O clipă. Una pe care nu o poate uita niciodată. Doar de atât are nevoie sufletul pentru a porni într-o goană nebună după întrebări și răspunsuri pentru a înțelege și a căuta să-i păstreze magia, în speranța că o va reedita vreodată. Sau, dimpotrivă, pentru a distruge orice memorie a ei și a o face să dispară pentru totdeauna…
Desprinsă dintr-o poveste. Doar de atât au nevoie doi actori talentați pentru a porni într-o aventură teatrală de neuitat, fiecare pe câte un alt drum pentru a ajunge împreună la destinație. De o poveste din care poți extrage cu precizie măcar o clipă de magie… Pentru că spectacolul „În ploaie” de la Teatrul Avangardia este unul dintre acele spectacole pe care ți le vei aduce aminte multă vreme după ce ai trăit acest moment unic și, culmea!, repetabil, în care te-ai simțit atât de bine și atât de rău în același timp… Poate l-ai văzut acum aproape o lună, dar sigur ai senzația că se joacă acum, o singură dată, numai și numai pentru tine…
Un spectacol despre aproape. Despre importanța aproapelui. Despre iubirea lui. Necondiționată. Dar și despre trădarea lui. Nevinovată. Despre prietenie și dragoste. Despre alb și negru. Despre bine și rău. Mai precis despre suflet și toate nuanțele în care el se regăsește în aproapele lui… Sau despre cum se întâlnesc, se însoțesc, își împărtășesc tainele și se identifică unul cu altul, dar mai ales cât de greu se despart apoi două suflete…
După un text foarte special („A steady rain”, piesa lui Keith Huff care s-a jucat pentru prima oară cu mare succes pe Broadway acum 10 ani, avându-i ca protagoniști pe Daniel Craig și Hugh Jackman), „În ploaie” este un fel de scenariu polițist prin care se rescrie o dramă psihologică de foarte bună calitate sau invers. Inspirat dintr-o poveste reală a doi polițiști din Chicago, legați nu doar de prietenia de o viață și munca în aceeași echipă, dar și printr-o gravă eroare de judecată (sau mai multe?!…), de viață și de moarte, care-i ține captivi în aceeași bulă, „În ploaie” este un spectacol captivant și prin felul în care este adus în fața spectatorului român. Multe ar fi căile pe care ai putea să le străbați pentru a transpune scenic această poveste (deși are intenții vizibile din scriitură), însă este foarte interesantă opțiunea regizorului Ricard Reguant de a merge pe austeritate (nu și sărăcie!) vizuală maximă, ajutat cu precizie de Bogdan Amarfi (scenografie) şi Dan Bujor (light design), pusă în slujba interpretării actorilor, pe care cei trei îi sprijină categoric, nesofisticat și totuși cu un efect teatral atât de puternic…
Prin intermediul lor construiesc, păstrează și exploatează emoții în crescendo, într-un fel de one-man-show cu care nu te-ai mai întâlnit niciodată. În care protagonistului, despicat în două la începutul spectacolului, i se poate trage încet fermoarul de la tălpi înspre creștet, pentru a-l vedea (după toată chirurgia reparatorie care i-a fost administrată întru argumentare) la sfârșit pe de-a-ntregul: Actorul. Din dreapta Marius Manole, din stânga István Téglás. Sau invers.
Pentru că cei doi talentați actori (culmea!, amândoi pe același tip de sensibilitate, de expresie facială și corporală, dar și de rostire, similarități exploatate la maximum pentru a imprima spectacolului o poezie de care greu mai poți să-l dezbraci chiar și în cele mai dure momente ale lui) reușesc să construiască, pe partiturile generoase și extrem de solicitante cu care au fost înzestrate personajele lor, două one-man-show-uri paralele, în timp ce împreună au grijă de firul narativ principal pentru a te familiariza cu povestea lor și evoluția relației pe care au legat-o de-a lungul timpului. Versatili și ludici, dar și serioși și riguroși în același timp, István Téglás și Marius Manole sunt fiecare câte o mână care o spală pe cealaltă și împreună caută să curețe de vină, de tristețe și de sânge o față care nu se mai poate privi în oglindă… Ca într-un joc de copii din care fiecare își mai aduce aminte câte o regulă pe parcursul partidei, poate chiar una pe care voia să o uite sau pe care în timp ce o explică își dă seama că ar fi putut să o țină sub tăcere, pentru că sigur nu-l va ajuta să câștige…
La limita suportabilului cu copleșitorul, a albului cu negrul, a teatrului cu cinema-ul, Manole și Téglás ne joacă pe degete, într-un confesional prin care ne implică și pe noi prin cele două monoloage separate care se vor desfășura în paralel, amestecate cu scene de dialog dintr-un prezent greu de dus de toată lumea (cel al confruntării adevărurilor cu care au trăit până acum fiecare și din care trebuie să scrie acum împreună istoria corectă și reală a faptelor, adevărul-adevărat cu care vor trebui să trăiască de acum încolo).
Prin joaca lor, introdusă mereu la un indicativ imperfect care schimbă brusc convenția, ne mută lejer dintr-un spațiu în altul, dintr-o stare în alta, de la o empatie la alta, aruncându-ne fără milă de la Joey la Denny și înapoi. Cei doi parteneri și prieteni la cataramă de o viață (unul rătăcit, introvertit, trist, alcoolic și depresiv, celălalt duplicitar, ba cald, ba impulsiv și chiar despotic pe alocuri, roluri ce pot fi oricând inversate) sunt polițistul rău și polițistul bun, într-un moment de criză a vieții lor (identitare, personale și profesionale, separat și împreună), exploatat la limita sociopatiei sau poate altor patologii sociale, într-o complicitate dulce, fluidă și complementară prin atitudine și faptă, care le pune amândurora în valoare calitățile actoricești remarcabile, dar pe care și le și potențează unul altuia, în feluri asemănătoare și totuși diferite de a metaboliza și exterioriza durerea, frica, vanitatea, furia, dezamăgirea ori lașitatea în fața provocărilor morale pe care le ridică evenimentele sordide pe care sunt nevoiți să le trăiască și care-i unesc în taine ce nu pot fi revelate celor din jur… O prietenie și o relație de muncă teribil încercate de faptul că se află fiecare pe câte o parte a bulevardului justiției, dar pe același trotuar al dragostei, prinși fără drept de apel într-un univers parcă absurd limitat de legi morale și sociale, în care se trag mereu unul pe celălalt în pericol și reprobabil… Condamnați la un fel de împreună complex și răvășitor, pe care niciun alt fel de context uman nu-l poate imagina…
Într-o poveste noir, bogată și surprinzătoare, plină de suspans și de o poezie aparte, pe care cei doi reușesc să o împacheteze și să o asume interesant, pentru a o dărui apoi cu generozitate spectatorului într-o formă plăcută și indigestă în același timp, învârtindu-l cu pricepere într-un carusel de emoții din care nu se poate da nimeni jos, în timp ce o mână nevăzută, venită din altă dimensiune, îi caută un ritm halucinant, amețitor…
Un joc de condamnare, o invitație la judecată despre prejudecată, în care se așteaptă osânda profund umană, în funcție de gradul de vinovăție pe care am fost chemați să-l stabilim și l-am angajat împreună, cu toate nuanțele care pot să încapă aici, de la pudoare și candoare până la cinism și cruzime…
Pe o cărare comună, cu multe poteci lăturalnice, într-o pădure deasă de intrigi… Și peste toate, ploaia… Care spală și ea ce poate…
Plouă din nou sâmbătă, 9 noiembrie, de la ora 17.00.
„În ploaie” de Keith Huff
Teatrul Avangardia, Bucureşti
Regia: Ricard Reguant
Scenografie: Bogdan Amarfi
Light design: Dan Bujor
Distribuția:
Joey: Marius Manole
Denny: István Téglás
Luciana Antofi 