Vindecarea prin tăcere sau rolul rolurilor în viață, pe scenă și în vis: „Persona”, metamorfozele unor conștiințe la Odeon

Curajul de a fi tu însuți. Dar și cutezanța de a te lăsa transformat de cei care chiar contează pentru tine. Desfăcuți fiecare în zeci de bucăți de puzzle care trebuie ținute laolaltă cu o mână de fier și pe care trebuie să le mai și faci să se potrivească. Recompunând o imagine în care nu mai știi exact unde începi tu și unde se termină celălalt.  Asta este, pe scurt, „Persona” lui Radu Nica, noua producție a Odeonului bucureștean, decriptată din cinema-ul lui Ingmar Bergman și adaptată teatrului și vremurilor, care a avut premiera alaltăseară la Sala Studio.

Un eseu-delir despre ambiguizare și dezambiguizare prin artă, o metaforă a parcursului actorul-spectator și spectator-actor în slujba mai-binelui. Uman, social, teatral. Un spectacol fascinant cu și despre lumea dinăuntrul nostru, care se-nfiripă, crește și se statornicește pe măsură ce nu mai suntem în stare să ducem lumea de afară. O explorare inteligentă a psihicului dar și a sufletului uman, o poveste despre percepție și asumare, despre consonanța și disonanța cognitivă și emoțională, despre dedublare și transfer, despre cum devenim celălalt și cum celălalt devine noi, într-o încercare disperată de a avea fiecare ceea ce credem că ne dorim.

Pe unul dintre cele mai încărcate texte psihologice din scenaristica cinematografică mondială (bine tălmăcit de Mircea Sorin Rusu), Radu Nica reușește să întrețină vie curiozitatea spectatorilor regizorului de geniu suedez după mai bine de jumătate de secol prin incertitudinile de mare forță plastică pe care le cultivă precis gândurilor celor două femei, Elisabet Vogler și Alma, tălmăcite de Bergman într-un soi de album de fotografii de cinema și răstălmăcite acum în excelente tablouri teatrale. Minunat susținute scenografic și puse în valoare de decorul lui Tudor Prodan și costumele Cristinei Milea, ajutate vizual de luminile lui Andrei Délczeg și proiecțiile Ioanei Bodale. Și admirabil îmbogățite sonor de Vlaicu Golcea, cel ce semnează muzica și sound design-ul acestui spectacol.

Patologic. Asta imprimă puternic „Personei” această echipă.

O lume care respiră a boală. Agonizantă. Boala tăcerii. Abținute sau declamate. Tăcerea/mască, confortabilă, mutuală, transmisibilă, apăsătoare, poate chiar vindecătoare. Dublată prin reflexie în oglinzi deformate pe pereții și podelele inundate de lumină rece, de neon, pe care toți încearcă să o spele într-un mediu anti-septic, intenționat ultra-dimensionat fonic, de care toți încearcă să se scuture și să se vindece, ascunzând-o cât pot de bine sub cearșaful bine tras peste delirul cuvântului rostit.

Un ambient claustrant și sufocant în care te trezești pacient. O convenție care te întâmpină încă de la intrarea în sala de spectacol, în care percepi apropierea de scenă (foarte îngustă inițial) aproape ca pe un viol al intimității celor ce vor urca pe ea. Gazdă pentru o intuită tăcere densă, aproape tangibilă, de ospiciu. Doar jaluzelele verticale promit să deschidă o altă lume, poate o insulă Fårö în Marea Baltică (pe care s-a filmat celebrul film), o posibilă speranță de vindecare. Și o deschid. O lume interioară cu ferestrele deschise vraiște pentru a ne lăsa să aruncăm o privire înuntru. Un spațiu deschis tulburărilor, fantasmelor și rătăcirilor de orice fel, cu un auster foarte bine gândit, multiplicat și deformat inteligent, imprimat de un soi de fragilitate care ajută incredibil demersului psihologic al textului, care va ține spectatorul captiv, fără să-l plictisească, să-l lege fedeleș în cămașa de forță sau să-i bage degetele amenințător ori demonstrativ în ochi, deși îi mai scapă, așa, ca din întâmplare, câte una peste ceafă, sau mai pornește, fără vreun  avertisment, câte un duș cu apă rece…

Un spațiu care se umple. De mister, de profunzimi, de probleme de viață și de artă și de exerciții de psihanaliză aplicată, fără amenințarea vreunui fatidic, cu destul de mult imprevizibil (sau chiar meticulos surprinzător), într-un ritm lent, care-i permite să-și dezvăluie straturile poetice. Și în privința diagnosticului și în privința pacienților. Al lui Bergman însuși (care considera acest film, scris pe patul spitalului în care se trata de pneumonie, o poezie a situației personale), al lui Elisabet Vogler, actrița căzută în muțenie care-și folosește harul cu care a fost dăruită să joace perfect acest rol de tăcută, și al Almei, sora medicală căreia îi este încredințată spre îngrijire.

Ce frapează la propunerea lui Radu Nica este  contrastul dintre personajele principale (nu a mers pe vreo asemănare fizică în alegerea actrițelor) și mai ales adaptarea gândurilor lor la un prezent al nostru, recognoscibil și emoționant după mai bine de jumătate de secol, în care patologicul e mai rege ca oricând. Dar nu un patologic medical, psihiatric, ci unul social, relațional (întreținut redundant de știri proiectate nevrotic pentru a sublinia contextul), o anamneză a unei boli necunoscute – sau mai degrabă tot mai îndârjit nerecunoscute – a noului secol, infinit mai zgomotos, un fel de studiu al transformărilor anatomice intervenite în structura țesuturilor și a organelor corpului nostru social, dar și ale trupului nostru artistic, sub influența unei boli nemiloase de care aproape nimeni nu mai e conștient azi: vacarmul.

Spre deosebire de epoca lui Bergman, tema identității sociale (inclusiv sexuale) și artistice are azi alte conotații, de aceea tăcerea doamnei Vogler, turuielile Almei și sentimentele care le leagă capătă înțelesuri și mai profunde. Pe care Radu Nica le-a intuit și le-a exploatat corespunzător, reinterpretare prin care a argumentat solid reluarea acestor teme (semnalând nevoia de a le repune pe tapet) și a dat valoare teatrală consistentă acestui text din 1965.

Cât sens mai are arta? Mai poate fi șocant că între realitate și iluzoriu individul în general și artistul în special ar alege azi iluzia? Mai contează de ce? Cum mai poate protesta față de ce se întâmplă? Mai e posibilă o revoluție prin tăcere?

Mizând totul pe transferurile de emoție între pacient și vindecător și metamorfozele pe care le poate împlini această stare de psihopatologie generală, Radu Nica lucrează precis și pertinent cu actrițele cărora le-a încredințat rolurile. Oana Ștefănescu reușește o Elisabet Vogler puternică, o artistă care are ceva solar dar și ceva parșiv totodată, un personaj cu gesturi calculate și tăceri chibzuite și nuanțate, cu o fascinantă mimică a feței și o robustă expresivitate corporală, prin care transmite mereu rețineri și abținere, dar și complicități de toate felurile, cu regizorul, cu medicul curant, cu partenerii de scenă, cu mesajul filmului lui Bergman, cu personajele și temele propuse, de la care fură ori împrumută sau, dimpotrivă, spre care oferă cu generozitate din tot zbuciumul ei interior. O mamă reală ascunsă sub paravanul Clitemnestrei în teatru. Care, aparent, nu-și mai poate duce niciunul dintre roluri și le îmbracă în boală cuminte. Și reușește să creeze, tocmai printr-o incredibilă lipsă de contorsionare, bine ghidată și controlată, o imagine poetică a frământărilor sufletești, a neliniștilor ei de femeie și a neastâmpărului ei artistic. Obține această poezie și pentru că o are parteneră de scenă pe energica și ludica Anda Saltelechi, o actriță foarte stăpână și pe rostire și pe mișcare, foarte bine pusă în valoare prin contrast. Alma ei are autentic, are îndoieli serioase, mirări veritabile, rușini nescornite dar și indecențe pertinente, umple scena cu mișcare și vibrații, dar și cu toate descoperirile ei de sine și de alții, comunică mereu cu publicul și taie în carne vie în chestiuni primejdioase (foarte asumată în maniera în care prezintă aspirațiile ei de femeie – emoționant momentul în care dă citire scrisorii domnului Vogler –, dar și pe cele maternale, însoțite și accentuate de vina unei întreruperi de sarcină), are erotic, senzual, pasional (chiar magnetism sexual, excelentă în scena în care povestește cum a făcut dragoste pe plajă cu niște necunoscuți), are mișcări hazardate și scăpări la limita patologicului în toate dimensiunile (rostire, mișcare, gestică), ca o bombă cu ceas care stă să explodeze mereu trăirile proprii dar și gândurile nerostite ale Elisabetei, de la care caută cu îndârjire să smulgă mereu o reacție, nu doar aprobiul unui om bolnav de care se-ngrijește…

Foarte interesant asigură Radu Nica inversarea de roluri între personaje și foarte bine asumat acest demers de cele două actrițe, care reușesc să se abțină doar însoțindu-se protector și să iasă în față de câte ori este cazul, pasând inteligent atenția spectatorului de la una la cealaltă, completându-se, amestecându-se, identificându-se încetul cu încetul (emoționantă scena în care se mișcă complementar de sub rochiile identice din elastic, preluând mișcările și emoțiile celeilalte).

Bine punctat aspectul și în contribuțiile personajelor secundare. Doamna doctor (sarcastica Ioana Bugarin) care-i pune doamnei Vogler, încă de la început, diagnosticul „perfect sănătoasă, fericită și cu picioarele pe pământ”, dar îi și pune la dispoziție întru răsfăț, după trei luni de spitalizare, casa ei de vacanță, pentru ca apoi să-și dezvăluie emoționant și latura empatică, scoțând la iveală suferințele ei de femeie hrănită conștient dintr-un vis inutil, cu fals, minciună și trădare, confruntând rolurile și măștile posibile cu cele ale actriței intenționat amuțite…

Tulburătoarea apariție a domnului Vogler al lui Alexandru Papadopol (foarte bun în monologul lui de soț și tată îngrijorat și autist deopotrivă, izvor de truisme și filosofii ieftine de viață) punctează momentul metamorfozei totale, în care transferul se produce la toate nivelurile (și în rol, și în acțiune și în joc) și scoate în evidență patologicul din percepțiile tuturor personajelor.

Bine-rău, iubire-ură, atracție-respingere, onorabil-reprobabil, auxiliar-primplan, doar niște puncte, perfect supuse unei schimbări bruște pe sau de axă. Prin toate se subliniază drama personală a fiecăreia dintre cele două femei, nevoia de schimbare și de depășire a condiției și limitelor lor, privite de la un capăt și de la celălalt al adevărurilor supuse analizei. Despre feminitate. Despre maternitate. despre căsnicie. Despre emancipare. Despre rutină și nevoia de aventură. Despre succes și prețul lui. Despre împlinire, în general. Despre cum ne dorim să fim tot ceea ce nu suntem. Și cât suntem de dispuși să provocăm și să implementăm schimbarea.

Un amestec de dramă psihologică, horror fantastic și cabaret SF, cum o descrie regizorul, „Persona” este un spectacol pertinent despre ce ne lipsește atunci când pare că avem totul și despre eșecul care vine când nu trebuie, pe nepusă masă și fără avertismente. Despre cum e să fii mereu privit până în adâncurile ființei tale. Despre spaima de moarte (în acest caz artistică) și de iubire, în toate formele în care o cunoaștem. Și despre puterea îndoielii. O confruntare binevenită cu Eros și Thanatos, priviți cu mult curaj în ochi pentru a căuta să ne înțelegem, să ne  acceptăm și să ne împăcăm cu noi înșine și abia apoi să iubim și să murim cum se cuvine.

Când vorbim despre lucruri atât de serioase, poate că cel mai bine e să ne purtăm copilărește. Vorba doamnei doctor: „Nu te întreabă nimeni ce e autentic și ce nu, dacă spui adevărul sau dacă minți.  Întrebările astea sunt importante doar la teatru. Și, chiar și acolo, doar câteodată…”.

Următoarele serii de întrebări pe 29 decembrie 2019, 5, 11 și 18 ianuarie 2020

„Persona” de Ingmar Bergman, traducerea: Mircea Sorin Rusu

Teatrul Odeon,  Sala Studio

Regia: Radu Alexandru Nica

Decor: Tudor Prodan

Costume: Cristina Milea

Muzică și sound design: Vlaicu Golcea

Video design: Ioana Bodale

Light design: Andrei Délczeg

Distribuție:

Elisabet Vogler: Oana Ștefănescu

Alma: Anda Saltelechi

Doamna doctor: Ioana Bugarin

Domnul Vogler: Alexandru Papadopol

Data premierei: 20 decembrie 2019

Durata spectacolului: 1h 25′

Tăcerea mormântală sau dragoste și onestitate cu „Matilda și groparii” la Național

Tăcere. Grea, apăsătoare, care se așterne nemilos peste cel mai bine păstrat secret de familie al unei generații. Încuiat acum în casă, sub ferestrele ferecate, dincolo de ușa zăvorâtă de care se sprijină amenințător un capac de siciriu, semn că nu a fost încă dus la groapă. Doar dragostea îl poate scoate la iveală. Și tot ea îi poate cânta prohodul, după orânduiala numai de dânsa știută…

Desemnată de UNITER piesa anului 2018, „Matilda și groparii” este un manifest tăcut anti-violență, o dramă psihologică fină cu accente de comedie neagră în care Stela Giurgeanu pledează pentru dreptul la viață, la moarte și la fericire al unor femei, victime tăcute ale abuzului domestic, nevoite să-și facă singure dreptate, departe de ochii iscoditori ai lumii, într-o încercare disperată de a se salva, cât viețile lor încă se mai încăpățânează să le curgă prin vene.

Un eseu despre libertate și fragilitate. Despre neajunsurile tăcerilor și îndurărilor și puterea lui împreună. O scriere dramatică în trei acte, de curaj, despre trei cumnate, Sonia (60 de ani), Olga (58 de ani) şi Nora (54 de ani), una mai ciudată decât cealaltă, care trăiesc de câteva săptămâni pe terasa casei lor, sub pretextul unei dezinsecţii totale impusă de o invazie de furnici. Numai că, neașteptat, casa nu e încă a lor, dezinsecția nu e chiar ce pare, iar dăunătorii acestor trei suflete otrăvite nu sunt tocmai furnici…

Spectacolul pus în scenă de Mircea Rusu se bucură de aceeași onestitate în abordare ca și textul Stelei Giurgeanu. Curge firesc, împins ba de rutină, ba de inerție, ba de umor, împreună cu povestea care se deapănă, printre tăceri grăitoare și tresăriri emoționale, cu suficient de mult suspans și întorsături de situație cât să țină spectatorul captiv pe terasa morbidă (foarte solid decorul/raclă al lui Gabi Albu, o convenție care așează ușor și firesc personajele în poveste, fără să le ucidă, într-o așteptare a verdictului), printre fâlfâirile amenințătoare ale ciorilor care prevestesc ceva rău.

Foarte bine condus firul narativ de cele trei cumnate, mai ales în tăcerile dintre punctele de suspensie care apar după fiecare oftat al lor, Sonia (cea mai mare, autoritara, rigida și mereu abținuta Amalia Ciolan), Olga (simpatica și alcoolica Cesonia Postelnicu, deschisă vraiște la suflet și la gură) şi Nora (candida și visătoarea Erika Băieşu, cu suflet de copil și mințile rătăcite), un trio solid care reușește să surprindă trei ipostaze pertinente și complementare ale femeii asuprite, damnată la o încercare disperată de evadare dintr-o viață de calvar petrecută în compania unui suflet de gropar, a unui bărbat atât de obișnuit cu moartea și durerea încât nu are nimic mai bun de așteptat de la viață în afară de sfârșit. Al lui și al celorlalți. Și se comportă ca atare.

Toată viața acestor femei e un cimitir. Cel care a îngropat, rând pe rând, tinerețile lor, speranțele lor de împlinire, toate șansele lor la fericire, fiecare după ritualurile precise ale afacerii de familie a soților lor, o firmă de pompe funebre pe care o administrează împreună…

Un singur soare pe cerul de deasupra terasei pe care-și trăiesc cu frică viața, plin azi de nori și de ciori: Matilda, fiica Soniei, pe care aceste femei au reușit să o trimită și să o țină departe de o soartă asemănătoare cu a lor. Încredințată Fulviei Folosea, Matilda este o tânără avocată, isteață și jovială, însă o așchie care nu a sărit prea departe de trunchi. Ea nu e tocmai străină de ce se întâmplă pe-acasă, cum cred mama și mătușile ei, și acceptă și ea la rându-i, chiar dacă într-un fel diferit, un mariaj de conveniență cu un destin previzibil alături de Peter.  Foarte bun Lari Giorgescu în rolul acestui viitor soț al Matildei, un avocat asortat cu vremurile dar și cu pretențiile sexagenarelor, un personaj care va asigura legătura dintre lumile antagonice care se ciocnesc și care va rezolva misterul situației ce le-a adus față în față.

În timp ce cele trei cumnate se dau în laț ca ciorile care le amenință somnul pe terasă și decid în cele din urmă să dea vrabia din mână pe cioara de pe gard (nutrind o ultimă speranță că dragostea adevărată există, chiar dacă ele nu au cunoscut-o, și mizând totul pe această carte), Matilda devine un stindard al celor trei femei, iar arma ei secretă, acest Peter manevrat inteligent de dramaturg și regizor deopotrivă, șansa la salvare și restabilirea unui echilibru în ceea ce părea fără mântuire, într-o complicitate stranie între generații.

O preluare de ștafetă asumată de tineri, într-un statement ingenios, punctual și pertinent despre abuzul casnic și fățărniciile prin care familiile i-au ascuns până acum hidoasa goliciune. Matilda și Peter sunt groparii groparilor, cei ce vor arunca pământ reavăn peste memoria demonilor unei generații, a unor obiceiuri care ar trebui băgate pentru totdeauna în mormânt. Ultimul bulgăre de țărână care lovește cu zgomot capacul sicriului lor este dragostea: „Iubirea adevărată nu se supune unor legi pe care oamenii să le poată înţelege. E dincolo de logică, dincolo de instinct. Iubirea anihilează frică, egoismul, instinctul de supravieţuitor. Iubirea trebuie să fie absolută şi de neînţeles. Altfel e doar un cuvânt, o convenţie, un miraj. O imitaţie.”

„Matilda și groparii” de Stela Giurgeanu

Teatrul Național „I. L. Caragiale” București, Sala Atelier

 

Regie: Mircea Rusu

Scenografie: Gabi Albu

Coregrafie: Lari Giorgescu

Regia tehnică: Silviu Negulete, Paul Tănase

Distribuția:

Sonia: Amalia Ciolan

Olga: Cesonia Postelnicu

Nora: Erika Băieşu

Matilda: Fulvia Folosea

Peter: Lari Giorgescu

GREȘIT (primul dintre soneți)

Într-o zi m-am îndrăgostit de un om care clar nu-mi venea deloc bine,

avea sufletul prea larg la guler și zăvorul la poartă prea puțin tras pentru mine,

irisul prea căprui, eșarfa un pic șifonată, obrazul cam opalin,

complimentele vaste, puțin desuete, verbele prea la supin,

 

pălăria cu boruri prea strâmte, parfumul cu mult prea mult mosc,

mai multe defecte de logopedie decât se cunosc,

versul puțin lung, ritmul prea iambic, abordarea cam oniristă,

zâmbetul mult prea larg pentru alura din cale-afară de tristă,

 

umbrela cu capul de șarpe prea sus, bicicleta cu șaua cam joasă,

mintea un pic rătăcită, lentile cam groase, cămașa prea scoasă,

mersul mult prea săltat, dogma puțin șubredă, aparențe de filistin

(ideile democratice se zicea că le ține într-o carte de Stalin),

 

părul cu prea multe fire cărunte, batista cu prea multe noduri,

cerul cu prea multe stele, calea mult prea plină de poduri,

suspinul cam des, lăsat destul de liber la joacă pe-afară,

mânecile prea suflecate, șlițul prea desfăcut, demn de ocară,

 

pieptul cam plat, mâna prea aspră, circulația oleacă greoaie,

mult prea departe de orice fel de apropiere ce se dorește vioaie,

percepția lentă, oasele prea puțin dense, respirația cam sacadată,

apetitul mult prea prea modern pentru digestia lui demodată,

 

pensula prea lungă, tușa mult prea groasă, culorile puțin cam închise,

pianul cam dezacordat, volumul inadecvat, acordurile mult prea concise,

rolul puțin secundar, regia frivolă, coregrafia mult prea săracă,

pașii nesiguri, replicile confuze, gesturi ce pot să displacă,

 

ambițiile mult prea mărunte, rezervorul cam gol, buzunarele suspect de nepline

planul cam neîndrăzneț și mult prea lipsit de umor pentru mine

(ca să nu mai spun de diferențele culturale, de vârstă și de fus orar,

ce mai, ne despărțeau munți de arhive, ani-lumină și continente de chihlimbar!)…

 

– Nu are, practic, nicio calitate, după cum vezi, dar defecte are angro,

poate revii la el mai târziu, numai dacă n-o să mai ai încotro…

Cel puțin așa spunea toată lumea, în care mă-nvârt, asta perfectă,

cu mintea limpede, cele mai bune intenții și o încredere mult prea suspectă

 

în valorile optime pentru deschiderea sufletului și crăpatul de ușă,

culoarea ochilor, asortarea veșmintelor, afară, înăuntru și tușă,

olfactivul râvnit, ideile atrăgătoare, potrivirea de ritm și vibrații,

temperatura corpului, lungimea versului și a  pauzelor dintre respirații,

 

magia culorilor, armonia sunetelor și a pașilor străbătuți împreună,

lumina ce poate feri de-ntuneric două suflete în această lume nebună…

Și nu pot să nu-ntreb: cum e posibil, din atâtea virtuți chibzuit cântărite

să nu rămână nimic, oameni buni, rămași singuri pe drumuri greșite?…

Sare și piper peste familialul românesc: „Familia fără zahăr” de la Replika

Rufele murdare spălate în superba intimitate a familiei Replika.

Veșmintele astea sută la sută românești, croite în formă de cruce dintr-o singură bucată de pânză, in sau borangic, care suportă acum doar dușul cu apă rece (mult sub temperatura normală a fiecărei celule a societății…) care nu te îmbată, ci doar curăță, fără balsamuri și înălbitori care să le acopere odorul și broderiile de pe altiță, toate petele care s-au așezat peste ele de-a lungul timpului… Prezentate la vedere, asortate la gulerele roase și îngălbenite de false tradiții, cu mânecile murdare de decenii de supunere și tăceri, cu manșetele îmbibate de vină și rușini contemporane tăinuite, potrivite la catrința destrămată ori cămeșa trasă peste ițarii iziți, așezate cu grijă peste intoleranțe și false pudori ori compromisuri, cu tivul moralității desfăcut, ca și șlițul, altfel bine ascuns sub chimir, cu băierile și găicile (ce le-au ținut laolaltă secretele, până astăzi atât de bine păzite!…), rupte, sărite ori căscate acum a mirare…

Straiele astea de care a fost dezbrăcată familia românească pentru a o privi cu atenție în toată splendoarea nudității ei morale și sociale în timp ce-i spălăm, deloc delicat, rufele, cu muzică, dansuri, multă energie și un zâmbet larg pe buze… Însă musai mereu cu o lacrimă în colțul ochiului, ăla vigilent cu care privesc către rușinile ei Mihaela Michailov și Bobi Dumitraș (în cuvinte), Bobo Burlăcianu (de pe portativ), arh. Gabi Albu și Elena Găgeanu (din imagini și construcții multimedia și multispațiale), Paul Dunca (din pași de dans) și șase actori foarte talentați în carne și oase (Mihaela Rădescu, Viorel Cojanu, Gabi Costin, Oana Pușcatu, Silvana Negruțiu și Paul Dunca), toți sub atenta supraveghere a lui Radu Apostol, cântându-i în acest timp bucuriile, tristețile, nostalgiile, vinovățiile, rușinile și poate, cu puțin noroc, prohodul…

Pentru că spectacolul „Familia fără zahăr” este un spectacol muzical pertinent și complex despre familia românească în toată splendoarea ei, fără concentrat, fără conservanți,  fără zahăr sau alți îndulcitori, așa, ca pentru consumul unui suflet aflat la  dietă, după ce a fost diagnosticat deja cu metehne și tare individuale și sociale multiple, ce-i vin din copilărie sau chiar de mai devreme, de când a fost transfuzat la naștere prin venele lungi ale moștenirilor culturale și comportamentale atât de ușor de recunoscut de către fiecare spectator… Un concert de familie, în care voci și instrumente deopotrivă sunt copii, părinți, bunici, verișori, soacre, cumnați, colegi, prieteni și vecini, educați cu toții cu palma și cureaua, umilitoare serbări de grădiniță sau amenințătoare bătăi în calorifer, prinși în aceste celule ale societății care pun umărul să-i miște  instituțiile (școlile, spitalele, bisericile, azilele) și, împreună cu ele, aspirațiile și valorile corpului ei social. Care se revendică astăzi liber și democratic…

În timp ce familiile fac coaliții să se apere unele pe altele de monstruoasele minorități sexuale, de vaccinurile  banale ultrapericuloase, de vocile răstite ale Pieței Victoriei ori de răuvoitorii care se împotrivesc ridicării unei nesimțite catedrale a Mântuirii Neamului, ele uită să se ocupe de ograda proprie, să-și alăpteze copiii cu valori democratice, să-i educe întru bună armonie cu natura și cu semenii lor și să-i livreze apoi societății în stare de acceptare, funcționare și progres. În timp ce statul în care aceste familii își cresc mari diformitățile face de multe ori imposibilă apariția unora noi, poate altfel, prin stufoasele și ridicolele proceduri de adopție care le împiedică sau interzic de multe ori existența…

Fără să ne bage degetele în ochi, „Familia fără zahăr” ne privește cu mult curaj și ne spune  verde-n față adevărurile cele mai usturătoare despre lume și viață, despre noi și ai noștri, așa cum le-am primit și le-am înțeles noi prin intermediul familiilor  în care am crescut și pe care le-am cunoscut până acum. În clișee digerabile, descompuse savuros, cu umor, energie și bună dispoziție, acompaniate inteligent de stilul muzical ironic și autoironic (ușor de recunoscut pentru cei familiarizați) al trupei „Fără zahăr” (de Dorohoi dar nu „despre vaci și boi”), asumat foarte bine de actorii de pe scenă.

Sub formă de emoții vii și puternice, cântate, dansate, proiectate și foarte interesant așezate în scenă (unde decorul „stă să cadă peste toți grămadă / nu e ca și cum în texte era prevăzut să cadă!… ” sau măcar să se strângă peste personajele, familiile și poveștile lor românești, strânse ca într-un făraș în harta țării – felicitări Gabi Albu!), extrase din nostalgii de bloc sau de iarbă verde, din mirosurile din bucătăria bunicii sau din amintiri apăsătoare, îngălbenite de vreme, care sar uneori din albumele de familie răsfoite, despre obligația la fericire și la mulțumire care trebuia surprinsă de aparatul de fotografiat și îndosariată corespunzător, pentru ca, peste ani, urmașii acestor familii să-și facă la rândul lor selfie-uri cu aceleași obligații, impuse de data asta noilor lor familii… Familiile fericite de azi, care zâmbesc tâmp sau doar ridică umerii a neputință din episoade precise de contemporan, decupate atent din istoria mult mai recentă a copiilor cu două case, două Crăciunuri și opt bunici (altădată de neimaginat, fiecare variantă cu neajunsurile secretizării și consecințele lor asupra sufletelor strivite sub tăceri, învinuiri și reproșuri) sau a celor lăsați în grija bunicilor migrației (supereroi ai acestor vremuri) de părinții plecați la muncă în străinătate, care-și trăiesc copilăria, adolescența și unii deja chiar tinerețile departe de orice înțelegere a termenului de familie, cu amare accente de dezumanizare (excelent Viorel Cojanu în dialogul cu Alexa-robotul, împreună cu care se înfruptă din sarmalele de Crăciun, într-un nou tip de concept familial, cel virtual)…

Toți striviți într-o diversitate de feluri spre care acest tip de educație, cu toate manifestările ei opresive, cu matrițe obligatorii de fericire și tipare moștenite de împlinire ca familii în care totul trebuie să fie straight, le poate impinge. Vorba lui Tolstoi: „Familiile fericite sunt  toate la fel; fiecare familie nefericită este nefericită în propriul fel”…

Măcar să le identificăm pe cele mai puțin nocive. Pentru noi și pentru copiii noștri. Să-i ajutăm. Aripa frântă să le-o sărutăm. Doar așa îi vindecăm…

Un spectacol frumos, cald, curat, plin de surprize pe care nu vreau să le dezvălui (cu scuze actorilor pentru toate micile bijuterii pe care le creează împreună cu Radu Apostol și care cred că trebuie păstrate în secret și descoperite de fiecare după sufletul și experiența lui – bravo tuturor!), despre istoria familiei românești din ultimele decenii, adusă până într-un azi la care nu te gândeai în primii șapte ani, cei de acasă, în care ai fost învățat să mănânci tot din farfurie, la o masă la care nu se vorbește, într-o zi de duminică (singura în care familia era  împreună) în care, evident, nu se spălau rufe, în timp ce farfuriile era musai să fie spălate spălate și pe dos…

„Familia fără zahăr”

Producător: Teatrul Mic în parteneriat cu Centrul Replika

Text: Mihaela Michailov

Regie: Radu Apostol

Versuri: Bobi Dumitraș

Muzică: Bobo Burlăcianu

Scenografie: arh. Gabi Albu

Video: Elena Găgeanu, arh. Gabi Albu

Coregrafie: Paul Dunca

Pregătire muzicală: Oana Pușcatu

Asistent regie: Andi Iacomiță

 

Distribuție:

Mihaela Rădescu, Viorel Cojanu, Gabi Costin, Oana Pușcatu, Silvana Negruțiu, Paul Dunca

Durată: 1h 50min

Limită de vârstă: 14+

Schreiben macht frei: „Schneider & Schuster” denunță istoria crudă a secolului XX

În lagărul cuvintelor noastre. Cele mai dure pe care le putem gândi sau rosti. Frică. Vină. Rușine. Ură. Crimă.

Să recunoaștem totul. Sub tortura unor hohote de râs, în scris, sub semnătură.

Scrisul care ne eliberează sau un altfel de Auschwitz al ultimului secol. Un lagăr de concentrare și exterminare a individului prin denunț și autodenunț. Identitar, istoric, dramatic și psihologic, pentru că mărturia scrisă devine stindard și pacoste pentru cel ce a slujit cuvântul (consemnat, teatralizat, iscălit și apoi trăit) în idiș, cu toate consecințele care i-au însoțit trecerea prin istorie după primul război mondial. Poate tot el îi va fi însă și salvarea.

Pentru că în comedia dramatică „Schneider şi Schuster”, scrisă în 1993 de dramaturgul și regizorul israelian Joshua Sobol, cuvântul, deși e mai mereu ascuțit și doare la fiecare atingere, scăpând lama adânc în suferințele cele mai intime ale istoriei noastre recente, încearcă să repare inteligent memoria tragică ori doar tristă a unor oameni nevinovați, prinși fără drept de apel în oprobriul categoric al anchetatorului lor mârșav. Organul de jurisdicție sau de urmărire penală care așteaptă delațiunea Aproapelui este omenirea însăși (care a reușit să probeze prin intermediul Holocaustului toată cruzimea de care umanitatea este în stare), pe care astăzi un dramaturg evreu o provoacă la introspecție și regret, așternându-i în scris istoria rușinoasă și interpretând-o ironic și sarcastic, invitând-o să nu mai repete niciodată o asemenea uriașă greșeală.

O lecție de supraviețuire în viață, în teatru și în istorie a doi actori evrei. Prin cuvinte (sau doar digiți tatuați pe încheietura mâinii, purtați cu demnitate din momentul în care cuvintele cu care le-ar fi putut răspunde omenirea nu au mai fost de ajuns…). Mărturisite și înregistrate în scripte, mascate în denunțuri și false denunțuri despre Aproape, acuzat că ar fi săvârșit o infracțiune doar prin a fi. Sau a nu fi (excelentă metafora hamletiană, împrumutată din monologul shakespearian, care deschide spectacolul).

Și cum o putea face mai bine decât cu zâmbetul pe buze…

Pentru că da, spectacolul „Schneider şi Schuster” montat de Lucian Pavel în  Sala Mare a Arcub după textul lui Joshua Sobol este un demers artistic incredibil de necrispat pentru subiectul pe care-l abordează, un performance de zile mari susținut cu mult umor și energie de doi actori senzaționali: Richard Bovnoczki și Mihai Călin. Ei sunt Schuster și Schneider, doi actori evrei care se întâlnesc în Polonia interbelică  la o probă pentru Hamlet și decid să înființeze la Lodz un teatru al lor, în care să abordeze problemele sociale, politice și artistice ale vremurilor lor. Ei vor traversa odiosul secol XX, în teatrul lor, în trenurile cu slabe șanse de întoarcere, în lagărele naziste de concentrare, în muncile silnice și vremurile vitrege din Siberia, în ameliorările post-Glasnost și în capitalismul sălbatic care-i va urma, agățându-se unul de altul, tinerețe de tinerețe, memorie de memorie, regăsire de regăsire, bătrânețe de bătrânețe…

Fantastic cum reușesc cei doi să umple spațiul și timpul, consistent și convingător, din aproape nimic. Construind inteligent împreună un portret-robot al omului din veacul trecut, dezbrăcat de umanitate și descălțat de principii și de caracter, căruia croitorul (Schneider al lui Mihai Călin) încearcă să-i confecționeze o manta din stofa și cu croiala potrivită, în timp ce pantofarul (Schuster-ul lui Richard Bovnoczki) caută să-i mai cioplească puțin calapodul, pentru ca noua pereche de încălțări cu care va păși în secolul XXI să nu-l jeneze…

Foarte inspirată alegerea scenografică a lui Mihai Păcurar, un depozit de costume și recuzită al teatrului, care-i va ajuta pe cei doi actori să construiască cu răbdare și pricepere din culise (locul în care s-a derulat până acum și unde se va desfășura mereu viața lor) o scenă mereu plină (de acțiune și de personaje) și captivantă, folosindu-se cu talent doar de câteva mici trucuri prin care schimbă savuros convențiile în scenă (cu personaje iscate de sub o șapcă sau o pălărie, din nimic altceva decât din inteligenta energie creatoare a celor doi actori, bine ghidați regizoral, sau spații ridicate dintr-o serie simplă de bătăi ritmice în scândura scenei cu care te-au și urcat într-un tren al morții…).

Un senzațional Richard Bovnoczki (excelent în chiloții lui Hamlet, cântând și recitând în idiș, în pași de dans, dar și în dialogul imaginar cu Stanislavski), reținut, sensibil, introvertit, vulnerabil și profund, o poezie în mișcare, grațios și senzual, căruia-i opune mereu rezistență un excelent Mihai Călin, flecar, flegmatic, extravertit, impasibil și superficial, un spirit neastâmpărat și ludic, plin de vervă și dornic de aventură (superb la rândul lui în rolul pretinsului regizor). Cel puțin la suprafață, pentru că toate aceste calități/defecte cu care i-a înzestrat dramaturgul sunt interșanjabile, iar cei doi o demonstrează cu mare talent, abili în a întoarce mereu pe dos situațiile, într-un joc fascinant de ironii și autoridiculizare, două variațiuni de fragilitate și putere deopotrivă, demonstrate și la nivel de rostire, dar și în gestică și mișcare, antagonice și complementare, totuși de aceeași parte a baricadei în toate luptele pe care le au de purtat… Și au…

Doar zâmbetele, bancurile și șicanele i-au ținut împreună și i-au ajutat să traverseze cea mai urâtă parte din istoria unui veac de ură și teroare, erijându-se fiecare în (și ajutându-se reciproc să fie) leac pentru rănile supurânde ale societății, un amestec surprinzător de bucurie și durere, de cruzime și naivitate, de revoltă și resemnare… Vorbindu-le spectatorilor despre Holocaust cu maximum de candoare și despre prietenie cu dinții și pumnii încleștați, într-un gulag  pentru simțuri prin care încearcă să-i facă pe oameni să râdă în timp ce moartea se plimbă liberă pe străzile Varșoviei, luându-se la trântă cu farsele istoriei, cu naziștii, cu torționarii, cu orgoliile din branșă, cu Erwin Piscator și chiar cu Konstantin Sergheevici Stanislavski, într-o muncă a actorului cu sine însuși declarată încă de la începutul spectacolului, din care nu poate ieși decât maximum de emoție…

Un spectacol fascinant și inteligent despre bine și rău. Despre speranțe și dezamăgiri. Despre condiția omului în general și a actorului în special. Despre cât putem suporta. Despre cât suntem de dispuși și care e prețul la care ne vindem sufletul. Despre criminalii din și de lângă noi. Despre declarațiile de neiubire de seamăn făcute  pe o bucată de hârtie, scrijelită sub imperiul fricii pe un colț de masă, datate și semnate la comandă…

Dar mai ales despre dragoste și prietenie. Despre cum putem trece prin viață și prin istorie ținându-ne de mână și de suflete, până când, peste existența noastră pregătită și petrecută în culise și peste spectacolul murdar al istoriei în care suntem  prinși și obligați să jucăm cade și ultima cortină…

„Schneider şi Schuster” de Joshua Sobol, Traducere: Ada Maria Ichim

Centrul Cultural ARCUB

Regie, ilustrație muzicală: Lucian Pavel

Scenografie: Mihai Păcurar

Coregrafie: Silvia Călin

 

Distribuție:

Schneider: Mihai Călin

Schuster: Richard Bovnoczki

Gândurile surorilor Afrim în megafoanele Naționalului sau prima sută de ani cu trei surori

Oare cum arată tăcerea mâzgălită a unor oameni bolnavi de gânduri?…

Strident. Dacă e să folosesc un singur cuvânt pentru cel mai recent spectacol montat de Radu Afrim pe scena Sălii Studio a Naționalului bucureștean: „Trei surori”- un scenariu (ne)firesc de liber după Cehov.

Poezie pură. Dacă mi-ar fi permise două. O joacă nebună a picioarelor metrice, cu care Radu Afrim țopăie de mână cu Irina Moscu în ritm trohaic, iambic și amfibrahic, pe rând și în toate deodată (în timp ce Călin Țopa le desenează sunete, Andrei Cozlac imagini, iar Mircea Mitroi și Cristian Șimon lumini asortate).

Un pretext bun. Asta dacă ar trebui să expediez definiția în trei cuvinte. Pentru că din Cehov a rămas doar ce i-a servit lui Radu Afrim pentru a răspunde (ne)firescului promis, dar și obsesiei cehoviene în legătură cu ce vor spune oamenii despre noi peste o sută sau două de ani. Și da, emoțiile unui paradis moscovit pierdut din sufletul celor trei surori Prozorov sunt substituite de emoțiile unor personaje care nu aveau altă șansă decât să se mute în mintea lor ca să supraviețuiască secolului care s-a așezat peste ele, surghiunite dintr-o Rusie care le-a suportat tot mai greu (și din punct de vedere pur teatral) și mutate de Afrim întru salvare și ameliorare a condiției lor pe pământ românesc, pentru că orașul fără nume din piesă poate fi lejer o țară cu un nume și cu un Vârf cu Dor…

Olga, Mașa și Irina nu-și găsesc nici aici nici acum locul, dar încearcă într-un fel absolut nou. Ăsta e gândul care m-a bântuit în zilele care s-au scurs de la vizionarea acestui spectacol, în care nu am reușit să aștern niciun rând despre el, ci doar am încercat să-i supraviețuiesc și să-mi apăr propriile gânduri de urgia revoltei cu care a fost primit de sufletul altor spectatori. Și după ce am lăsat câțiva sfetnici buni să treacă peste el și să mă călăuzească în cristalizarea unei atitudini clare, mă așez, categoric, de partea celor cărora le place Afrim. Mult. Mai bogați după fiecare întâlnire, bulversați după fiecare provocare, încă ușor de surprins după fiecare perplexitate…

„Trei surori”- un scenariu (ne)firesc de liber după Cehov este un muzeu (ne)permis de contemporan al artei gândurilor despre teatru și lume. Și de aici spectacolul se poate cere analizat în patru, cinci, zece, o sută, o mie de cuvinte sau chiar mai multe, pentru că toată munca autorului cu platitudinile ori avangardele din așteptările culturale ale omului zilelor noastre, bombardat cu o mare varietate de stimuli din care are de ales continuu, nu poate fi decât fascinantă. El are voie să fie supărat, dar nu poate să se afișeze trist, pentru că poartă în suflet dureri cu care s-a deprins demult și pe care nu mai are cum să le recunoască. Poate să fluiere și să cadă uneori pe gânduri alături de surorile rusoaice (după indicațiile actoricești ale dramaturgului la prima montare a piesei, în urmă cu mai bine de o sută de ani!) sau după întâlnirea cu ele, dar nu are cum să fie trist. Și dacă îl încearcă vreun neajuns, supărarea îi vine cu siguranță de la senzația de arhiplin din acest muzeu al bogatelor gânduri afrimiene, care găzduiește mai multe galerii ce se întind pe mai multe etaje, toate cu rafturile pline cu bijuterii teatrale, de pe care fiecare poate să extragă cu precizie măcar câteva, cu expozeuri pe alocuri redundante în mesaje foarte puternice, înghesuite pe același raft, încât își anihilează unul altuia emoția. Pentru că uneori Radu Afrim vrea să verbalizeze atât de multe gânduri deodată, că ele se înghesuie spre gura pâlniei şi îi blochează câteodată curgerea. Dar după ce dopurile astea se desfac, te umpli și tu de idei și te trezești cu siguranță din toate tipurile de amorțeală în care ai fost încremenit în ultima vreme…

Cum a avertizat încă din titlul spectacolului, avem de-a face cu un univers sută la sută afrimian. Fascinant și tocmai de aceea deschis către numeroasele controverse pe care cu siguranță le va stârni. Decupând în minte doar gândurile celor trei surori și ale personajelor cu care ele ar fi putut interacționa în această sută de ani care s-a scurs de la acceptarea convenției, timp în care toată lumea s-a străduit să le descifreze intențiile și să rezolve ecuația destinelor lor, Radu Afrim își ia libertatea să taie și să inventeze personaje cehoviene, capabile să ducă piesa într-un fel de act cinci, pe care i-l adaugă firesc în 2019, de unde gândurile și acțiunile lor imaginare dezghioacă misterul care le învăluie toate pricinile ce le-au adus și le-a ținut atâta vreme împreună în primele patru acte pe scenele lumii. Lansat  acum pe orbită către un câmp de forțe discursive, vizuale și sonore care-l definesc categoric pe Radu Afrim și care devansează și vremurile pe care le trăim azi, Cehov e prezentat în foileton într-un soi de almanah teatral Anticipația,  care, odată ce-și va închide traiectoria, va putea fi folosit pentru a stabili cu exactitate ce urmă a lăsat în galaxia noastră.

Deși putea apela la o convenție simplă pentru a le ține în contemporan, Afrim alege să nu-și înarmeze eroii cu butoane, ecrane, aplicații și conversații în rețelele sociale, asortate cu evenimentele, proiecțiile și decorurile ultramoderne (cu nostalgice tușe retro) din casa și curtea surorilor Prozorov. Mai mult, ridiculizează neîncetat nevoia de „live” și „selfie” a acestor vremuri, sâcâind dinadins curgerea firească a lucrurilor prin omniprezența enervantului Bobi k68 (cea mai vizibilă stridență a spectacolului), alungat și admonestat în toate felurile, și testimonialele în care se lasă antrenați cu toții, pentru a se mărturisi în fața urmașilor lor de peste o altă sută de ani.

Și se vede nevoit să le caute leacuri pentru a le vindeca de bolile acestui azi, apelând mereu la poezie, sub toate formele în care ea e folosită de personaje ca refugiu absolut necesar pentru existența asta plină de amar, în care toate sufletele par să se hrănească aproape exclusiv din bunătatea lăsată moștenire de cei ce-au fost. Lectura, muzica, dansul, conversația inteligentă și mai ales dragostea, împletite armonios și continuate firesc în toate mijloacele folosite pentru a le valorifica în scenă (décor, muzică, lumini, videoproiecții), toate își revendică poeticitatea și rolul de scut pentru sufletele agățate pe-aici în tablouri dramatice de mare forță stilistică, iscate de sub binecunoscuta semnătură a acestui regizor, capabil de metafore care leagă universurile cele mai neașteptate, cu multe asocieri inedite și captivante la toate nivelurile în care ele îți pot mângâia simțurile.

Asta și pentru că, dincolo de forța vizuală extraordinară pe care o imprimă spectacolelor lui, Radu Afrim lucrează admirabil cu actorul. Ca de obicei, în dreptul performanțelor actoricești cu care-și dăruiește și îmbogățește distribuția, exploatând la maximum potențialul și talentul actorilor, multe cuvinte de laudă. Actorii reușesc în primul rând să urle suav tăcerile pe care le propune Afrim, individual și colectiv, pendulând fascinant între ambiguu, disonant, melancolic și fantastic, conștienți de nimicnicia existenței personajelor lor, trăind cu un fel de bucurie neobosită sentimentul inutilității și fatalitatea unui zadarnic fundamental, fie el și nebanal, înviorat de convenția spațială și temporală care le-au fost imprimate.

Irina Flaviei Giurgiu este un vis în pași amețitori de dans despre tot ce a încercat omenirea să pună deoparte pentru zile negre, când sufletul nu mai poate să ducă blestemul alienării din acest ultim secol, al vitezei, și trebuie să refuleze în muncă și preocupare, prin dinamică și exorcizare trupească și emoțională, ca să nu explodeze. Foarte consistent și bine susținut exercițiul fizic în jocul actriței, o frenezie în mișcare, un magnet greu de ignorat de iubitul ei Tuzenbach, un foarte bun Istvan Teglas pe care reușește să-l țină mereu aproape, caraghios, supus și idealist, îndrăgostit fără scăpare de o femeie care știe că n-are să-l iubească niciodată, și el pradă unui tremur corporal foarte bine ghidat, o forfotă trupească elegantă și candidă cu care este obligat s-o acompanieze, pe cât posibil, pe nestatornica și ludica lui parteneră de scenă.

Natalia Călin, reconfirmată încă o dată, dacă mai era nevoie, tot sub bagheta lui Radu Afrim, reușește o minunată Olga, profesoara singuratică, nu tocmai resemnată cu rutina vieții cotidiene (pentru care să nu aibă meditații într-o zi e mare prilej de sărbătoare), o tânără care se joacă deja de-a tomnatica, o domnișoară spălăcită care-și caută culoare printre articole vestimentare țipătoare și pahare de vodcă, dintre care iese mereu în evidență cu replici savuroase și simpatice.

Raluca Aprodu, excelentă în rolul Mașei, femeia elegantă, intelectuala rafinată și cochetă, eșuată în căsnicie și refugiată-n gânduri pe care le ferchezuiește în fiecare dimineață și le asortează cu grijă la culoarea genții și pantofilor pentru a-și ascunde eșecul și pornirile, o cuceritoare sclivisită și prezentă mereu cu vorba și spiritul, atent ticluite și meșteșugite, cu gesturi ademenitoare de divă și mereu la pândă de priviri pătimașe (pradă sigură pentru captivantul Verșinin), ridiculizându-l magistral pe soțul ei Kulîghin, foarte bine asumat de Florin Călbăjos, care se stinge încet sub propria lui naivitate până când Mașa tranșează, în sfârșit, lucrurile.

Prinsă în mrejele celui mai fermecător Verșinin pe care l-am întâlnit până acum, senzaționalul Emilian Oprea, care-i imprimă inteligență, eleganță și erotism aproape electric, un șarm în carne și oase ce explodează în gesturi senzuale și dulci vorbe italienești, perfect conștient de minunatele lui calități de macho, un bulgăre de voluptate și lascivitate controlată care se rostogolește fascinant prin scenă, înfrânat uneori de Persefona personală, nevasta cu a cărei supraveghere atentă l-a pricopsit Afrim să-i mai stingă din când în când lumina, ca să știe dacă poate străluci și în întuneric. Foarte bună și Irina Movilă în acest rol, în care livrează cu precizie și în perfect contrast cu fiecare context lecții savuroase de observație psihologică și dezvoltare personală, izvorâte din depresia adâncă și amenințările suicidale cu care a mai înzestrat-o scenaristul.

Fratele celor trei surori, Andrei al lui Marius Manole, este excelent actualizat pentru mileniul III. Senzațional și precis ca de obicei, Marius Manole construiește cu lejeritatea cu care ne-a obișnuit portretul tânărului visător intelectual, plauzibil și pentru începutul de secol XX dar mai ales o sută de ani mai târziu, un trăirist care se înfruptă din  toate plăcerile vieții riscând tot, încercând să scape de sub autoritatea femeilor care-i populează viața, ambiguu sexual și intelectual, împătimit de jocuri de noroc și în căutare de companie în inteligențe superficiale, care pot să-i pună în valoare sau măcar să nu-i conteste intelectul, reușind să se transpună cu totul și cu maximă bucurie în pielea unui personaj pe care-l îmbracă firesc, ca pe un nou strat de dermă.  Pe care-l tot calcă să nu se șifoneze și sub care încearcă să se infiltreze iubita și apoi soția lui, Natalia Ivanovna a Adei Galeș, cea mai puternică legătură cu tot ce e contemporan sau postcontemporan, femeia cu chip de păpușă și surâs serafic, de sub care trâmbițează vehement  sloganuri activiste și face filozofie politică națională și transnațională, sub imperiul cărora își educă de timpuriu propriul fiu, personajul inventat Bobi k68 încredințat lui Ciprian Nicula… Un naiv în costum de cosmonaut, care gravitează enervant prin scenă să capteze imagini cu toate aceste gânduri care se bat cap în cap necontenit în jurul lui, responsabil cu arhivarea memoriei acestui spectacol și eroilor din această odisee multispațială…

Poate că așa arată oamenii fericiți la jumătatea drumului dintre testamentul lui Cehov și urmașii noștri de peste o sută de ani… Azi doar un gest din care se va naște, pe nesimțite, un dans imprevizibil pe care se va mișca într-o zi toată omenirea, în unduiri de flori sălbatice și sălcii pletoase în acuarelă, plecate dintr-un punct lăsat pe hârtia udă de pensula lui Radu Afrim.

Să-ți dorești să ajungi înapoi la Moscova… O fi prea puțin, o fi prea mult?… Sau e vorba doar despre locurile în care nu va ajunge nimeni niciodată?… Nici noi și nici puținii oameni pe care-i cunoaștem?… Mâine sau peste o sută de ani… Pe o planetă al cărei nume nu-l știm încă, în extrasezon, când turiștii cosmici se vor fi epuizat…

Și la ce-o mai visa atunci Mașa?… Cum s-o mai zbengui Irina?… Și ce va crede Olga despre toate astea?…

În tăcerea pe care o tac între cuvintele pe care le spun azi, în gândurile acestor trei surori de la Naționalul bucureștean se aude tot mai încet și mai departe, ca un moment de reculegere în amintirea unui cuvânt care a murit tocmai pentru că deja l-au spus, „La Moscova, la Moscova!…”.

Liniște puțin!…

Da, se aude tot mai precis: „La Afrim, la Afrim!…”.

„Trei surori”- un scenariu (ne)firesc de liber după Cehov, traducere: Raluca Rădulescu

Teatrul Național „I. L. Caragiale” București, Sala Studio

 

Regie și scenariu: Radu Afrim

Asistent regie: Mădălina Ciupitu

Scenografie: Irina Moscu

Asistent scenografie: Mădălina Sandu, Arina Balaș

Costumul caprei realizat de: Cosmin Florea

Video: Andrei Cozlac

Sound design: Călin Țopa

Univers sonor: Radu Afrim

Lighting design: Mircea Mitroi, Cristian Șimon

Regia tehnică: Adrian Ionescu

 

Distribuție:

Mașa: Raluca Aprodu

Olga: Natalia Călin

Irina: Flavia Giurgiu

Verșinin: Emilian Oprea

Andrei Prozorov: Marius Manole

Tuzenbach: István Téglás

Soția lui Verșinin: Irina Movilă

Natalia Ivanovna: Ada Galeș

Bobi k68: Ciprian Nicula

Kulîghin: Florin Călbăjos

 

Data premierei: 05.12.2019

Durata: 3 h / Pauză: 15 min

 

Teama de eșec sau imponderabilitate printre lumile paralele: „In Event of Moone Disaster” la unteatru

Mereu o singură șansă. Mereu o singură scăpare. O singură eroare umană și gata, totul e pierdut… Și dacă putem încerca din nou?… Sau în altă parte?… Ce și unde reparăm?…

Într-o existență guvernată de teama de greșeală și de disperarea de a nu rata fericirea, moștenite, învățate și cultivate continuu, suntem împinși tot mai mult să căutăm sensul vieții. Până unde suntem dispuși să mergem în necunoscut și imposibil ca să-i dăm o noimă? Dacă nu suntem capabili să identificăm propria fericire? Dacă nu ne simțim bine în ea sau deranjăm? Putem să ne mutăm într-o fericire nouă, care să nu fie nefericirea celuilalt?…

Fericirea se găsește cu siguranță într-o lume paralelă. Una în care te poți muta liniștit doar cu o lămâie, un soldățel de plumb și-un biscuit. Numai dacă îți aduci aminte denumirile lor… Nici nu contează despre ce vorbim exact. Unde-le, când-ul, cum-ul, aia și asta sunt doar variațiuni de context pentru dorințele și aspirațiile noastre, aceleași dintotdeauna ale omenirii, care îmbracă, fără să știm, hainele vremurilor pe care le trăim.

Așa arată pe scurt, într-o mașină a timpului și spațiilor posibile, o explorare între profund uman și patologic a limitelor imaginației noastre, după ce omenirea a făcut primul pas pe lună, deschizând tărâmuri infinite pentru vise și refugiu mental.

„In Event of Moone Disaster”, textul de debut al tânărului dramaturg Andrew Thompson, este inspirat de discursul „In event of moon disaster”, scris de William Safire în 1969 pentru preşedintele Nixon (pe care urma să-l citească în cazul în care aterizarea pe Lună ar fi fost un eşec, iar cei doi astronauţi, Neil Armostrong şi Edwin Aldrin, nu ar fi revenit pe Pământ) și urmărește, pe sărite, complementar și în diferite oglinzi, momente din viața Sylviei Moone, din tinerețe, de la momentul aselenizării în 1969 (când tânjește să plece în aventura vieții ei) până în anul 2056 (când nepoata ei se pregătește să devină prima femeie care va ajunge pe Marte).

O poveste science fiction, bine articulată vizual și sonor de Tudor Prodan, pe care Alexandra Penciuc ne-o livrează ca pe o posibilă erată la existența noastră, așezată între oglizi multimedia și multidimensionale fizic și emoțional, pentru a corecta puzzle-ul care nu ne place, pentru a ne ajuta să identificăm bucățile greșite din prezent, trecut și viitor și să le mutăm în altă parte sau să le așezăm în altă ordine până iese tabloul cel mai apropiat de cel pe care ni-l dorim sau măcar putem să-l digerăm. Aici și pe tărâmul imaginar. Într-un spectacol despre restricții și libertăți personale sau profesionale, despre alegeri și despre cât sunt ele de conștiente, de potrivite sau de disperate pentru viața noastră, dar mai ales despre dorința de confirmare și de validare a lor cu cei din jur, pentru a fi siguri că nu vom eşua lamentabil…

O poveste despre continuitate și schimbări, despre fatidic, despre iubire și tachinări, despre însoțirea în viață și în călătoriile noastre reale și imaginare, despre încredere și adevăr, despre ce trebuie și ce contează cu adevărat, despre acceptarea propriilor limite și înfruntarea judecății lumii. Despre contractul unui acasă și al fericirii ca obligație. Despre cum să căutăm și să găsim un loc în care n-am mai fost niciodată, să-l cucerim și să fie al nostru pentru totdeauna. Pe o planetă poate încă nelocuită, poate cu suprafața de piatră sau doar lipicioasă, unde nevoile și visele noastre mai mici sau mai mari își pot găsi împlinirea, unde a cuceri Universul, o inimă sau o viață nouă sunt aproape același lucru.

Pentru că cei patru actori reușesc să construiască ipoteze și să dezvolte cu răbdare mai multe lumi în jurul celei în care i-a aruncat Alexandra Penciuc, jucându-se teribil cu mintea spectatorilor, invitându-te pur și simplu în mintea lor, unde găsesc glas și corporalitate pentru ideile și spațiile care se cască sau se strâng insuportabil în jurul personajelor lor, livrând cu lejeritate versiuni la ceea ce crezi tu acum și aici, de unde poate poți să pleci undeva care nu e aici, să îngheți celule din care se va naște un copil pe care nu o să-l cunoști vreodată sau care va învăța, pas cu pas, să facă lucrurile așa cum trebuie, la un picnic interplanetar printre stelele și aspirațiile universului tău cunoscut și necunoscut…

Cătălina Moga jucând precis, la dublu, ca un nucleu pentru evadarea în două feluri, către mare și către mic, de care este aptă omenirea, jonglând cu pricepere între aspirațiile unei fete tinere și dornice de aventură și închistările unei bătrâne bolnave cu mințile rătăcite, care a proiectat dorințele și aspirațiile ei transplanetare în nepoata ce se pregătește astăzi să plece către Planeta Roșie, o (aparent) mult mai terană Mădălina Anea, pentru că zborul ei a fost frânt în alt fel de oameni și limitele lor… Foarte bună Mădălina Anea în monologul autochestionarului dinaintea plecării, când dezvăluie marile adevăruri despre lupta cu așteptările celorlalți și cu propriile limite și dorința ei nestăvilită de a călători, de a evada, gata să întocmească ghidul călătorilor prin ochii mai multor drumuri străbătute…

Excelent Emil Măndănac în dialogul despre rațe, păianjeni, câini și sport în întâlnirea târzie a fiului cu tatăl necunoscut, dozând cu priceperele tatonările și ezitările în cea mai emoționantă și consistentă scenă, bine susținute de Mihai Smarandache, care se remarcă pe tot parcursul spectacolului printr-un uman firav și candid, excelent ascuns și scos câte puțin  la iveală de sub straiele de dezinvoltură și umor care i-au fost încredințate de regizoare.

Într-o invitație la un studiu succinct al arborelui genealogic al năzuințelor umane după ce primul om a pășit pe lună cu pasul lui mic și a început să deseneze conturul uriaș al urmei pe care l-a lăsat pasul omenirii. Căreia i-au fost sucite pentru totdeauna mințile conștientizării puterii pe care o are asupra universului, această teoretic mare necunoscută ce a putut fi explorată în sfârșit practic. Probabil așa a apărut generația unui astronaut, unul dintre cei mai cunoscuți cosmonauți din cartier, faimă răsplătită cu o misiune pe partea nevăzută a lunii, acolo unde se poate juca fotbal în fiecare vacanță, pe un teren accidentat, fără gravitație, de unde tata (omul ăla care a dispărut imediat ce ai apărut tu) se uită la tine când dormi și îți zâmbește în tot restul anului dintr-o poveste… În timp ce aici e nevoie de cineva să-ți spună când să iei pilula de proteine și când să-ți pui casca, poate chiar de un controlor de la sol, dragă maiorule Tom… Tu, gradatul lui David Bowie în această fantezie spațială, însărcinat cu numărătoarea inversă în atingerea scopului acestei misiuni: un consult clinic al fericirii personale, pentru a verifica dacă trupul și sufletul îți sunt pregătite pentru zbor, prin realitatea asta sau prin una paralelă.

„In Event of Moone Disaster” de Andrew Thompson

producție unteatru, co-finanțată de AFCN și realizată cu sprijinul Sfera Dekor

Regia: Alexandra Penciuc

Scenografia şi video: Tudor Prodan

Cu: Cătălina Moga, Mihai Smarandache, Emil Măndănac, Mădălina Anea

IиVERSURI (sau în versuri despre cum mi-ai mucit sințile)

 

Cu albatros de aripi o dinăuntru pe inimă zboară,

să lea de deac bolii ce-ncet într-un giulgiu-o-nfășoară,

unsă cu miere de tâmple amare pe migdale cărunte,

rezemând zborul ei cafeniu pe o stele de frunte.

 

Urcată și-mpinsă încet într-un tren de vagon pe o fale cerată,

stau să-i hac de vină visului prin venele din oglinda mea spartă,

cu felinare înșirate de-a lungu-mi pe-afară, clar ca ziua luminii,

semeață cobor într-o gară să-i privesc față-n drept nerușinii.

 

Cum s-a stabilit, la stea de tainică-ntâlnire-ntre locuri,

la ceas potrivit cu bereta, eșarfa și șchioapa de-o tocuri,

urmând în lăsare melancolia, mâhnirea și atitudinea tristă,

fac un nod la inimă și îmi iau piatra de moară de pe batistă,

 

mă unicorn la înham, nechez, mă gânduie-un paște de drag,

mă luntresc și puntesc faceri, călesc paza, mă trec să te prag,

dau cu gardu-n oiște, mân puna la ochi și privesc cu pătrunderea locul,

tac păstrarea să nu liniștesc tulburea ca să-i vină sorocul,

 

cerc să n-am cojoc pentru ac, să nu-mi mai cap batul,

să nu mai cărărui pe două umblări, să firui despicul în patru,

să nu mai cat papură-n nod, să nu nas potlogul pe pun, pân’ m-apucă,

un fel de cot în durere, de la rămas cu drumu-n căruță sau doar jindul de ducă…

 

Nu mă privește-mă,  nu mă sărută-mă, prea mult cap de bătaie,

nu mă atinge-mă, nu mă respiră-mă, căpeneag după ploaie,

nu mai nace fimic, nu mai vorbi lunga, nici eu nu biu știne

dacă-i dihai mai decât un amor sau simplu torul de dine!…

 

 

P.S.

Dacă nu deschizi ochii, n-ai cum să privești,

cum tu nu sunt, cum eu nu ești…