Un colț dintr-o lume plină de oameni singuri cărora le este frică să facă primul pas. Doar atât poate să-i despartă uneori de dragostea vieții lor. La un pas în direcția opusă îi îmbie lumea largă, cu toate promisiunile ei de mai bine, cu toate ispitele ei provocatoare pentru suflet și minte, cu tot freamătul făcut să-i distragă mereu de la lucrurile cu adevărat importante.
Dintr-un capăt de lume irlandez, „La doi pași de Mullingar” (mai precis la fix 15 kilometri, în satul Killukan), unde plouă mult pe afară dar și prin sufletele damnate să se lege pe-aici în strămoșesc și cotidian, spectacolul lui Cristi Juncu, prezintă în sala „George Constantin” a teatrului Nottara iubirea în cizme de cauciuc și pelerină de ploaie, așteptând să se adune cu grijă, strop cu strop, în gălețile ce stau să culeagă în nectarul florilor pe care le hrănesc din preaplinul streșinii care o ține la adăpost de ea însăși de prea multă vreme… Un spectacol despre sacrificiu, despre sine și celălalt, despre priorități, despre părinți și copii, despre moșteniri și obligațiile ce le însoțesc, despre datorie și salvare individuală, despre captivitate, despre aripi frânte prea devreme ori întinse prea târziu, despre zborul simplu, abținut, autorefuzat, interzis…
O poveste despre inocență și suflete uitate pe afară, prin ploaie, în stare de ciornă, spălate încă înainte ca viața să aștearnă în ele primele gesturi și cuvinte dintre cele mai nepotrivite, ce vor trebui apoi șterse, corectate, reformulate… Și despre puterea soarelui, mai ales când el se ivește rar și în special atunci când răsare, mai târziu, și pe strada ta… Pe care până atunci plouă încet și sigur, pentru ca emoțiile cele mai simple, dar și visele cele mai colorate, superstițiile cele mai ciudate și dezamăgirile cele mai crunte să crească și să dea rod… Ca să dezvăluie iubirea, așa cum arată imediat după ce trece floarea vârstei, când petalele încep să i se decoloreze dar își mai păstrează mirosul viu și frunzele încă verzi, cu pețiolurile agățate ferm de tulpina vieții. Iubirea care se arată în toată splendoarea ei de sub veșmintele îmbibate de stângăcie și candoare, de adevăr și tăgadă, de rușine și singurătate, de fugă și repaus. Dragostea conjugată la masculin și la feminin, într-un cerc ce se închide cu grijă în jurul unui inel rătăcit și găsit. Același. Unul menit să pecetluiască o dragoste. Să lege destinele celor care o împărtășesc, gândurile lor, poveștile lor întortocheate și atât de simple de viață și de iubire…
Intens printr-o simplitate construită inginerește din esențe de viață, textul lui John Patrick Shanley (nominalizat cu această piesă, cu premiera pe Broadway în 2014, la Tony Awards pentru Cea mai Bună Piesă în acel an și laureat al premiilor Pulitzer și Tony cu o altă piesă, „Îndoiala”, în 2005), tradus excelent de Bogdan Budeş, prezintă povestea de iubire a doi oameni ce se întâlnesc ca pentru prima oară în jurul vârstei de 40 de ani, deși ea s-a înfiripat demult, într-un brânci din copilărie. Vecini de fermă și locuind fiecare cu câte un părinte văduv, cei doi și-au asumat aproape resemnați tradițiile de familie și obligațiile ce le revin odată cu ele, refuzându-și bucuriile vieții și lumina soarelui de pe bulevardele orașului din apropiere, scurgându-se încet, dimpreună cu ploaia ce nu mai contenește, pe ulițele și prinn încăperile întunecoase și reci ale colțului lor de lume, de care Dumnezeu pare să fi uitat.
Anthony (un minunat Andi Vasluianu cum nu poate fi văzut de obicei, ezitant, timid și precipitat, „un om mai mult cu natura decât cu oamenii”…), și Rosemary (o excelentă Cerasela Iosifescu, o fată plină de candoare ascunsă sub o mască de indiferență cu tușe de autoapărare dintre cele mai agresive), doi inadaptaţi care nu izbutesc să se asorteze cu vremea rea de afară și cu vremurile pe care le trăiesc, reușesc să construiască împreună cu Cristi Juncu, în feluri complementare și aproape antagonice până într-un anumit punct (foarte bine susținute mai ales la nivel de rostire de ambii actori), imaginea singurătății, a speranțelor deșarte, a sacrificiului și așteptării iluzorii că virtuțile răbdării le vor fi măcar recunoscute, imagini pe care le colorează frumos și variat (exploziv uneori în cazul Ceraselei Iosifescu), cu naturalețe și dezinvoltură în zona firescului, pictat în nuanțe de naivitate, de umor, de autoironie și chiar sarcasm.
Asta sub atenta și fascinant condusa oblăduire a părinților lor, pisălogi, enervanți și acaparatori, ca orice mamă și tată îmbătrâniți de vreme și de griji, apăsați și ei de viață, de văduvie, de secrete de familie, de singurătate și de ploaie, agățați fără să-și dea seama de gâtul copiilor lor, cărora le țin pe loc existența… Foarte buni Ion Haiduc și Victoria Cociaș, fiecare cu o lejeritate fascinantă în interpretare, în care se simt trăiri și vulnerabilități proprii pe care le dezghioacă foarte curat în personajele cărora le dau viață, cu profunzimi și energii pline de adevăr scenic, fără exagerări, construind momente pline de emoție prin verosimil și recognoscibil, impunând empatia publicului.
Totul într-un decor parcă anume clădit pentru neadaptare, în care sărăcia, tristețurile de toate felurile și izolarea sunt împletite dibaci într-un vizual puternic al sentimentelor sub privirile atente ale Carmencitei Brojboiu, într-un spațiu folosit drept odaie lăsată în lume de care fiecare a uitat după ce mai întâi a încercat în felul lui să o slujească ori să o abandoneze… În care frustrarea, teama și inocența sunt adăpost și urgie pentru fiecare dintre personaje, prinse fără scăpare într-o perdea de ploaie, la un capăt bacoviană în celălalt a la Nichita, sub care tot fatidicul pare să se spele încet și să se salveze înviorat în flori, chiar dacă ploaia cade necontenit pe aripile și pe zborul lor…
La fel de frumoși, oamenii și ploaia își găsesc alinare într-un borcan de miere, din care se poate face, în sfârșit, degustarea vieții, trăită până acum fără niciun fel de îndulcitor…
„Viața își apără secretele, iar binele care țâșnește din beznă e cel mai însemnat dintre ele” spunea autorul, într-un eseu publicat în New York Times în 2013. „Deși cred, ca și Rosemary, că trebuie să ne bucurăm de zilele senine, eu, regizorul spectacolului nostru, n-am să vă invit la o plimbare, ci la teatru. Pentru că povești de dragoste, precum cea dintre Anthony și Rosemary, nu sunt multe”, adaugă regizorul Cristi Juncu.
„La doi pași de Mullingar” de John Patrick Shanley, traducerea: Bogdan Budeş
Teatrul Nottara, Sala „George Constantin”
Regia: Cristi Juncu
Scenografia: Carmencita Brojboiu
Distribuția:
Anthony Reilly – Andi Vasluianu
Rosemary Muldoon – Cerasela Iosifescu
Tony Reilly – Ion Haiduc
Aoife Muldoon – Victoria Cociaş
Foto: Ciprian Duica
Luciana Antofi 