnar (un alt one-woman-show pe care Tania Popa l-a susținut pe scena Naționalului) este acum figuranta de la Național. Nu orice fel de figurantă, ci una cu rol principal. Pe un text simplu al lui Andreas Petrescu, „Figuranta” este un one-woman-show regizat de protagonistul lui, Tania Popa.

Tot un discurs, de data asta esențializat și personalizat, despre cum poate arăta o existenţă dar și o carieră ratată. Încă și mai tristă decât fata de pe ultimul rând din sala de cinema a Liei Bugnar, fără șansa de a fi învățat curcubeul cum se îndoaie, Tania Popa, actriță consacrată a teatrului bucureștean, este acum doar o actriță aspirantă, a cărei viață se împarte între încercarea disperată de a-și face o carieră în teatru și neîmplinirile din viața personală. Un spectacol despre condiția actorului. Dar și despre condiția omului în general și a femeii în special. Tot un curcubeu fără culori, din care Tania Popa se luptă cu disperare să compună și să recompună lumina din povestea tragi-comică a Aniei, într-un mic laborator alb/negru (nu se poate vorbi despre un concept scenografic – un decor minimalist și doar câteva obiecte de recuzită: o saltea acoperită de un cearșaf alb, un telefon negru, o carte și foi pline de texte care așteaptă să fie învățate) al vieții ei de actriță, în cabina ei de machiaj și de repetiții pentru viețile care speră că urmează să le trăiască…

O confesiune succintă făcută spectatorului despre cum se construiește fiecare personaj pe care îl vede pe scenă, dar mai ales despre ce se întâmplă cu el până la următoarea reprezentație. Poate chiar după ce actrița a părăsit teatrul cu unul dintre ele la braț și se îndreaptă împreună spre casă, glumind și numărând pomii, pentru ca apoi să-l țină prizonier în viața ei mizeră, punându-i în mână receptorul telefonului din care îl forțează să asculte dojanele mamei, silindu-l să o secondeze în actele de violență la care e supusă sau țintuindu-l pe o bancă unde așteaptă cuminte în fiecare dimineață să asiste la viața pe care nu e în stare să o trăiască… Până într-o altă seară când trebuie să-și scuture personajul de toate astea, să-l ia din nou de mână și să intre împreună zâmbind pe ușa teatrului, pentru a-l manipula apoi cu grijă prin scenă…

Lăsând-o deoparte, pentru o nouă clipă, pe actrița ratată ce încă aspiră la rolul Antigonei… Un umil slujitor al Thaliei, care refuză să  recurgă la vreun Zeu al Teatrului, un suflet poate liber și generos care doar nu s-a putut manifesta, ce caută cu disperare și găsește în interiorul lui suficiente resurse să continue lupta, deși soarta n-a fost tocmai generoasă, un om singur, fără niciun alt sprijin decât îndemnurile intime ale cugetului lui, care înfruntă prejudecăți și protestează în tăcere și doar atunci când nu-l vede nimeni, un om trist, autoironic și totuși cu o veselie candidă, în ciuda silniciilor la care îl supune destinul…

În adâncul ființei ei, o Antigonă a zilelor noastre, firavă și gingașă, dar îndrăzneață și curajoasă, demnă în toată durerea ei, poate și ea născută ca să aducă în lume iubire, nu ură, aspirând la șansa de a fi înmormântată de vie, dar între scândurile scenei…

Până într-o zi când va suna telefonul…

„Figuranta” e genul ăla de spectacol simplu, curat, ca un gând de toamnă care se desprinde din arborele emoțiilor unui sfârșit ca toate celelate sfârșituri și coboară încet, legănat, pe pământ.

afis Figuranta

„Figuranta” de Andreas Petrescu

One-woman-show cu Tania Popa

Teatrul Național „I. L. Caragiale” București, Sala Pictură

Regie: Tania Popa

Muzica originală: Liviu Elekes

Regia tehnică: Adrian Ionescu

Foto: Florin Ghioca

Durata: 1 h / Pauză: Nu