Gândurile surorilor Afrim în megafoanele Naționalului sau prima sută de ani cu trei surori

foto_1_3surori

Oare cum arată tăcerea mâzgălită a unor oameni bolnavi de gânduri?…

Strident. Dacă e să folosesc un singur cuvânt pentru cel mai recent spectacol montat de Radu Afrim pe scena Sălii Studio a Naționalului bucureștean: „Trei surori”- un scenariu (ne)firesc de liber după Cehov.

Poezie pură. Dacă mi-ar fi permise două. O joacă nebună a picioarelor metrice, cu care Radu Afrim țopăie de mână cu Irina Moscu în ritm trohaic, iambic și amfibrahic, pe rând și în toate deodată (în timp ce Călin Țopa le desenează sunete, Andrei Cozlac imagini, iar Mircea Mitroi și Cristian Șimon lumini asortate).

Un pretext bun. Asta dacă ar trebui să expediez definiția în trei cuvinte. Pentru că din Cehov a rămas doar ce i-a servit lui Radu Afrim pentru a răspunde (ne)firescului promis, dar și obsesiei cehoviene în legătură cu ce vor spune oamenii despre noi peste o sută sau două de ani. Și da, emoțiile unui paradis moscovit pierdut din sufletul celor trei surori Prozorov sunt substituite de emoțiile unor personaje care nu aveau altă șansă decât să se mute în mintea lor ca să supraviețuiască secolului care s-a așezat peste ele, surghiunite dintr-o Rusie care le-a suportat tot mai greu (și din punct de vedere pur teatral) și mutate de Afrim întru salvare și ameliorare a condiției lor pe pământ românesc, pentru că orașul fără nume din piesă poate fi lejer o țară cu un nume și cu un Vârf cu Dor…

Olga, Mașa și Irina nu-și găsesc nici aici nici acum locul, dar încearcă într-un fel absolut nou. Ăsta e gândul care m-a bântuit în zilele care s-au scurs de la vizionarea acestui spectacol, în care nu am reușit să aștern niciun rând despre el, ci doar am încercat să-i supraviețuiesc și să-mi apăr propriile gânduri de urgia revoltei cu care a fost primit de sufletul altor spectatori. Și după ce am lăsat câțiva sfetnici buni să treacă peste el și să mă călăuzească în cristalizarea unei atitudini clare, mă așez, categoric, de partea celor cărora le place Afrim. Mult. Mai bogați după fiecare întâlnire, bulversați după fiecare provocare, încă ușor de surprins după fiecare perplexitate…

„Trei surori”- un scenariu (ne)firesc de liber după Cehov este un muzeu (ne)permis de contemporan al artei gândurilor despre teatru și lume. Și de aici spectacolul se poate cere analizat în patru, cinci, zece, o sută, o mie de cuvinte sau chiar mai multe, pentru că toată munca autorului cu platitudinile ori avangardele din așteptările culturale ale omului zilelor noastre, bombardat cu o mare varietate de stimuli din care are de ales continuu, nu poate fi decât fascinantă. El are voie să fie supărat, dar nu poate să se afișeze trist, pentru că poartă în suflet dureri cu care s-a deprins demult și pe care nu mai are cum să le recunoască. Poate să fluiere și să cadă uneori pe gânduri alături de surorile rusoaice (după indicațiile actoricești ale dramaturgului la prima montare a piesei, în urmă cu mai bine de o sută de ani!) sau după întâlnirea cu ele, dar nu are cum să fie trist. Și dacă îl încearcă vreun neajuns, supărarea îi vine cu siguranță de la senzația de arhiplin din acest muzeu al bogatelor gânduri afrimiene, care găzduiește mai multe galerii ce se întind pe mai multe etaje, toate cu rafturile pline cu bijuterii teatrale, de pe care fiecare poate să extragă cu precizie măcar câteva, cu expozeuri pe alocuri redundante în mesaje foarte puternice, înghesuite pe același raft, încât își anihilează unul altuia emoția. Pentru că uneori Radu Afrim vrea să verbalizeze atât de multe gânduri deodată, că ele se înghesuie spre gura pâlniei şi îi blochează câteodată curgerea. Dar după ce dopurile astea se desfac, te umpli și tu de idei și te trezești cu siguranță din toate tipurile de amorțeală în care ai fost încremenit în ultima vreme…

Cum a avertizat încă din titlul spectacolului, avem de-a face cu un univers sută la sută afrimian. Fascinant și tocmai de aceea deschis către numeroasele controverse pe care cu siguranță le va stârni. Decupând în minte doar gândurile celor trei surori și ale personajelor cu care ele ar fi putut interacționa în această sută de ani care s-a scurs de la acceptarea convenției, timp în care toată lumea s-a străduit să le descifreze intențiile și să rezolve ecuația destinelor lor, Radu Afrim își ia libertatea să taie și să inventeze personaje cehoviene, capabile să ducă piesa într-un fel de act cinci, pe care i-l adaugă firesc în 2019, de unde gândurile și acțiunile lor imaginare dezghioacă misterul care le învăluie toate pricinile ce le-au adus și le-a ținut atâta vreme împreună în primele patru acte pe scenele lumii. Lansat  acum pe orbită către un câmp de forțe discursive, vizuale și sonore care-l definesc categoric pe Radu Afrim și care devansează și vremurile pe care le trăim azi, Cehov e prezentat în foileton într-un soi de almanah teatral Anticipația,  care, odată ce-și va închide traiectoria, va putea fi folosit pentru a stabili cu exactitate ce urmă a lăsat în galaxia noastră.

Deși putea apela la o convenție simplă pentru a le ține în contemporan, Afrim alege să nu-și înarmeze eroii cu butoane, ecrane, aplicații și conversații în rețelele sociale, asortate cu evenimentele, proiecțiile și decorurile ultramoderne (cu nostalgice tușe retro) din casa și curtea surorilor Prozorov. Mai mult, ridiculizează neîncetat nevoia de „live” și „selfie” a acestor vremuri, sâcâind dinadins curgerea firească a lucrurilor prin omniprezența enervantului Bobi k68 (cea mai vizibilă stridență a spectacolului), alungat și admonestat în toate felurile, și testimonialele în care se lasă antrenați cu toții, pentru a se mărturisi în fața urmașilor lor de peste o altă sută de ani.

Și se vede nevoit să le caute leacuri pentru a le vindeca de bolile acestui azi, apelând mereu la poezie, sub toate formele în care ea e folosită de personaje ca refugiu absolut necesar pentru existența asta plină de amar, în care toate sufletele par să se hrănească aproape exclusiv din bunătatea lăsată moștenire de cei ce-au fost. Lectura, muzica, dansul, conversația inteligentă și mai ales dragostea, împletite armonios și continuate firesc în toate mijloacele folosite pentru a le valorifica în scenă (décor, muzică, lumini, videoproiecții), toate își revendică poeticitatea și rolul de scut pentru sufletele agățate pe-aici în tablouri dramatice de mare forță stilistică, iscate de sub binecunoscuta semnătură a acestui regizor, capabil de metafore care leagă universurile cele mai neașteptate, cu multe asocieri inedite și captivante la toate nivelurile în care ele îți pot mângâia simțurile.

Asta și pentru că, dincolo de forța vizuală extraordinară pe care o imprimă spectacolelor lui, Radu Afrim lucrează admirabil cu actorul. Ca de obicei, în dreptul performanțelor actoricești cu care-și dăruiește și îmbogățește distribuția, exploatând la maximum potențialul și talentul actorilor, multe cuvinte de laudă. Actorii reușesc în primul rând să urle suav tăcerile pe care le propune Afrim, individual și colectiv, pendulând fascinant între ambiguu, disonant, melancolic și fantastic, conștienți de nimicnicia existenței personajelor lor, trăind cu un fel de bucurie neobosită sentimentul inutilității și fatalitatea unui zadarnic fundamental, fie el și nebanal, înviorat de convenția spațială și temporală care le-au fost imprimate.

Irina Flaviei Giurgiu este un vis în pași amețitori de dans despre tot ce a încercat omenirea să pună deoparte pentru zile negre, când sufletul nu mai poate să ducă blestemul alienării din acest ultim secol, al vitezei, și trebuie să refuleze în muncă și preocupare, prin dinamică și exorcizare trupească și emoțională, ca să nu explodeze. Foarte consistent și bine susținut exercițiul fizic în jocul actriței, o frenezie în mișcare, un magnet greu de ignorat de iubitul ei Tuzenbach, un foarte bun Istvan Teglas pe care reușește să-l țină mereu aproape, caraghios, supus și idealist, îndrăgostit fără scăpare de o femeie care știe că n-are să-l iubească niciodată, și el pradă unui tremur corporal foarte bine ghidat, o forfotă trupească elegantă și candidă cu care este obligat s-o acompanieze, pe cât posibil, pe nestatornica și ludica lui parteneră de scenă.

Natalia Călin, reconfirmată încă o dată, dacă mai era nevoie, tot sub bagheta lui Radu Afrim, reușește o minunată Olga, profesoara singuratică, nu tocmai resemnată cu rutina vieții cotidiene (pentru care să nu aibă meditații într-o zi e mare prilej de sărbătoare), o tânără care se joacă deja de-a tomnatica, o domnișoară spălăcită care-și caută culoare printre articole vestimentare țipătoare și pahare de vodcă, dintre care iese mereu în evidență cu replici savuroase și simpatice.

Raluca Aprodu, excelentă în rolul Mașei, femeia elegantă, intelectuala rafinată și cochetă, eșuată în căsnicie și refugiată-n gânduri pe care le ferchezuiește în fiecare dimineață și le asortează cu grijă la culoarea genții și pantofilor pentru a-și ascunde eșecul și pornirile, o cuceritoare sclivisită și prezentă mereu cu vorba și spiritul, atent ticluite și meșteșugite, cu gesturi ademenitoare de divă și mereu la pândă de priviri pătimașe (pradă sigură pentru captivantul Verșinin), ridiculizându-l magistral pe soțul ei Kulîghin, foarte bine asumat de Florin Călbăjos, care se stinge încet sub propria lui naivitate până când Mașa tranșează, în sfârșit, lucrurile.

Prinsă în mrejele celui mai fermecător Verșinin pe care l-am întâlnit până acum, senzaționalul Emilian Oprea, care-i imprimă inteligență, eleganță și erotism aproape electric, un șarm în carne și oase ce explodează în gesturi senzuale și dulci vorbe italienești, perfect conștient de minunatele lui calități de macho, un bulgăre de voluptate și lascivitate controlată care se rostogolește fascinant prin scenă, înfrânat uneori de Persefona personală, nevasta cu a cărei supraveghere atentă l-a pricopsit Afrim să-i mai stingă din când în când lumina, ca să știe dacă poate străluci și în întuneric. Foarte bună și Irina Movilă în acest rol, în care livrează cu precizie și în perfect contrast cu fiecare context lecții savuroase de observație psihologică și dezvoltare personală, izvorâte din depresia adâncă și amenințările suicidale cu care a mai înzestrat-o scenaristul.

Fratele celor trei surori, Andrei al lui Marius Manole, este excelent actualizat pentru mileniul III. Senzațional și precis ca de obicei, Marius Manole construiește cu lejeritatea cu care ne-a obișnuit portretul tânărului visător intelectual, plauzibil și pentru începutul de secol XX dar mai ales o sută de ani mai târziu, un trăirist care se înfruptă din  toate plăcerile vieții riscând tot, încercând să scape de sub autoritatea femeilor care-i populează viața, ambiguu sexual și intelectual, împătimit de jocuri de noroc și în căutare de companie în inteligențe superficiale, care pot să-i pună în valoare sau măcar să nu-i conteste intelectul, reușind să se transpună cu totul și cu maximă bucurie în pielea unui personaj pe care-l îmbracă firesc, ca pe un nou strat de dermă.  Pe care-l tot calcă să nu se șifoneze și sub care încearcă să se infiltreze iubita și apoi soția lui, Natalia Ivanovna a Adei Galeș, cea mai puternică legătură cu tot ce e contemporan sau postcontemporan, femeia cu chip de păpușă și surâs serafic, de sub care trâmbițează vehement  sloganuri activiste și face filozofie politică națională și transnațională, sub imperiul cărora își educă de timpuriu propriul fiu, personajul inventat Bobi k68 încredințat lui Ciprian Nicula… Un naiv în costum de cosmonaut, care gravitează enervant prin scenă să capteze imagini cu toate aceste gânduri care se bat cap în cap necontenit în jurul lui, responsabil cu arhivarea memoriei acestui spectacol și eroilor din această odisee multispațială…

Poate că așa arată oamenii fericiți la jumătatea drumului dintre testamentul lui Cehov și urmașii noștri de peste o sută de ani… Azi doar un gest din care se va naște, pe nesimțite, un dans imprevizibil pe care se va mișca într-o zi toată omenirea, în unduiri de flori sălbatice și sălcii pletoase în acuarelă, plecate dintr-un punct lăsat pe hârtia udă de pensula lui Radu Afrim.

Să-ți dorești să ajungi înapoi la Moscova… O fi prea puțin, o fi prea mult?… Sau e vorba doar despre locurile în care nu va ajunge nimeni niciodată?… Nici noi și nici puținii oameni pe care-i cunoaștem?… Mâine sau peste o sută de ani… Pe o planetă al cărei nume nu-l știm încă, în extrasezon, când turiștii cosmici se vor fi epuizat…

Și la ce-o mai visa atunci Mașa?… Cum s-o mai zbengui Irina?… Și ce va crede Olga despre toate astea?…

În tăcerea pe care o tac între cuvintele pe care le spun azi, în gândurile acestor trei surori de la Naționalul bucureștean se aude tot mai încet și mai departe, ca un moment de reculegere în amintirea unui cuvânt care a murit tocmai pentru că deja l-au spus, „La Moscova, la Moscova!…”.

Liniște puțin!…

Da, se aude tot mai precis: „La Afrim, la Afrim!…”.

Afis-Trei-surori-final

Trei surori”- un scenariu (ne)firesc de liber după Cehov, traducere: Raluca Rădulescu

Teatrul Național „I. L. Caragiale” București, Sala Studio

 

Regie și scenariu: Radu Afrim

Asistent regie: Mădălina Ciupitu

Scenografie: Irina Moscu

Asistent scenografie: Mădălina Sandu, Arina Balaș

Costumul caprei realizat de: Cosmin Florea

Video: Andrei Cozlac

Sound design: Călin Țopa

Univers sonor: Radu Afrim

Lighting design: Mircea Mitroi, Cristian Șimon

Regia tehnică: Adrian Ionescu

 

Distribuție:

Mașa: Raluca Aprodu

Olga: Natalia Călin

Irina: Flavia Giurgiu

Verșinin: Emilian Oprea

Andrei Prozorov: Marius Manole

Tuzenbach: István Téglás

Soția lui Verșinin: Irina Movilă

Natalia Ivanovna: Ada Galeș

Bobi k68: Ciprian Nicula

Kulîghin: Florin Călbăjos

 

Data premierei: 05.12.2019

Durata: 3 h / Pauză: 15 min

 

Leave a Reply

Fill in your details below or click an icon to log in:

WordPress.com Logo

You are commenting using your WordPress.com account. Log Out /  Change )

Google photo

You are commenting using your Google account. Log Out /  Change )

Twitter picture

You are commenting using your Twitter account. Log Out /  Change )

Facebook photo

You are commenting using your Facebook account. Log Out /  Change )

Connecting to %s