Conștiința împăcată. Acest strai de sărbătoare pe care caută să-l îmbrace sufletul uman pentru a-și celebra cunoașterea, pasiunile, convingerile și datoriile împlinite, când e în bună înțelegere cu sine și cu lumea. Când are scrupule. Când nu a săvârșit nimic precis împotriva legilor morale care-i asigură demnitatea.
Sfătuitor, martor și judecător al existenței noastre, conștiința își face mereu bilanțul în pragul marilor sărbători, contabilizând faptele săvârșite și căutând împăcarea pentru a aniversa cum se cuvine. Apelând la remușcare, smerenie, acceptare, iertare, evlavie și bună cuviință pentru a ne pune, și măcar pentru o clipă, în acord cu Universul. Mai binele își găsește atunci locul chiar și în cele mai întunecate suflete, aruncate în cele mai vitregite colțuri ale lumii.
Poate chiar undeva la periferia Dublin-ului, în casa tristă a unui holtei tomnatic, alcoolic și orb, în care se adună, în ajunul Crăciunului, alte suflete atinse de patima băuturii și a jocului de cărți, celebrând o cvasisihăstrie a sufletului care se perindă între singurătate, izolare și nevoie de însoțire, încercând să inventeze supape pentru a evita colapsul ființei, în toate formele de destrămare și de prea târziu pe care le-ar putea cunoaște: bătrânețe, celibat, alcoolism, sărăcie, jocuri de noroc, mediocritate, trivial, disperare…
Un spectacol despre adâncurile ființei, ale emoțiilor și legăturilor (de sânge, de prietenie sau de putere) dintre oameni, despre sfârșituri și începuturi, despre credință și căință, despre singurătate și salvare. Despre bolile grave ale voinței. Și ale lipsei ei. Despre virtuțile înfrânării și ale iubirii necondiționate. Și despre dorința de a fi mai bun. Într-o lume decadentă a bărbaților, autoprigoniți din iubire și lumină, în care singura prezență feminină și șansă de salvare e Fecioara Maria…
După un text surprinzător al irlandezului Conor McPherson, tradus de și adaptat din nou împreună cu Bogdan Budeș, „Navigatorul” lui Cristian Juncu, realizat împreună cu Teatrul Național Târgu-Mureș, Compania „Liviu Rebreanu”, a fost unul dintre cele mai bune spectacole prezente în ediția din 2019 a Festivalului Național de Teatru. Cu siguranță unul dintre cele mai iubite de public, dacă judecăm după aplauzele cu care a fost răsplătită prestația de senzație a trupei târgumureșene.
Reluând tema decadenței și a izolării individului prin alcoolism și consecințele lui, în special asupra familiei și relațiilor între frați, pe care a mai atacat-o în trecut în spectacolul de succes al teatrului Nottara „Vestul singuratic” (textul unui alt irlandez, Martin McDonagh, pe care a lucrat cu același Bogdan Budeș), Cristi Juncu duce argoul și trivialul o treaptă mai sus, într-o altă comedie neagră la care râzi în hohote, în timp ce totul în tine se ghemuiește ori se sfâșie…
O colindă heavy-metal, cântată la un an de la premieră pe scena Sălii Studio a Naționalului bucureștean, pentru a delecta și blagoslovi publicul FNT, împreună cu care a sărbătorit, pe un ton răstit și licențios, un Crăciun sumbru, chestionând modul absurd în care fac oamenii alegeri în viață, cu care trebuie apoi să trăiască.
Cinci bețivi, un joc de cărți, o nouă iarnă tristă, un om negru de zăpadă, un ajun de Crăciun cu colinde rock, mult alcool, sticle și pahare, ironie și sarcasm. În Irlanda. Doar o convenție, pentru că spațiul ăsta plin de praf, deznădejdi, uimiri și alcool, unde se pierd cu ușurință ochelarii, demnitatea și pariurile cu viața, care scârțâie din toate încheieturile, copleșitor, puternic și apăsător, așa cum l-a imaginat și l-a luminat în cele mai mici și surprinzătoare detalii Cosmin Ardeleanu, poate exista la fel de bine în Baldoyle, o suburbie din Dublin, sau oriunde în altă parte unde blestemul neputințelor de tot felul s-a pogorât asupra oamenilor. James „Sharky” Harkin, venit în casa părintească să aibă grijă de fratele lui orb și în vârstă, Richard Harkin, reușește cu greu să se țină departe de băutura care i-a distrus viața și de la care a decis să se abțină, mai ales în preajma ispitelor repetate din Ajunul Crăciunului, când sunt vizitați de alți prieteni alcoolici pătimași și poate chiar de Diavolul însuși…
Într-o confruntare permanentă cu irascibilul, ciufutul, dezinhibatul și provocatorul lui frate Richard, senzațional întruchipat de Nicu Mihoc, căruia Sharky trebuie mai degrabă să îi țină piept decât să-i ofere ajutorul, dar și în necontenită ofensivă și defensivă în meciul cu propria conștiință, care îl bântuie și îl urmărește cu trecutul ei încărcat de greșeală, rușine, frică și vină, eroul căruia îi dă viață cu gingașă asprime și duioasă revoltă Theo Marton, un tip conflictual și un criminal fără pricepută calificare, este mereu în apărare și atac, reușind să câștige empatia spectatorului în pofida tuturor lucrurilor reprobabile pe care le intuiești și le surprinzi pe parcurs în comportamentul și în trista lui istorie de viață. Regizorul reușește să-l păstreze mereu sub o perdea de surpriză, între faldurile căreia l-a ascuns cu inteligență dramaturgul, pentru a-l arăta din când în când și a-i aduce la suprafață secretele într-un exercițiu de tainică și emoționantă complicitate cu publicul. Acesta din urmă cucerit încă de la începutul spectacolului de fermecătoarea interpretare a lui Nicu Mihoc (exact ca și-n cazul Florin Piersic jr. în „Vestul singuratic”), un bețiv bătrân, decrepit, orb, spurcat la gură și iute la mânie, dar care se bucură din plin de plăcerile vieții, molipsindu-i și pe ceilalți (admirabil cum reușește să transmită actorul pofta asta de viață și energia incredibilă a personajului), dar care își acceptă cu greu neputințele și le transformă în forme de agresivitate accentuată, în special verbală, asupra celor care-l sprijină și de la care-și revendică un soi de cuveneală, ce pula mea!…
Nicu Mihoc este dirijorul acestei orchestre prin care Cristi Juncu își face auzite sudălmile din colindă, dimpreună cu toate cuvintele care se bagă și cu greu se mai scot din toate relațiile de iubire denaturată și otrăvită în toate chipurile pe care le leagă cu partenerii de scenă. Un joc cu focul, la figurat și la propriu, în care argoul câștigă și își găsește un soi de firesc în această solemnitate a trivialului care-i străbate fiecare por și care punctează decisiv în pariul cu decadența. Asta pentru că este savuros ascultat întru armonia partiturii de interpretările, la rândul lor precise și delicioase, lui Dan Rădulescu (minunat în Ivan Curry, infantilul, blândul și melancolicul prieten al celor doi frați) și Costin Gavază (un Nicky Giblin impertinent și petrecăreț, actualul soț al fostei soții a lui Sharky, volubil și lipsit de scrupule), dar mai ales a lui Richard Balint, misteriosul și rafinatul domn Lockhart (cu acest rol, cu diabolicul sau diavolescul său joc de metamorfoze pus în slujba interpretării lui, actorul Richard Balint a câştigat la Premiile UNITER 2019 premiul pentru Cel mai bun actor în rol secundar), excelent în transfigurările lui demonice, mai ales în celebra partidă de poker la care se poate pierde sau câștiga sufletul, miza reală a acestui ajun de Crăciun…
Multă singurătate, tristețe și violență abținută, bine camuflate, așa, ca de sărbătoare… Într-o invitație pertinentă (și fără de vreun perdaf tras la voia întâmplării) la introspecție și bilanț. Peste toate Faust, la timpul cel mai prezent. Și cu final fericit, pentru că mefistofelicul nu poate învinge în această noapte sfântă, în care Ucigă-l toaca devine ucigă-l colindul sau muzica de orice fel (cu un mare bravo! către Richard Balint)…
Infernal, sălbatic, frust, fără menajamente sentimentale sau dulcegării inutile ori scăpări intenționate de duioșie, altele decât cele foarte fin și inteligent strecurate în jocul actorilor care au înțeles că trebuie să transmită necontenit această candoare intrinsecă a personajelor pe care le interpretează, într-un spectacol suficient de lung (trei ore) ca să ai timp să te îmbeți temeinic și empatic împreună cu protagoniștii, fără însă a te plictisi vreo secundă….
Prinși cu toții într-un Crăciun cenușiu, a la Tim Burton și Samuel Beckett în același timp. Un Crăciun la genul masculin, care se bucură de o singură prezență feminină, Ale Țifrea, întruchipând-o încântător și (cum se putea altfel?!) sarcastic pe Fecioara Maria, cea care deschide spectacolul și care-i asigură apoi ritmul, prin câte o bătaie de clopot de la o scenă la alta, pentru a-l încheia rotund, cu brațul plin de versuri șugubețe și atent meșteșugite de colinde, prin care lăudați, și cântați și vă bucurați – sâc! – la unison, ca dealtfel de întregul text pe care s-au jucat Cristi Juncu și Bogdan Budeș.
Pe o scenă a deznădejdii, amărăciunii și salvării, în care fiecare este pe rând victimă și călău, într-o lume în care aparențele și evidențele se amestecă ciudat, schimbând mereu echilibrul între cele două talgere ale balanței care ar trebui să ne țină cu picioarele pe pământ… Și poate departe de o regretabilă eroare, care poate deveni însă o nouă șansă la viață și la salvare de la acest coșmar faustian…
Poate chiar te-ai putea vedea condus… lângă Iisus…
Pa-ra-pa-pam-pam!… Ra-pa-pam-pam!… Ra-pa-pam-pam!…
„Navigatorul” de Conor McPherson, traducerea: Bogdan Budeş, adaptarea: Bogdan Budeș și Cristi Juncu
Compania „Liviu Rebreanu”, Teatrul Național Târgu-Mureș
Regia: Cristian Juncu
Scenografia și video: Cosmin Ardeleanu
Light Design: Cristian Juncu, Sarosi Ferencz
Coregrafia: Attila Bordás
Regizor tehnic: Teodora Crăciun
Ilustrație muzicală: Cristian Juncu
Foto: Cristina Gânj
Distribuția:
James „Sharky” Harkin: Theo Marton
Richard Harkin: Nicu Mihoc
Ivan Curry: Dan Rădulescu
Nicky Giblin: Costin Gavază
Mr. Lockhart: Richard Balint
Maria: Ale Țifrea
Durata spectacolului: 3 ore şi 15 minute (cu o pauză)
Spectacolul este recomandat persoanelor peste 16 ani!
Luciana Antofi 