În lagărul cuvintelor noastre. Cele mai dure pe care le putem gândi sau rosti. Frică. Vină. Rușine. Ură. Crimă.
Să recunoaștem totul. Sub tortura unor hohote de râs, în scris, sub semnătură.
Scrisul care ne eliberează sau un altfel de Auschwitz al ultimului secol. Un lagăr de concentrare și exterminare a individului prin denunț și autodenunț. Identitar, istoric, dramatic și psihologic, pentru că mărturia scrisă devine stindard și pacoste pentru cel ce a slujit cuvântul (consemnat, teatralizat, iscălit și apoi trăit) în idiș, cu toate consecințele care i-au însoțit trecerea prin istorie după primul război mondial. Poate tot el îi va fi însă și salvarea.
Pentru că în comedia dramatică „Schneider şi Schuster”, scrisă în 1993 de dramaturgul și regizorul israelian Joshua Sobol, cuvântul, deși e mai mereu ascuțit și doare la fiecare atingere, scăpând lama adânc în suferințele cele mai intime ale istoriei noastre recente, încearcă să repare inteligent memoria tragică ori doar tristă a unor oameni nevinovați, prinși fără drept de apel în oprobriul categoric al anchetatorului lor mârșav. Organul de jurisdicție sau de urmărire penală care așteaptă delațiunea Aproapelui este omenirea însăși (care a reușit să probeze prin intermediul Holocaustului toată cruzimea de care umanitatea este în stare), pe care astăzi un dramaturg evreu o provoacă la introspecție și regret, așternându-i în scris istoria rușinoasă și interpretând-o ironic și sarcastic, invitând-o să nu mai repete niciodată o asemenea uriașă greșeală.
O lecție de supraviețuire în viață, în teatru și în istorie a doi actori evrei. Prin cuvinte (sau doar digiți tatuați pe încheietura mâinii, purtați cu demnitate din momentul în care cuvintele cu care le-ar fi putut răspunde omenirea nu au mai fost de ajuns…). Mărturisite și înregistrate în scripte, mascate în denunțuri și false denunțuri despre Aproape, acuzat că ar fi săvârșit o infracțiune doar prin a fi. Sau a nu fi (excelentă metafora hamletiană, împrumutată din monologul shakespearian, care deschide spectacolul).
Și cum o putea face mai bine decât cu zâmbetul pe buze…
Pentru că da, spectacolul „Schneider şi Schuster” montat de Lucian Pavel în Sala Mare a Arcub după textul lui Joshua Sobol este un demers artistic incredibil de necrispat pentru subiectul pe care-l abordează, un performance de zile mari susținut cu mult umor și energie de doi actori senzaționali: Richard Bovnoczki și Mihai Călin. Ei sunt Schuster și Schneider, doi actori evrei care se întâlnesc în Polonia interbelică la o probă pentru Hamlet și decid să înființeze la Lodz un teatru al lor, în care să abordeze problemele sociale, politice și artistice ale vremurilor lor. Ei vor traversa odiosul secol XX, în teatrul lor, în trenurile cu slabe șanse de întoarcere, în lagărele naziste de concentrare, în muncile silnice și vremurile vitrege din Siberia, în ameliorările post-Glasnost și în capitalismul sălbatic care-i va urma, agățându-se unul de altul, tinerețe de tinerețe, memorie de memorie, regăsire de regăsire, bătrânețe de bătrânețe…
Fantastic cum reușesc cei doi să umple spațiul și timpul, consistent și convingător, din aproape nimic. Construind inteligent împreună un portret-robot al omului din veacul trecut, dezbrăcat de umanitate și descălțat de principii și de caracter, căruia croitorul (Schneider al lui Mihai Călin) încearcă să-i confecționeze o manta din stofa și cu croiala potrivită, în timp ce pantofarul (Schuster-ul lui Richard Bovnoczki) caută să-i mai cioplească puțin calapodul, pentru ca noua pereche de încălțări cu care va păși în secolul XXI să nu-l jeneze…
Foarte inspirată alegerea scenografică a lui Mihai Păcurar, un depozit de costume și recuzită al teatrului, care-i va ajuta pe cei doi actori să construiască cu răbdare și pricepere din culise (locul în care s-a derulat până acum și unde se va desfășura mereu viața lor) o scenă mereu plină (de acțiune și de personaje) și captivantă, folosindu-se cu talent doar de câteva mici trucuri prin care schimbă savuros convențiile în scenă (cu personaje iscate de sub o șapcă sau o pălărie, din nimic altceva decât din inteligenta energie creatoare a celor doi actori, bine ghidați regizoral, sau spații ridicate dintr-o serie simplă de bătăi ritmice în scândura scenei cu care te-au și urcat într-un tren al morții…).
Un senzațional Richard Bovnoczki (excelent în chiloții lui Hamlet, cântând și recitând în idiș, în pași de dans, dar și în dialogul imaginar cu Stanislavski), reținut, sensibil, introvertit, vulnerabil și profund, o poezie în mișcare, grațios și senzual, căruia-i opune mereu rezistență un excelent Mihai Călin, flecar, flegmatic, extravertit, impasibil și superficial, un spirit neastâmpărat și ludic, plin de vervă și dornic de aventură (superb la rândul lui în rolul pretinsului regizor). Cel puțin la suprafață, pentru că toate aceste calități/defecte cu care i-a înzestrat dramaturgul sunt interșanjabile, iar cei doi o demonstrează cu mare talent, abili în a întoarce mereu pe dos situațiile, într-un joc fascinant de ironii și autoridiculizare, două variațiuni de fragilitate și putere deopotrivă, demonstrate și la nivel de rostire, dar și în gestică și mișcare, antagonice și complementare, totuși de aceeași parte a baricadei în toate luptele pe care le au de purtat… Și au…
Doar zâmbetele, bancurile și șicanele i-au ținut împreună și i-au ajutat să traverseze cea mai urâtă parte din istoria unui veac de ură și teroare, erijându-se fiecare în (și ajutându-se reciproc să fie) leac pentru rănile supurânde ale societății, un amestec surprinzător de bucurie și durere, de cruzime și naivitate, de revoltă și resemnare… Vorbindu-le spectatorilor despre Holocaust cu maximum de candoare și despre prietenie cu dinții și pumnii încleștați, într-un gulag pentru simțuri prin care încearcă să-i facă pe oameni să râdă în timp ce moartea se plimbă liberă pe străzile Varșoviei, luându-se la trântă cu farsele istoriei, cu naziștii, cu torționarii, cu orgoliile din branșă, cu Erwin Piscator și chiar cu Konstantin Sergheevici Stanislavski, într-o muncă a actorului cu sine însuși declarată încă de la începutul spectacolului, din care nu poate ieși decât maximum de emoție…
Un spectacol fascinant și inteligent despre bine și rău. Despre speranțe și dezamăgiri. Despre condiția omului în general și a actorului în special. Despre cât putem suporta. Despre cât suntem de dispuși și care e prețul la care ne vindem sufletul. Despre criminalii din și de lângă noi. Despre declarațiile de neiubire de seamăn făcute pe o bucată de hârtie, scrijelită sub imperiul fricii pe un colț de masă, datate și semnate la comandă…
Dar mai ales despre dragoste și prietenie. Despre cum putem trece prin viață și prin istorie ținându-ne de mână și de suflete, până când, peste existența noastră pregătită și petrecută în culise și peste spectacolul murdar al istoriei în care suntem prinși și obligați să jucăm cade și ultima cortină…
„Schneider şi Schuster” de Joshua Sobol, Traducere: Ada Maria Ichim
Centrul Cultural ARCUB
Regie, ilustrație muzicală: Lucian Pavel
Scenografie: Mihai Păcurar
Coregrafie: Silvia Călin
Distribuție:
Schneider: Mihai Călin
Schuster: Richard Bovnoczki
Luciana Antofi 