Teama de eșec sau imponderabilitate printre lumile paralele: „In Event of Moone Disaster” la unteatru

20190923_201250

Mereu o singură șansă. Mereu o singură scăpare. O singură eroare umană și gata, totul e pierdut… Și dacă putem încerca din nou?… Sau în altă parte?… Ce și unde reparăm?…

Într-o existență guvernată de teama de greșeală și de disperarea de a nu rata fericirea, moștenite, învățate și cultivate continuu, suntem împinși tot mai mult să căutăm sensul vieții. Până unde suntem dispuși să mergem în necunoscut și imposibil ca să-i dăm o noimă? Dacă nu suntem capabili să identificăm propria fericire? Dacă nu ne simțim bine în ea sau deranjăm? Putem să ne mutăm într-o fericire nouă, care să nu fie nefericirea celuilalt?…

Fericirea se găsește cu siguranță într-o lume paralelă. Una în care te poți muta liniștit doar cu o lămâie, un soldățel de plumb și-un biscuit. Numai dacă îți aduci aminte denumirile lor… Nici nu contează despre ce vorbim exact. Unde-le, când-ul, cum-ul, aia și asta sunt doar variațiuni de context pentru dorințele și aspirațiile noastre, aceleași dintotdeauna ale omenirii, care îmbracă, fără să știm, hainele vremurilor pe care le trăim.

Așa arată pe scurt, într-o mașină a timpului și spațiilor posibile, o explorare între profund uman și patologic a limitelor imaginației noastre, după ce omenirea a făcut primul pas pe lună, deschizând tărâmuri infinite pentru vise și refugiu mental.

„In Event of Moone Disaster”, textul de debut al tânărului dramaturg Andrew Thompson, este inspirat de discursul „In event of moon disaster”, scris de William Safire în 1969 pentru preşedintele Nixon (pe care urma să-l citească în cazul în care aterizarea pe Lună ar fi fost un eşec, iar cei doi astronauţi, Neil Armostrong şi Edwin Aldrin, nu ar fi revenit pe Pământ) și urmărește, pe sărite, complementar și în diferite oglinzi, momente din viața Sylviei Moone, din tinerețe, de la momentul aselenizării în 1969 (când tânjește să plece în aventura vieții ei) până în anul 2056 (când nepoata ei se pregătește să devină prima femeie care va ajunge pe Marte).

O poveste science fiction, bine articulată vizual și sonor de Tudor Prodan, pe care Alexandra Penciuc ne-o livrează ca pe o posibilă erată la existența noastră, așezată între oglizi multimedia și multidimensionale fizic și emoțional, pentru a corecta puzzle-ul care nu ne place, pentru a ne ajuta să identificăm bucățile greșite din prezent, trecut și viitor și să le mutăm în altă parte sau să le așezăm în altă ordine până iese tabloul cel mai apropiat de cel pe care ni-l dorim sau măcar putem să-l digerăm. Aici și pe tărâmul imaginar. Într-un spectacol despre restricții și libertăți personale sau profesionale, despre alegeri și despre cât sunt ele de conștiente, de potrivite sau de disperate pentru viața noastră, dar mai ales despre dorința de confirmare și de validare a lor cu cei din jur, pentru a fi siguri că nu vom eşua lamentabil…

O poveste despre continuitate și schimbări, despre fatidic, despre iubire și tachinări, despre însoțirea în viață și în călătoriile noastre reale și imaginare, despre încredere și adevăr, despre ce trebuie și ce contează cu adevărat, despre acceptarea propriilor limite și înfruntarea judecății lumii. Despre contractul unui acasă și al fericirii ca obligație. Despre cum să căutăm și să găsim un loc în care n-am mai fost niciodată, să-l cucerim și să fie al nostru pentru totdeauna. Pe o planetă poate încă nelocuită, poate cu suprafața de piatră sau doar lipicioasă, unde nevoile și visele noastre mai mici sau mai mari își pot găsi împlinirea, unde a cuceri Universul, o inimă sau o viață nouă sunt aproape același lucru.

Pentru că cei patru actori reușesc să construiască ipoteze și să dezvolte cu răbdare mai multe lumi în jurul celei în care i-a aruncat Alexandra Penciuc, jucându-se teribil cu mintea spectatorilor, invitându-te pur și simplu în mintea lor, unde găsesc glas și corporalitate pentru ideile și spațiile care se cască sau se strâng insuportabil în jurul personajelor lor, livrând cu lejeritate versiuni la ceea ce crezi tu acum și aici, de unde poate poți să pleci undeva care nu e aici, să îngheți celule din care se va naște un copil pe care nu o să-l cunoști vreodată sau care va învăța, pas cu pas, să facă lucrurile așa cum trebuie, la un picnic interplanetar printre stelele și aspirațiile universului tău cunoscut și necunoscut…

Cătălina Moga jucând precis, la dublu, ca un nucleu pentru evadarea în două feluri, către mare și către mic, de care este aptă omenirea, jonglând cu pricepere între aspirațiile unei fete tinere și dornice de aventură și închistările unei bătrâne bolnave cu mințile rătăcite, care a proiectat dorințele și aspirațiile ei transplanetare în nepoata ce se pregătește astăzi să plece către Planeta Roșie, o (aparent) mult mai terană Mădălina Anea, pentru că zborul ei a fost frânt în alt fel de oameni și limitele lor… Foarte bună Mădălina Anea în monologul autochestionarului dinaintea plecării, când dezvăluie marile adevăruri despre lupta cu așteptările celorlalți și cu propriile limite și dorința ei nestăvilită de a călători, de a evada, gata să întocmească ghidul călătorilor prin ochii mai multor drumuri străbătute…

Excelent Emil Măndănac în dialogul despre rațe, păianjeni, câini și sport în întâlnirea târzie a fiului cu tatăl necunoscut, dozând cu priceperele tatonările și ezitările în cea mai emoționantă și consistentă scenă, bine susținute de Mihai Smarandache, care se remarcă pe tot parcursul spectacolului printr-un uman firav și candid, excelent ascuns și scos câte puțin  la iveală de sub straiele de dezinvoltură și umor care i-au fost încredințate de regizoare.

Într-o invitație la un studiu succinct al arborelui genealogic al năzuințelor umane după ce primul om a pășit pe lună cu pasul lui mic și a început să deseneze conturul uriaș al urmei pe care l-a lăsat pasul omenirii. Căreia i-au fost sucite pentru totdeauna mințile conștientizării puterii pe care o are asupra universului, această teoretic mare necunoscută ce a putut fi explorată în sfârșit practic. Probabil așa a apărut generația unui astronaut, unul dintre cei mai cunoscuți cosmonauți din cartier, faimă răsplătită cu o misiune pe partea nevăzută a lunii, acolo unde se poate juca fotbal în fiecare vacanță, pe un teren accidentat, fără gravitație, de unde tata (omul ăla care a dispărut imediat ce ai apărut tu) se uită la tine când dormi și îți zâmbește în tot restul anului dintr-o poveste… În timp ce aici e nevoie de cineva să-ți spună când să iei pilula de proteine și când să-ți pui casca, poate chiar de un controlor de la sol, dragă maiorule Tom… Tu, gradatul lui David Bowie în această fantezie spațială, însărcinat cu numărătoarea inversă în atingerea scopului acestei misiuni: un consult clinic al fericirii personale, pentru a verifica dacă trupul și sufletul îți sunt pregătite pentru zbor, prin realitatea asta sau prin una paralelă.

afis-in-event-of-moone-disaster-jpeg

In Event of Moone Disaster” de Andrew Thompson

producție unteatru, co-finanțată de AFCN și realizată cu sprijinul Sfera Dekor

Regia: Alexandra Penciuc

Scenografia şi video: Tudor Prodan

Cu: Cătălina Moga, Mihai Smarandache, Emil Măndănac, Mădălina Anea

Leave a Reply

Fill in your details below or click an icon to log in:

WordPress.com Logo

You are commenting using your WordPress.com account. Log Out /  Change )

Google photo

You are commenting using your Google account. Log Out /  Change )

Twitter picture

You are commenting using your Twitter account. Log Out /  Change )

Facebook photo

You are commenting using your Facebook account. Log Out /  Change )

Connecting to %s