Cuminți, așezați nepăsători pe rânduri, cu spatele la peștele cel mare, privim curioși către imensa întindere de apă ce promite că se cască în fața noastră, visând la libertate, construind iluzii mici și aspirații înalte, sperând la un orizont fără de vreo limită… Puțin, cam cât ne lasă Vladimir Turturică să visăm de când ne așezăm pe scaun până se sting luminile în sală… Și apare pe scenă Iona…
Din burta dramaturgiei noastre cea mai „rebelă” din secolul trecut, de unde a scos-o cu pricepere și socoteală la iveală Victor Ioan Frunză, „Iona”, bijuteria asta cu care a ieșit pe scena Teatrului Dramaturgilor Români în microstagiunea estivală, își găsește drumul precis în burta urbei noastre teatrale, în care un alt Iona se scaldă liber într-o altfel de burtă pe un bulevard din apropiere.
Iona lui Frunză este candid, trist și resemnat, un pește-pescar într-un spectacol aproape liric, duios și lacrimogen, însă fără vreun facil de mijloace, fără jelanie și văicăreală inutile. Forța lui stă în combinația muzică / mișcare scenică, pentru că regizorul a mizat totul pe felul în care se mișcă peștele-actor în decorul curat al lui Vladimir Turturică, printre unduirile muzicale ce i-au fost încredințate și însoțesc pertinent textul puternic al lui Marin Sorescu.
Lari Giorgescu, actorul cu un fel de poezie trupească numai a lui (pe care nu am mai întâlnit-o la un alt actor, nu înțeleg de ce nu se sfărâmă când pășește…), își pune calitățile lui extraordinare de balerin în slujba construirii acestui Iona candid și solitar. E un vertebrat aproape nevertebrat, cu corp alungit și lesne lunecos prin apele dansului – fie ele chiar stătătoare! -, cu membrele transformate în înotătoare ori de câte ori e nevoie a scoate dinăuntru emoțiile care pun stăpânire pe întreaga lui ființă și de care simți că dacă nu s-ar scutura trupește ar putea oricând intra în colaps…
Acompaniat ingenios de muzica pe care Lucian Maxim a compus-o pentru acest spectacol, și pe care o interpretează live la fiecare reprezentație împreună cu Adrian Nour, Lari Giorgescu are și un fel aparte de rostire, o seninătate naivă în glas, cu care descoperă și desface sensurile vieții, într-o revelație continuă și o satisfacție a gândului împlinit care-și găsește sertarul potrivit pentru păstrare, perfect acordată la ritmul gingaș în care execută mișcările, într-un soi de respirație branhială, arareori pulmonară, cu care îl investește pe acest nepriceput folositor al aerului inspirat, Iona. El se lasă înghițit cu mirare și nestăpânită curiozitate de burta peștelui cel mare, căinat și resemnat totodată, împărtășindu-și durerea într-un gest natural de apropiere cu spectatorul pe care-l simte empatic, alunecând cu pricepere și asumare prin textul sorescian și exploatând tot potențialul lui filosofic, profund uman, într-o sărbătoare a emoției. Cu toată expresivitatea asta pe care o transmite prin fiecare por, într-o combinație halucinantă de gesturi și priviri complice gândurilor curate cărora le dă fascinat viață, folosite în dozele perfecte pentru a-ți scoate lacrima în colțul ochiului, care uneori nu poate zăbovi acolo prea mult, tulburată de muzica răscolitoare și profundă cu care ne încântă Adrian Nour și Lucian Maxim… Și tocmai trag toți trei de următoarea și de următoarea lacrimă, ca dintr-un caier din care se toarce mereu firul ce se împletește necontenit într-un imens năvod de prins lacrimi și suflete care nu și-au pus grătar la intrare… Într-o mare de pești care au mai fost prinși o dată și pe care încercăm acum să-i pescuim din nou din borcan, doar pentru a ne dovedi iscusința…
Ce mare bogată avem!… Câți pești mișună pe aici!… Mai mulți decât am număra toata viața, poate mai mulți decât am număra toată moartea… Ce moarte lungă avem!…
„- Şi cum poate marea să-i ţină pe toţi peştii ăştia pe mâncare şi pe bere?
– Se descurcă. Greu, dar se descurcă. ”
Răzbim noi cumva la lumină!…
Ce frumos!…
„Iona” de Marin Sorescu
Teatrul Dramaturgilor Români, Sala Iosif Naghiu
Coordonarea scenică: Victor Ioan Frunză
cu: Lari Giorgescu, Adrian Nour, Lucian Maxim
Muzica originală: Lucian Maxim
Scenografia: Vladimir Turturică
durata: 1h 10min
Luciana Antofi 